RĂSPUNSURI ȘI CRITICI LA ARTICOLUL LUI VIRGIL STOHR, MARX ȘI MORALITATEA CAPITALISMULUI
traducere de Emanuel Florescu
programul de traduceri pentru studenți și masteranzi al CCSDD
Virgil Stohr ( în Marx și moralitatea capitalismului ) ne-a dat multe de gândit cu privire la fidelul său rezumat al criticii lui Marx asupra capitalismului, cât și la întrebările pe care le-a ridicat la finalul acestuia. Vreau să mă refer la câteva dintre temele teoriei alienării a lui Marx și să ofer un mod de care aceia care simpatizează mai mult cu capitalismul ar putea fi răspunzători. Vreau să fac astfel fără a susține că încercările de-a implementa socialismul marxist ar produce nenumărate feluri de alienări, chiar dacă cred că asta este adevărat și s-ar putea să mă întorc asupra acestei chestiuni într-un articol ulterior. În schimb, vreau să contest teza marxistă generală că istoria dezvoltării capitalismului este cel mai bine înțeleasă ca o luptă de clasă și că rezultatul ei este un sistem care ne separă unii de alții și de noi înșine. Vreau apoi să argumentez că Marx înțelege că piețele pot produce o formă de sociabilitate, dar el crede că o poate face mai bine, și crede asta datorită felului în care se bizuie pe viitorul socialismului prin care identifică prin comparație defectele capitalismului.
Nu e nevoie să repet clarificarea lui Virgil despre ideea lui Marx că lupta de clasă reprezintă tema centrală a istoriei lumii. Vreau să ofer o poveste alternativă a evoluției economice umane, care o vede ca pe un proces al creșterii cooperării sociale și a independenței umane, mai curând decât pe unul al conflictului și alienării. Acea relatare alternativă vine de la Ludwig von Mises, în mod particular din cartea lui din 1922, Socialismul. Cartea și articolul din 1920 care formează esența ei sunt pe bună dreptate faimoase pentru critica lui Mises asupra posibilității calculului economic rațional sub planificare socialistă. Argumentul lui – că planificatorii socialiști n-ar putea ști cum să producă cel mai bine bunurile dorite și serviciile fără să aibă acces la prețurile de bani care au ieșit din schimbul mijloacelor de producție deținute în mod privat – a generat dezbaterea interbelică asupra socialismului. Pe termen mai lung al istoriei, Mises (și F.A. Hayek) sunt văzuți ca cei care au câștigat acea dezbatere și care au demonstrat imposibilitatea planificării socialiste. Acel punct este unul important în discutarea problemelor din marxism și voi reveni asupra lui mai târziu în acest eseu.
În afară de acest argument, Socialismul conține o întreagă secțiune despre ,,pretinsa inevitabilitate a socialismului,” care începe cu câteva capitole despre ,,evoluția socială.” Mises își începe răspunsul către Marx prin a observa că știința propriu-zis socială nu este una teleologică fie înspre bine sau înspre rău. Ca și evoluția biologică, o înțelegere a evoluției sociale urmărește să descrie ,,ce este societatea, care îi este originea și cum se schimbă” (1922, 256). Pentru Mises, ,,societatea este cooperare; este comunitatea în acțiune” (258). Acea cooperare este produsă prin diviziunea muncii, pe care el o denumește ,,principiul dezvoltării sociale” (259). El arată apoi cum diviziunea muncii și schimbul ne permit să producem și, datorită schimbului, să consumăm mai mult decât am putea dacă am face totul pentru noi în mod individual. După explicarea profitului comparativ și al beneficiului reciproc al schimbului, el concluzionează (261): o mai mare productivitate a muncii prin diviziunea muncii este o influență unificatoare. Ea îi determină pe oameni să se considere drept camarazi într-o luptă comună pentru bunăstare, mai degrabă decât concurenți într-o luptă pentru existență. Ea face prieteni din dușmani, pace din război, societate din indivizi.
S-ar putea compara această ultimă observație cu punctul de vedere al lui Hayek (1977, 108) cum că rădăcina greacă pentru schimb – katallattein – însemna de asemenea ,,a admite în comunitate” și ,,a schimba din dușman în prieten.”
