traducere de Simona-Denisa Cismaru
Licență I
Specializarea Filosofie
Facultatea de Științe Sociale
Universitatea din Craiova Programul de traduceri al CCSDD pentru studenți și masteranzi.
Istoria filosofiei occidentale poate fi prezentată în multe feluri. Poate fi povestită prin intermediul perioadelor istorice – antică, medievală și modernă. O putem diviza în tradiții rivale (empirism versus raționalism, analitic versus continental) sau în diverse domenii de bază (metafizică, epistemologie, etică). De asemenea poate fi văzută și sub unghiul critic al excluziunii sexuale și rasiale ca o disciplină practicată aproape în întregime de bărbații albi europeni.
Totuși, în ciuda bogăției și varietății acestor însușiri, ea a trecut printr- un moment de cotitură: integrarea filosofiei la finele secolului al 19-lea în cadrul unei instituții moderne, cea a universității de cercetare. Este vorba de o instituționalizare a filosofiei, care a fost transformată cu această ocazie într-o disciplină imposibil de practicat în afara mediului academic. Acest fapt reprezintă unul dintre eșecurile majore ale filosofiei contemporane.
Să luăm un exemplu: înainte de a fi instituționalizată în universitățile moderne de cercetare, filosofia nu a avut niciodată un cămin al său. Filosofii puteau fi găsiți oriunde – lucrând ca diplomați, prelucrând lentile - inclusiv în activând într-o universitate. Nimeni nu se aștepta ca ei să fie de gâsit doar într-o universitate. Totuși, împotriva modelului oferit de Socrate, filosofii au devenit experți asemeni oricăror alți specialisti. Acest lucru s-a produs deși aceștia îi învățau pe studenți virtuțile înțelepciunii socratice, unele legate de rolul de non-expert al filosofului, de întrebător, de ”taune”.
Filosofia - apoi, așa cum spune gânditorul francez Bruno Latour a fost «purificată» - separată de societate în procesul de modernizare. Aceasta ”purificare” s-a produs ca urmare a două evenimente. Primul eveniment a constat în dezvoltarea științelor naturale, ca domeniu de studiu distinct de filosofie, spre 1870 și în constituirea științelor sociale, cu începere din deceniul următor. Înainte de acest moment, oamenii de știință se considerau « filosofi naturali » - filosofi care studiau natura; tot așa cum predecesorii cercetătorilor din științele sociale se considerau «filosofi morali». Cel de al doilea eveniment a constat în transformarea filosofiei într-o disciplină și punerea ei în rând cu celălalte „științe” predate în cadrul universității moderne de cercetare. Urmare a acestor evenimente, filosofia (privită în trecut ca regina a tuturor disciplinelor științifice) a fost dislocată, locul acesteia fiind ocupat de către științele naturale și sociale, care acum împărțeau între ele domeniile de cunoaștere.
Nu trebuie să pretindem faptul că înainte de secolul al 19-lea filosofia ar fi avut un rol dominant. Rolul filosofiei s-a schimbat de-a lungul secolelor, deosebidu-se de la țară la țară. Însă filosofia în sensul de preocupare asupra sinelui și asupra modului nostru de a trăi a reprezentat nucleul vechii universități, încă de pe vremea școlilor bisericești ale secolului al 11-lea.
Înainte de apariția unei culturi a cercetării științifice, conflictele dintre filosofie, medicină, teologie și drept constau în bătălii intestine, mai degrabă decât în confruntări între plictisitoare diviziuni culturale. Într-adevăr, aceste vechi domenii erau considerate ca făcând parte din marea unitate a cunoașterii – unitate orientată spre scopul unei vieți mai bune. Însă această unitate s-a destrămat sub presiunea cererii de specializare tot mai mare de la începutul secolului 20.
Prin urmare, filosofii de la începutul secolului 20 au întâmpinat o dilemă existențială: dacă științele naturale și sociale au cucerit atât domeniul teoretic cât și pe acela instituțional, ce rol ar mai avea filosofia? Un număr de posibilități era disponibil. Filosofii puteau servi ca: 1) unificatori ai producției de cunoștințe academice de specialitate 2) formaliști care au furnizat baza logică cercetărilor academice 3) traducători care au adus popularizat cunoștintele academice de specialitate 4) specialiști disciplinari concentrați asupra problemelor filosofice de etică, epistomologie, estetică. Sau 5) o combinație a unora sau a tuturor specializărilor de mai sus. Ar fi existat un loc pentru toate aceste roluri. Dar în termenii constrângerilor instituționale nu există loc pentru o alegere în acest sens. Filosofii trebuiau să îmbrățișeze structura universității moderne de cercetare, care constă într-o varietate de specializări, delimitate unele de altele. Asta a fost singura cale de a asigura supraviețuirea noii lor discipline purificate. „Adevărații” sau „serioșii” filosofi trebuiau acum identificați, disciplinați și acreditați. Filosofia ca disciplină a devenit standardul pentru ceea ce s-a considerat a fi filosofie propriu-zisă. Astfel s-a constituit conceptul de filosofie pe care cei mai mulți dintre noi îl cunoștem astăzi. În consecință, și într-un grad rar recunoscut, imperativul institutional al universității de cercetare a ajuns sa stabilească agenda teoretică. Dacă filosofia urma să aibă un loc sigur in academie, avea nevoie de propriul său domeniu discret, de propria sa limbă, de propriile standarde de succes și propriile preocupări specializate.
