traducere de Aurel Fleancu
Introducere: Renaşterea Recentă a Teoriei Ordinii Spontane
Teoria ordinii spontane are o îndelungă tradiţie în istoria gândirii sociale însa, în ciuda acestui fapt, în ultimul deceniu ea a fost ignorată în ştiinţele sociale contemporane. În cea mai mare parte a acestei perioade ideea unei ordini sociale – potrivit căreia cea mai mare parte a lucrurilor de interes general ale unui sistem social este produsul unor forţe spontane aflate dincolo de controlul direct al individului – a fost pusa în umbră de diversele doctrine ale ( ca să folosesc termenul lui Friederich A. Hayek din Drept, Legislaţie şi Libertate) „raţionalismului constructivist”.[1] Fără îndoială că atracţia faţă de aceaste doctrine provine, în parte, din succesul ştiinţelor naturii și ale metodelor lor specifice de control, de predictie exactă și experimentare. Aceste metode stârnesc o atracţie irezistibilă orgoliului indivizilor care asociază beneficiile civilizaţiei, nu cu ordonarea spontană, ci cu o direcţie conştientă orientată sprea realizarea unor scopuri deliberate stabilite în prealabil. Este regretabil că efectul raţionalismului contructivist s-a facut simtit mai ales în economie. Acest lucru este regretabil nu doar pentru că încercările de a planifica economia au eşuat în mod repetat, ci şi pentru că economia ca ştiinţă a permis dezvoltarea completă a teoriei ordinii spontane.
În ultimii zece ani am putut observa o reabilitare a filosofiei economice a liberalismului clasic; nu întâmplîtor Hayek, cel mai important reprezentant contemporan al ei, a primit Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice în 1974. Dar asocierea necesară a acelei teorii economice cu filosofia dreptului şi cu instituţiile sociale, a fost ignorată în mare parte in domeniul stiinţelor sociale. Această ignorare a apărut în ciuda faptului că, de exemplu, cea mai mare parte a scrierilor lui Hayek din ultimii treizeci de ani au avut ca scop reconstrucţia teoretică a filosofiei sociale a liberalismului clasic, iar autorul lor a atras atenția în mod repetat asupra faptului că pentru înţelegerea ordinii unei societăţi libere, cunoaşterea principiilor economice ale alocării de resurse nu este suficientă. Altfel, preocuparea contemporană manifestată în ştiinţele sociale pentru specializare reprezintă ea însăşi o barieră în vederea acceptării doctrinei evoluţiei spontane deoarece aceasta din urmă nesocotește limitele artificiale stabilite între disciplinele academice.
Ideile Principale ale Teoriei Ordinii Spontane
Cel mai simplu mod de a formula teza principală a teoriei ordinii spontane constă în a spune că ea se referă la acele regularităţi existente în societate sau la acele ordini ale evenimentelor care nu sunt nici (1) produsul unui proiect uman deliberat (cum ar fi reglementările legislative sau un plan economic dirijat) şi nici (2) înrudite cu fenomene pur naturale (cum ar fi vremea, care are o existenţă destul de independentă de intervenţia omului). În timp ce cuvintele convenţional şi natural se referă la aceste două regularităţi, al „treilea domeniu”, cel al regularităţilor sociale, este format din acele instituţii şi practici care sunt rezultatul acţiunii umane dar nu rezultatul unei anumite intenţii umane.
Modelele Sociale de tip „Mână Invizbilă” şi Individualismul Metodologic
În ciuda complexităţii lumii sociale, una care pare să împiedice existenţa unor regularităţi care pot fi identificate printr-o observaţie empirică, există, totiși, o ordine ipotetică ce ar putea fi reconstruită pornind de la atitudinile, acţiunile şi opiniile indivizilor, una care are o considerabilă putere explicativă. Ceea ce este important în privinţa teoriei ordinii spontane este faptul că instituţiile şi practicile pe care ea le investighează dezvăluie niste modele sociale bine structurate care desi par a fi produsul unei conştiinţe creatoare atotştiutoare, în realitate sunt rezultatele coordonării spontane a acţiunii, posibil, a milioane de oameni care nu intenţionează să realizeze toate aceste ansambluri de ordini agregate. Explicaţiile unor astfel de modele sociale au fost, de la Adam Smith încoace, cunoscute ca explicaţii ale „mâinii invizibile” deoarece ele se referă la acel proces prin care „individul este condus să promoveze un scop care nu a făcut parte din intenţiile sale.” [3] Este o afirmatie fundamentală a teoriei ordinii spontane cum că structurile agregate pe ea care le studiază sunt rezultatele acţiunilor indivizilor. În acest sens, ordinea spontană se înscrie, fără niciun dubiu, în tradiţia individualismului metodologic.
