traducere de Robert Roșulescu
programul de traduceri pentru studenți și masteranzi al CCSDD
Liberalismul a devenit unul dintre cele mai greșit întrebuințate și abuzate cuvinte din dicționarul politic american. Descrie, spun unii, „gândirea politică progresistă” bazată pe obiectivul „justiției sociale” prin intermediul unei sporite „justiții distributive” pentru toți. Alții declară că reprezintă relativism moral, paternalism politic, arbitrar guvernamental și doar un alt cuvânt pentru „socialism”. În toată această confuzie se pierde din vedere realitatea că, din punct de vedere istoric, „liberalism” însemna inițial, și continuă să însemne pentru unii, libertate individuală, proprietate privată, libera inițiativă și stat de drept imparțial sub un guvern limitat constituțional.
Una dintre cele mai însemnate voci din din ultimul secol pentru cu privire la înțelesul inițial al liberalismului ca libertate personală și piețe libere a fost economistul austriac Ludwig von Mises (1881-1973). Acest an marchează aniversarea a nouăzeci de ani de la publicarea pledoariei sale concise, clare și convingătoare pentru înțelegerea adevăratei societăți liberale – cartea din 1927, Liberalism: tradiția clasică. Când a fost scrisă de Mises, în 1927, lumea de după Primul Război Mondial se confrunta cu victoria comunismului în Rusia, ascensiunea fascismului în Italia și o emergentă mișcare naționalistă și rasistă în Germania, care va obține puterea în persoana lui Adolf Hitler și al său partid Național Socialist (Nazist).
Liberalism clasic vs. socialism și naționalism
Comunismul, fascismul și nazismul erau apogeul unor tendințe politice și economice de tip colectivist care prinseseră rădăcini în deceniile anterioare Primului Război Mondial și care aveau cale liberă în contextul haosului politic și cataclismelor sociale care au înghițit mare parte din Europa în timpul și după „Marele Război”, așa cum a ajuns să fie numit. Deceniile de la mijlocul secolului XIX au reprezentat, în general, o epocă de ascensiune şi triumf al liberalismului „clasic”, aşa cum a ajuns să fie numit, după înlocuirea monarhiilor absolutiste prin monarhii constituţionale sau forme republicane de guvernământ; odată cu sfârşitul sclaviei şi mişcarea crescândă pentru egalitatea în drepturi şi protecţia tuturor prin intermediul unui stat de drept; liberalizarea activităţii economice de sub presiunea reglementărilor guvernamentale extinse şi intruzive, a controalelor sau interdicţiilor asupra producţiei, comercializarea şi vânzarea a aproape tuturor bunurilor şi servicilor, reglementări înlocuite printr-o atitudine relativ extinsă pentru libertatea de iniţiativă şi comerţ; şi o încercare sporită de a preveni sau limita începerea războaielor şi a lor capacitate de vătămare şi distrugere.
Dar în ultimele decenii ale secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX noi mişcări politice şi idei economice au ajuns în prim-plan în forma socialismului şi naţionalismului. Socialistul respingea libertăţile „burgheze” ale liberalismului clasic – libertatea de expresie, a presei, asocierea voluntară, iniţiativa privată şi participarea cetăţenilor în procesele electorale – ca libertăţi „false”.
„Adevărata” libertate reclama ca „muncitorii” ca şi „clasă socială” să înlăture „proprietarii capitalişti” exploatatori ai mijloacelor de producţie şi să-i substituie cu planificarea centralizată şi redistribuirea egală a veniturilor. Naţionaliştii, de asemenea, respingeau liberalismul economic şi filosofic. Susţineau că accentul liberalismului pe unicitatea şi libertatea individului era greşit plasată. Indivizii existau şi puteau avea o identitate semnificativă doar în cadrul grupului naţional, etnic, lingvistic sau rasial din care făceau parte.
Socialiștii insistau că istoria lumii a fost un conflict ineluctabil între clase sociale care se putea sfârși doar prin victoria „muncitorilor” asupra capitaliștilor deținători ai proprietății private. Naționalistii susțineau că „națiunile” aveau o existență autentică, iar indivizii erau doar componente efemere. Eternele conflicte existențiale aveau loc între statele-națiune care se luptau pentru supremație politică și economică, obiective pentru care individul era obligat să se sacrifice (Vezi articolul meu „Before Modern Collectivism: the Rise and Fall of Classical Liberalism”).