Mises spune explicit că oferă o alternativă perspectivei marxiste că istoria este povestea luptelor de clasă. În schimb, el vede istoria ca o continuă evoluție și o continuă aprofundare a cooperării umane atâta timp cât permitem diviziunii muncii și schimbului să opereze. Cele mai înalte produse ale civilizației sunt ,,produsul timpului liber și pacea sufletească pe care numai diviziunea muncii le poate face posibile” (271). Într-o dezbatere ulterioară a acestui proces din Acțiunea umană (1966), se referă la el ca ,,legea asocierii.”
În unele părți ulterioare ale dezbaterii sale din Socialismul, el respinge darwinismul social brut (281), făcând remarca că chiar competiția naturii se referă în cele din urmă la cooperare și interdependență mai degrabă decât la ,,luptă distructivă.” Competiția economică care are loc în acest proces al evoluției sociale nu este despre distrugere, ci despre colaborare. Specializarea și schimbul creează cooperare socială și interdependență. Și Mises îl urmează în mod direct pe Marx prin observarea că capitalismul nu juxtapune interesele proprietarilor cu cele ale muncitorilor; mai curând ,,proprietatea privată a mijloacelor de producție servește în mod egal intereselor proprietarilor și non-proprietarilor” (306). Face așa pentru că proprietatea privată face posibil acel proces al evoluției sociale condus de diviziunea muncii și de schimb.
Această incursiune în munca lui Mises despre evoluția socială ne dă câteva motive de-a fi sceptici cu privire la pretenția lui Marx cum că capitalismul este o sursă de profundă alienare pentru oameni. Dacă povestea lui Mises este corectă în mare, schimbul și capitalismul nu ne divizează; mai curând ne leagă împreună în cooperativă, relații reciproc benefice cu alții. Este capitalismul cel care ne duce, așa cum argumentează mai devreme în Socialismul (58ff), de la violență la pace, de la status la contract și de la cucerire la comerț. Suntem tricotați într-o tapiserie a umanității interconectate prin comerțul pieții de desfacere. Iar rezultatele acelui proces sunt în mod empiric pacea, prosperitatea și progresul, inclusiv și în special pentru cel mai puțin bine. În loc să ne înstrăineze unii de alții și de noi înșine, a permis oamenilor să prospere ca niciodată înainte. Și deși primii ani ai capitalismului pe care Marx și Engels i-au observat erau în mod clar unii în care natura muncii abia ce evolua, până în secolul 21 un număr crescător de slujbe sunt unele care aduc după sine creativitatea umană, permițând muncitorilor atât un grad fără precedent de discreție cât și semnificative forme de colaborare. Niciodată înainte în istoria umană nu am fost mai conectați în munca noastră cu ceilalți decât suntem acum.
Ca să-i dăm lui Marx ceea ce i se cuvine, el ar zice (și a zis) că problema aici este că această sociabilitate umană este produsul neintenționat al interesului personal mai degrabă decât în mod intenționat al forțelor sociale. După cum a argumentat în Manuscrisul din 1844 (1964, 165): Diviziunea muncii și schimbul sunt cele două fenomene care îl determină pe economistul politic să se laude cu caracterul social al științei sale, în timp ce prin aceeași respirație el dă expresie contradicției în știința sa – stabilirea societății prin interese nesociale, particulare.
Ceea ce este interesant aici este că Marx nu neagă procesul pe care Mises l-a articulat mai târziu. Mai degrabă el crede că socialismul poate să-l facă mai bine prin legături umane create în mod conștient într-un mod în care capitalismul nu poate, depășind totodată productivitatea capitalismului. Dacă oamenii pot decide în mod colectiv și conștient cum să aloce resursele, inclusiv munca, nu doar am elimina risipa capitalismului și am deschide cornul abundenței; am pune capăt de asemenea exploatării și alienării pe care le implică capitalismul. Un proces complet conștient și transparent de planificare colectivă ar permite indivizilor să înțeleagă în mod exact de ce produc ceea ce produc și cine o consumă și de ce. Relațiile umane economice și sociale ar fi produsul unei deliberări sociale conștiente și nu doar produsele propriului interes și semne ale pieței de desfacere. Oamenii ar prelua controlul propriilor procese sociale și le-ar direcționa către un bine mai mare. În contrast, o lume în care muncim pentru cauze pe care nu le înțelegem, pentru a face lucruri pentru oameni pe care nu îi cunoaștem, care le vor folosi pentru scopuri de care nu suntem conștienți, este una în care, crede Marx, suntem profund înstrăinați de adevărata noastră umanitate.