Ordinea Spontană & „Raţiunea”
Rolul „raţiunii” are aici o importanţă crucială deoarece teoreticienii ordinii spontane sunt în general asociaţi tradiţiei anti-raţionaliste a gândirii sociale. Cu toate acestea, asta nu precupune că doctrina refuză orice formă de raţionalism sau că durabilitatea şi continuitatea sistemului social este pentru ea un produs al intervenţiei divine sau a altei forţe transcendente care se sustrag explicaţiei raţionale. Mai degrabă, poziţia acesteia este cea formulată iniţial de către David Hume. Hume a susţinut că raţiunea umană pură şi simplă este incapabilă să determine a priori toate acele norme morale și legale necesare apariției unei ordini sociale. În plus, Hume a susţinut că tradiţia, experienţa , în general constantele generale ale naturii umane conţin ele însele liniile directoare ale unui comportament social adecvat. Cu alte cuvinte, departe de a fi iraţionalist, argumentul lui Hume ne spune că raţiunea ar trebui folosită pentru a „înlătura” pretenţiile exagerate stabilite în numele ei de către filosofii Iluminismului. Cu toate acestea, pericolul care poate să apară aici provine din faptul ca doctrina evoluţiei spontane poate cădea într-un anumit tip de relativism: negarea rolului raţiunii de a emite afirmații universale despre structura ordinii sociale ar putea tenta teoreticianul social să accepte o structură de reguli dată doar pentru că aceasta este produsul unor procese tradiţionale.
„Raţionalismul”, în relație cu care teoria ordinii spontane se plasează în opoziţie intelectuală, precede Iluminismul şi este cel mai bine exprimat în doctrinele legii naturale ale secolul şaptesprezece. În modelul de societate a lui Thomas Hobbes, de exemplu, un simplu motiv „natural” poate fi considerat a fi apt pt a deveni baza tuturor acelor reguli universale necesare ordinii şi continuității sociale. Se presupune că un astfel de motiv nu poate crea o ordine legală decât plecând de la regulile stabilite de către un anumit suveran aflat la fruntea unui sistem ierarhic. Așadar, această înţelepciune ascunsă, imanentă specifică unui sistem dispersat şi evolutiv, este ignorată sistematic atunci se urmăreste instituirea unui legislatii naturale. Deşi alţi teoreticieni ai legii naturale din secolul şaptesprezece au avut o viziune mai generoasă asupra naturii umane, totusi acest lucru nu schimbă cu nimic apartenenţa lor la epistemologia raţionalistă şi anti-tradiţionalistă.