Liberalismul ca un sistem al comerțului pașnic și cooperării dintre oameni
Acesta era contextul istoric în care Mises și-a publicat, în 1927, pledoaria pentru liberalismul clasic și insistența pe individualism, piețe libere și ameliorare socială. În locul premizelor colectiviștilor privind inevitabilul conflictelor umane în ceea ce privește „clasele sociale”, naționalitatea, rasa ori interese de grup înguste, Mises insista că rațiunea și experiența demonstrau că toți oamenii se pot asocia pașnic pentru propriul lor progres material și cultural.
Cheia consta în înțelegerea și aprecierea avantajelor unei diviziuni a muncii. Prin specializare și comerț, rasa umană are capacitatea să depășească atât sărăcia, cât și războiul. Oamenii devin asociați într-un proces comun de cooperare socială, și nu antagoniști în care fiecare caută să-i domine și să-i jefuiască pe ceilalți. Într-adevăr, tot ceea ce înțelegem drept civilizație modernă, alături de confortul material și cultural și oportunitățile pe care le oferă omului se datorează beneficiilor și avantajelor foarte productive, făcute posibile de o diviziune a muncii. Oamenii au învățat să colaboreze pașnic în arena schimbului competitiv de piață.
Desigur, pentru a-i călăuzi pe oameni să coopereze pașnic și competitiv, colectivismul politic poate fi înlocuit prin „răsplata” profiturilor obținute pe piață și „pedeapsa” pierderilor financiare. Dar costurile acestei înlocuiri sunt foarte mari, argumenta Mises. În primul rând, oamenii sunt mai puțin motivați să-și folosească inteligența și sârguința când sunt forțați să munceacă sub biciul servituții și constrângerii, și astfel societatea pierde rezultatele inventivității și efortului lor liber.
În al doilea rând, oamenii sunt obligați să se conformeze valorilor și obiectivelor celor aflați la conducere și, astfel, își pierd libertatea de a-și urma propriile țeluri, fără a ști dacă cei care îi conduc vor ști mai bine să le ofere fericire și un scop în viață. Și, în al treilea rând, planificarea centralizată socialistă și, respectiv, intervenția politică în mecanismele pieței, abolesc sau distorsionează funcționarea cooperării sociale. Un sistem susținut și prelungit de specializare pentru perfecționare mutuală este posibil doar prin intermediul unui set unic de instituții sociale și economice.
Calculul economic în capitalismul liberal
În lipsa proprietății private a mijloacelor de producție, este imposibilă coordonarea nenumăratelor activități economice din cadrul diviziunii muncii. Într-adevăr, analiza lui Mises asupra „imposibilităţii” unei ordini socialiste de-a egala eficienţa şi productivitatea unei economii de piaţă liberă a fost temelia staturii și reputației sale internaţionale ca unul dintre cei mai originali economişti ai vremii sale, şi a reprezentat punctul de rezistenţă al cărţii sale precendente despre Socialism (1922).
În Liberalism, Mises a explicat din nou clar şi convingător că proprietatea privată şi schimbul pe piaţa competitivă permit formarea prețurilor atât pentru bunurile de consum, cât și pentru factorii producției, în numitorul comun unui mediu de schimb – banii. Pe baza acestor prețuri monetare, antreprenorii pot folosi calculul economic pentru stabilirea costurilor relative și a profitabilității liniilor alternative de producție.
În absența acestor prețuri generate de piață, nu ar exista nicio cale rațională de-a aloca resursele întrebuințărilor rivale pentru a se asigura că bunurile cele mai apreciate de publicul cumpărător au fost produse prin maniera cea mai puțin costisitoare și deci, economă. Calculul economic, a demonstrat Mises, garantează că puținele mijloace disponibile îi servesc cel mai bine pe membrii societății.
O asemenea raționalitate în folosirea unor mijloace de-a satisface scopuri este imposibilă într-un cuprinzător sistem de planificare socialistă. Cum vor ști, se întreba Mises, planificatorii socialiști care vor fi cele mai bune întrebuințări ale factorilor de producție de sub controlul planificat în lipsa prețurilor generate de piață? Fără proprietatea privată a mijloacelor de producție, nu va exista nimic care să se poate cumpăra (legal) și vinde. Fără posibilitatea de cumpărare și vânzare, nu va exista cerere și ofertă, și deci, nici negociere asupra termenilor de tranzacție între clienți și cumpărători aflați în competiție.