Adoptând aceeași formă structurală ca și științele, nu-i de mirare că filosofia a căzut pradă invidiei și sentimentelor de inferioritate față de acestea. Filosofia a adoptat modus-ul operandi al producției științifice de cunoștințe, dar nu a reușit să țină pasul cu științele în progresul descrierii lumii. S-a făcut mult caz de această incapacitate a filosofiei de a egala succesele gnoseologice ale științei. Totuși, nu s-a observat faptul că filosofia a mimat fără succes formele instituționale ale acesteia. Și noi producem articole de cercetare științifică. Și noi suntem judecați cu aceeași rigori ale domeniului științific. Și noi dezvoltăm sub-specializări, departe de înțelegerea oamenilor obișnuiți. Acestea fiind spuse, suntem foarte „științifici”.
Afirmația noastră poate suna, totuși, foarte simplu: filosofia nu trebuia niciodată să fie ”purificată”. Decât să fie considerate o problemă, „mâinile murdare” ale filosofului, ar fi trebuit concepute din contră, condiția originară a gândirii filosofice – prezentă peste tot, adesea interstițială, fundamental interdisciplinară și transdisciplinară. Filosofia este un calandru. ”Mâinile” filosofului nu au fost și nici nu vor fi niciodată curate.
Mai există o altă latură a acestei povești. Actul ”purificării” filosofiei apărut odată cu crearea universități moderne nu a însemnat doar separarea domeniilor cunoașterii. A însemnat de asemenea și separarea dintre virtute și cunoaștere. Deși acum ni se pare straniu, înainte de ”purificare”, filosoful (inclusiv filosoful naturii) se presupunea a fi superior moral celorlalți oameni. Gânditorul secolului al 18-lea, Joseph Priestley scria că „un filosof ar trebui să fie ceva mai măreț și mai bun decât oricare alt om”. Filosofia ca dragoste de înțelepciune era văzută ca o vocație, asemeni preoției. Ea necesită un număr semnificativ de virtuți morale (primele în rang fiind integritatea și altruismul), practicarea acesteia conducând la asimilarea acelor virtuți. Studiul filosofiei conducea astfel la dezvoltarea morală a practicanților lui. A cunoaște și a fi bun, erau principii strâns legate. Se cunoștea pe scară largă că obiectivul filosofiei era mai degrabă să devii bun, decât să produci și să acumulezi cunoștințe.
Așa cum nota istoricul Steven Shapin, constituirea disciplinelor în secolul al 19-lea a schimbat toate acestea. Democrația implicită a acestor discipline a condus la epoca în care omul de știința a devenit egal în moralitate cu toată lumea. Rolul privilegiat al omului de știință era acum acela de a furniza cunoștințele neutre moral, necesare pentru a atingerea scopurile noastre, fie ele bune sau rele. El punea capăt oricărei semnificații morale privitoare la cunoștințe. Procesul de purificare al filosofiei nu a mai permis să se vorbească despre natură, care a fost concepută acum în termeni de scopuri și funcțiuni. Până la finalul secolului al 19-lea, Kierkegaard și Nietzsche au demonstrat eșecul filosofiei în a stabili o normă în vederea alegerii unui mod de viață în locul altuia. Iată cum, Alasdair MacIntyre a explicat poziția contemporană irelevantă a filosofiei în societate și marginalizarea acesteia în academie. A fost atunci o ocazie prin care filosofia ar fi putut să înlocuiască religia ca un liant al societății; dar acest moment a trecut. Oamenii au încetat să mai asculte de filosofi, în timp ce acestia s-au concentrat pe dezbaterile specializate dintre ei.
Odată ce cunoșterea și bunătatea au fost separate, oamenii de știință putea fi considerați experți, dar nu mai există o morală ori niște învățăminte care să fie extrase din munca lor. Știința își derivă autoritatea din structuri și metode impersonale, nu din caracterul moral superior al omului de știință. Omul de știință nu este diferit de omul de rând; el sau ea, așa cum a scris Shapin, „nu are nici o autoritate specială în legătură cu ceea ce ar trebui făcut”. Pentru mulți oameni, știința se rezuma doar la salariu, omul de știință devenind o unealtă „demoralizată” înscrisă în slujba serviciilor statului, birocrației și comerțului.
Chiar și aici, filosofia a imitat știința, promovând o cultură ce poate fi numită „competiția geniului”. Activitatea filosofică a degenerat într-o competiție pentru a demonstra cât de inteligent poți fi în a crea și a combate argumente. Astăzi mediul productivist al studiilor academice ține filosofii înlănțuiți de computere. Ca și științele, filosofia a devenit în mare parte o întrepridere tehnică, cu diferența că prin ea manipulăm cuvinte, în loc de a controla gene ori de substanțe chimice. S-a pierdut noțiunea care altă dată era de bun simț, potrivit căreia filosofii caută viața cea bună – că noi trebuie sa devenim prin filosofie ( în ciuda eșecurilor noastre) cetățeni model ori ființe umane. Devenind specialiști, am pierdut abilitatea de a vedea în ansamblu. Scopul filosofiei este acum să devii o ființă inteligentă, nu una bună. Acesta este rădăcina crizei și decăderii noastre.
Robert Frodeman și Adam Briggle predau la Departamentul de Filosofie și Religie al University of North Texas. Co-autori ai „Socrates Tenured: The Institutions of 21st-Century Philosophy.”
Acest articol a apărut în: https://opinionator.blogs.nytimes.com/2016/01/11/when-philosophy-lost-its-way/?_r=1
コメント