Prin urmare, teoria ordinii spontane este preocupată cu acele „procese naturale” care nu sunt produsul raţiunii sau intenţiei umane. Exemplul clasic este reprezentat de economia de piaţă liberă, cea în care coordonarea scopurilor și obiectivelor numeroşilor actori, care nu pot cunoaşte decât țintele și ţelurile doar ale câtorva dintre concetăţenii lor, se realizează prin intermediul mecanismul preţurilor. O schimbare a preţului unui bun economi reprezintă un semnal care transmite informaţia într-un sistem care permite actorilor săi să producă „automat“ acea coordonare spontană care pare a fi produsul unei minţi atotştiutoare. Crizele repetate în sistemele dirijiste sunt, în esenţă, crize informaţionale de vreme ce eliminarea pieţei lasă planificatorul central lipsit de cunoştinţele economice necesare coordonării și armoniei. Nu există un exemplu mai nimerit cu privire la orgoliul unui constructivist decât cel al eşecului de a lua în considerare ordinea ca fiind un proces natural (care nu este în mod necesar unul de natură fizică). Aşa cum spune Hayek în „Principles of a Liberal Social Order“:
"O mare parte a opoziției arătată faţă de un sistem al libertății bazat pe legi generale, provine din incapacitatea oamenilor de a concepe posibilatea unei coordonări eficiente a activităţilor umane în absența organizării deliberate realizată de o inteligenţă superioară. Una dintre realizările teoriei economice a fost aceea de a explica modul în care piaţa introduce o ajustare reciprocă a activităţilor spontane ale indivizilor, cu condiția să existe o delimitare recunoscută a sferei de control a fiecărui individ. " [4]
Ordinea Spontană şi „Legea”
Plecând de la modalitatea aceasta de a explica ordinea spontană ajungem acum să clarificăm aici sensul conceptului de „lege naturală”. Ne lovim însă de unele dificultăţi terminologice deoarece teoreticienii ordinii spontane nu folosesc întotdeauna termenul de „lege naturală” cu scopul de a descrie acele reguli generale care guvernează o societate liberă deoarece pentru ei termenul are, după cum am remarcat deja, conotaţii raţionaliste. Legea „naturală” a teoriei ordinii spontane se referă la regularităţile lumii sociale provocate de oamenii care genereză şi adaptează aceste reguli adaptându-le la situația lor. Astfel, aşa zisa lege nu este nici (1) dictatul unei rațiuni pure în care structura unei ordini juridice este concepută în mod independent din experienţă, şi nu este nici (2) legea pozitivă, sa zicem a Școlii de Comandă ("the Command School"), potrivt căreia întreaga legislaţie este creată deliberat printr-un act de voinţă. Teoria ordinii spontane susţine că, atât în dreptul natural deductiv cât şi în dreptul pozitiv, structurile juridice sunt susceptibile a fi nu doar mai puțin regularizate, ci mult mai arbitrare și mai capricioase decât par. Acest arbitraritate apare pentru că, în măsura în care aceste structuri legale ignoră ordinea de drept existentă, ele depind de o inteligenţă superioară care ia în considerare toate circumstanţele umane posibile şi elaboreaza reguli adecvate pornind de la primele principii. Prin opoziţie, regulile specifice ordinii spontane permit cu mult mai probabil să fie descoperite decât create în mod deliberat.
Desigur, la toţi autorii acestei tradiţii este prezentă în mod implicit, notiunea de câștig etic: cu alte cuvinte noi suntem susceptibili să ne bucurăm de consecinţe benefice cultivând mecanismele naturale, spontane și tratând pretenţiile raţiunii spontane cu un anumit grad de scepticism. Cu alte cuvinte, bunăstarea este rezultatul unui tip particular de accident. Este vorba aici de un argument cvasi-utilitarist folosit pentru a contracara teza utilitaristă cu mult mai convenţională potrivit căreia binele general poate fi rezumat, de o manieră raţionalistă, plecând de la preferinţele indivizilor şi sustinut în mod direct de către o drept pozitiv centralizat. Teoria ordinii spontane susţine că datorită complexităţii relaţiilor sociale un proiect raţionalist este aproape sigur că nu va putea rezista în timp, și asta chiar dacă am putea presupune pentru el existenţa unor legiuitori binevoitori şi bine intenţionaţi. Aşa cum a spus şi Adam Smith: "Nu am cunoştinţă despre binele făcut de cei care fac comert în scopul binelui general."[5]
Două Sensuri ale Ordinii Spontane: Modele Emergente Noncoercitive vs. “Supravieţuirea celui mai Bun”
Există o importantă problemă care afectează puterea explicativă a doctrinei ordinii spontane. Aceasta este legată de faptul că teoria are două sensuri interdependente pe care autorii în discuţie nu le disting clar unul de cealălat. Astfel, într-un sens vorbim de ordinea spontană referindu-ne la o structura agregată complexă formată cu incepere de la acţiunile libere ale indivizilor, în timp ce într-un alt sens vorbim despre creşterea evolutivă a legilor şi a instituţiilor ca urmare a unui proces darwinian de tipul „supravieţuirea celui mai bine adaptat” (analogia biologică nu este neadecvată aici). Desi în aceste doua sensuri, structurile ne apar ca similare, ele fiind incconstiente și independente de vointa noastra, explicatile lor sunt in mod semnificativ diferite. [6] Astfel o versiune ne arată cum instituţiile şi practicile pot să apară într-o manieră cauzal-genetică, pe când cealaltă ne arată modul în care ele supravieţuiesc de fapt.