Acesta este locul unde ceea ce s-ar putea numi ,,problema punctului de vedere” intervine pentru Marx. Viziunea marxistă a unei lumi în care oamenii pot să-și facă propria istorie și să controleze în mod pașnic și productiv propriile forțe sociale în același mod în care o facem cu lumea naturală, are atracțiile ei. Și stând în acea lume, privind înapoi către realitatea capitalismului poate face de înțeles ca această realitate să pară de dorit în multe feluri. Oricum, asta doar ridică întrebarea dacă puterea retorică și validitatea empirică a criticii lui Marx asupra capitalismului sunt dependente de fezabilitatea socialismului. Ceea ce respinge marxismul în legătură cu ordinea spontană a pieței este tocmai spontaneitatea ei. A vedea natura neplanificată a ordinii pieței ca pe o problemă ar părea să aibă sens numai dacă am putea de fapt să generăm o lume chiar mai bună prin planificare umană conștientă. Se poate extinde acest punct de vedere către particularitățile criticii marxiste: alienarea, exploatarea și predilecția către crize ar putea toate să aibă forță numai dacă societatea planificată uman ar fi posibilă. De exemplu, ce a rămas din teoria marxistă a exploatării (chiar presupunând adevărul muncii ca teorie a valorii) dacă o societate umană semnificativă nu este posibilă fără proprietatea privată a mijloacelor de producție?
Dacă Mises și Hayek au avut dreptate în argumentarea că planificarea socialistă nu este posibilă și că rațiunea economică necesită proprietatea privată a mijloacelor de producție împreună cu schimbul, piețe, prețuri și profituri, atunci viitorul socialist în care Marx stă și privește înapoi cu ochiul său critic pur și simplu nu poate exista. Și dacă nu poate exista, ce putere mai are critica? Îmi pot probabil imagina o lume fără gravitație și pot critica lumea noastră pentru toate resursele pe care le risipim în contracararea efectelor ei, dar dacă o atare lume nu este posibilă, care este valoarea criticii mele? Este viitorul socialist imaginat un mare și frumos curcubeu - producând Mungerian (2014) unicornul în comparație cu care toate animalele existente actualmente sunt în mod necesar insuficiente?
Pentru mine, chestiunea centrală în legătură cu Marx în secolul 21 este cea pe care o ridică Virgil: ce rămâne din critica lui Marx asupra capitalismului dacă suntem încrezători că teoria lui despre istorie, teoria lui despre valoare și credința lui în fezabilitatea viitorului socialist sunt toate greșite? Cred că răspunsul este ,,nu prea mult.” Oricum, asta nu înseamnă că realul capitalism existent este fără defectele și imperfecțiunile lui. Ceea ce chiar înseamnă este că acelea trebuie să fie judecate în comparație cu alternativele care pot fi de fapt realizate decât cu lumile imaginate care nu pot. După cum argumentează teoria lui Mises despre istorie, nu este puțin lucru pentru capitalism de-a fi creat adânci interdependențe și profunde creșteri în bunăstarea umană chiar fără un control uman conștient. Diviziunea muncii și schimbul au creat societatea așa cum o știm și trebuie să pășim cu atenție când încercăm să reparăm aparentele slăbiciuni și defecte ale capitalismului. Reformarea realului capitalism existent trebuie să fie un proiect în care imaginabilul dar irealizabilul viitor ideal să nu devină dușmanul realizabilelor îmbunătățiri marginale ale prezentului.
Comments