Putem probabil ilustra această diferenţă de sens care afecteaza conceptul ordinii spontane prin compararea ordinii pieţei cu ordinea juridică. Ei bine, "explicaţia mâinii invizibile" privitoare la emergența ordinii pieţei este cu mult mai plauzibilă deoarece aici există un mecanism, sistemul de preţuri, permite coordonarea necesară. Cu toate acestea, nu este deloc evident că ar exista un astfel mecanism echivalent de coordonare a acțiunilor individuale în cazul ordinii juridice şi politice. Astfel, sistemul juridic al unei comunități poate a supraviețuit timpului însă nu este necesar ca el să fie propice ordinii ipotetice a liberalismului clasic. Procesele evoluţioniste potențiale pot conduce foarte bine la fundături, incât ieșirea din aceste fundături ar putea implica o utilizare a rațiunii cu mult mai largă decât cea convenţional presupsă de doctrina ordinii spontane.
Scolastica si Piaţa ca Ordine Spontană
Hayek a afirmat întotdeauna că teza sa privitoare la un sistem social care are, mai mult sau mai puţin, capacitate de autocorectare aparține unei lungi tradiţii intelectuale. Deși recunoaşte că este absurd să speculăm cu privire la începuturile unei astfel de tradiţii, nu de putine Hayek se referă scolasticii spanioli ca la fondatorii teoriei ordinii spontane.
„Şcoala de la Salamanca”: Gândirea Economică Scolastică & Piaţa
La un moment dat în cadrul opiniei generale despre scolasticism se considera că această filosofie morală raţionalistă, care punea accentul pe virtute şi, de exemplu, condamna camăta, era incapabilă să genereze o teorie care să determine în mod sistematic regularităţile sociale care rezultă din cercetarea interesului personal. Dar, în ultimii treizeci de ani şi mai bine, istoria a fost rescrisă în mod substabţial astfel încât plecând de la interpretare mai exactă, doctrina scolastica este percepută astăzi ca anticipând teoriile individualiste de mai târziu. Acest lucru este valabil mai ales în cazul teoriei economice, pentru că acolo o analiză aprofundată a ei dezvăluie un angajament şi o înţelegere clară a teoriei subiective valorii, a concurenţei economice şi a teoriei cantitative a banului, printre altele. Filosofia economică scolastică ajunge la apogeul său în Spania secolului şaisprezece, acolo unde economiştii – teologi ai „Şcolii de la Salamanca” au dezvoltat prima teorie generală a valorii, înglobând atât bunurile cât şi banii, şi au adaptat învăţământul tradiţional catolic al dreptului natural la o doctrină economică mult mai adecvată nevoilor unei societăţi comerciale în dezvoltare.
Aceasta este asemănarea între gândirea scolastică şi teoria economică a sfârşitului secolului al nouăsprezecelea şi ar fi nepotrivit să nu recunoaștem faptul că există un flux continuu de idei specifice economiei subiectiviste care porneşte din secolul treisprezece și ajunge la Carl Menger și Şcoala de economie austriacă, dar mai ales că obsesia unei teorii a valorii obiective a costurilor forţei de muncă specifice economiei „clasice” a reprezentat un ocol inutil şi o mare pierdere de timp. În a sa History of Economic Analysis, Joseph Schumpeter, unul dintre primii teoreticieni care a readus economia scolastică, în atenția lumii moderne, a scris că ceea ce îi lipsea doctrinei scolastice era noţiunea de marjă.[7] Tot Schumpeter a fost cel care a observat nu doar că filosofia catolică a dreptului natural a fost în esenţă una utilitaristă, ea fiiind preocupată de justificarea instituţiilor societății umane, a proprietății de exemplu, pornind de la motive de interes public, dar și faptul că termenul de „raţiune” al scolasticilor târzii a fost mai degrabă unul „sociologic” decât unul "metafizic". Astfel obiectul/ scopul raţiunii a fost pentru ei acela de a urmări regularităţile care se apar atunci când indivizii sunt lăsaţi în voia tendinţelor lor naturale.
Pe lângă lucrările lui Schumpeter, cele ale lui Raymond de Roover şi ale lui Marjorie Grice-Hutchinson au meritul de a fi reprezentat o activitate de pionierat în reabilitarea economiei scolastice.[8] Din aceste lucrări rezultă cu claritate că, deşi au existat în economia scolastică elemente ale teoriilor costului de producţie, viziunea dominantă (care poate fi urmărită începând cu Aristotel şi până la Sf. Toma D`Aquino trecând prin la Sf. Augustin) a conceput valoarea nu ca pe un lucru in sine situat in launtrul bunurilor, ci ca pe un produs al unei "estimari comune" ori a unei opinii subiective despre raritatea perceputa a bunurilor. Astfel pretul "just" este un preț competitiv apărut din interacțiunea cererii și ofertei subiective. După cum spunea Diego de Covarrabias (1512-1572): „Valoarea unui produs nu depinde de natura esenţială a acestuia ci de estimarea indivizilor chiar dacă acea estimare este una nesăbuită. Astfel, în Indii, grâul este mai scump decât în Spania pentru că indivizii îl apreciază mai mult, deşi natura grâului este aceeaşi în ambele locuri”. [9] Elementul „etic” al teoriei nu se raporta la o ideea moralistă potrivit căreia preţul ar trebui să fie egal cu costurile de producție, ci la argumentul potrivit căruia preţul „corect” ar trebui să apară în condiţiile unei competiţii mai mult sau mai puţin perfecte (scolasticii erau de fapt critici destul de vocali ai monopolului), adică acolo unde nu există nici înşelăciune, nici fraudă nici cerciție. Unul dintre motivele pentru care scolasticii au fost reticenţi în a adopta o teorie a costurilor de producţie mai degrabă decât una subiectivistă a constat in teama lor de a nu oferi comercianţilor motive pentru ca aceștia să majoreze preţurile peste nivelul de echilibru al pieţei şi, prin urmare, sa exploateze pe aceasta cale consumatorii.
------------------------------------
[1] F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, vol. I, Rules and Order, (1973), pp. 8-11; vol. III, The Political Order of a Free People, (1979), p. xii. În cele din urmă, Hayek folosește cuvântul „constructivistic” și mai puțin termenul „constructivist."
[2] Vezi Hayek's essay, "The Results of Human Action but not of Human Design," in Studies in Philosophy: Politics and Economics (London: Routledge and Kegan Paul, 1967), pp. 96-105; vezi de asemenea importantul articol semnat de Edna Ullmann-Margalit, "Invisible Hand Explanations," in Synthese 39 (1978): 263-291.
[3] Adam Smith, The Wealth of Nations, R.H. Campbell and A.S. Skinner (eds.) p. 456. Referirea la 'mana invizibilă' apare și în Theory of Moral Sentiments a aceluiași Adam Smith, D.D. Raphael and A. Macfie (eds.), p. 58.
[4] Hayek, "Principles of a Liberal Social Order," in Studies in Philosophy, Politics and Society, p. 167. Singurul studiu complet al problemelor sociale și economice contemporane din punct de vedere Hayekian se gaseste in Thomas Sowell's Knowledge and Decisions (1980).
[5] Adam Smith, The Wealth of Nations, p. 456.
[6] See Edna Ullmann-Margalit, "Invisible Hand Explanations," pp. 282-286.
[7] Joseph Schumpeter, A History of Economic Analysis, p. 98.
[8] Vezi în special Marjorie Grice-Hutchinson, The School of Salamanca; Raymond de Roover, "Scholastic Economics," in Quarterly Journal of Economics 69 (1955): 162-190; and "Joseph Schumpeter and Classical Economics," in Kyklos 10 (1957): 115-146. See also Murray N. Rothbard, "New Light on the Prehistory of the Austrian School," in The Foundations of Modern Austrian Economics, E. Dolan (ed.), pp. 52-74.
[9] Quoted in Grice-Hutchinson, The School of Salamanca, p. 48.