Fără negocierea din cadrul competiției de piață nu vor exista, desigur, nici termeni de schimb agreați în mod comun. Fără termeni de schimb de comun acord, nu există prețuri de piață. Și fără prețuri de piață, cum vor putea cunoaște planificatorii centrali costurile favorabile și deci, cele mai bine cotate întrebuințări pentru care acele resurse pot și trebuie aplicate? Odată cu abolirea proprietății private, deci a schimbului de piață și a prețurilor, planificatorii centrali vor fi lipsiți de instrumentele instituționale și informaționale necesare pentru a stabili ce să producă și cum, pentru a putea reduce risipa și ineficiența.
Intervenționismul guvernului nu substituie capitalismul competitiv
În același timp, Mises a demonstrat contradicțiile inerente orrricărui sistem de intervenție politică treptată în economia de piață. Controlul prețurilor și plasarea restricțiilor de producție asupra deciziilor din mediul antreprenorial provoacă distorsiuni și dezechilibre în cadrul relațiilor de cerere și ofertă, ca și constrângeri asupra celor mai eficiente moduri de-a folosi resursele pentru deservirea consumatorilor.
Intervenționistul politic rămâne să aleagă între introducerea de noi controale și reglementări în încercarea de-a compensa distorsiunile și dezechilibrele provocate de intevențiile precedente, sau revocarea controalelor și reglementărilor intervenționiste și revenirea la piața liberă și competitivă. Direcția unor intervenții treptate presupune o logică a creșterii intruziunii guvernametale în piață care, în cele din urmă, rezultă în intrarea întregii economii sub conducere statală. Astfel, aplicarea consistentă a intervenționismului poate duce la socialism gradual.
Atât socialismul, cât și intervenționismul sunt nefuncționale și instabile ca surogate pentru capitalism. Liberalul clasic apără proprietatea privată și economia de piață liberă, insista Mises, tocmai pentru că este singurul sistem de cooperare socială care asigură tuturor membrilor din societate un cadru larg de libertate și alegere personală, generând concomitent capacitățile instituționale pentru coordonarea activității a miliarde de oameni în maniera cea mai rațională din punct de vedere economic.
Liberalism clasic, libertate și democrație
Însă, pledoaria lui Mises pentru liberalismul clasic în fața acestor diverse forme de colectivism, nu se limita „doar” la avantajele economice ale proprietății private. Proprietatea îi asigură omului cel mai valoros și drag țel – libertatea personală. Proprietatea îi oferă individului o arenă de autonomie în care își poate trăi și cultiva propria sa viziune asupra unei vieți frumoase și cu sens.
Îl protejează, de asemenea, de dependența față de stat pentru propria sa existență; prin propriile sale strădanii și schimb benevol cu alți oameni, nu are obligație față de nicio autoritate politică absolută care să-i dicteze condițiile de viață. Libertatea și proprietatea, pentru a fi garantate, au nevoie de pace. Frauda și violența trebuie interzise pentru ca fiecare om să-și poată folosi din plin talentele și interesele sale în cele mai avantajoase căi pentru a-și îndeplini obiectivele prin asocierea benevolă cu alții.
Idealul liberal clasic accentuează, de asemenea, importanța egalității în fața legii, după cum explica Mises. Numai când sunt eliminate favoritismul si privilegiul politic fiecare om poate avea capacitatea de a-și folosi propriile cunoștințe și abilități în moduri care îi aduc beneficii, dar și să-și revină prin tranzacții voluntare de pe piață, pentru progresul întregii societăți. Asta înseamnă, în același timp, că o societate liberală este una care acceptă că inegalitatea de venituri și mijloace este inseparabilă de libertatea individuală. Dată fiind diversitatea abilităților naturale și dobândite, a înclinațiilor voliționale, recompensele obținute pe piață vor fi inegale. Lucrurile nu pot sta altfel dacă nu dorim să reducem ori chiar să înăbușim stimulentele care îi motivează pe oameni să se implice în sarcini creative și eficiente.
Rolul guvernului, prin urmare, din cadrul societății liberal-clasice este de a respecta și proteja dreptul fiecărei persoane la viață, libertate și proprietate. Importanța democrației, în viziunea lui Mises, nu înseamnă că majoritățile au mereu dreptate sau că ar trebui nerestricționate în felul cum se comportă cu minoritățile prin intermediul puterii politice. Guvernul ales și reprezentativ este un mijloc de schimbare a celui care deține funcție politică fără să se apeleze la revoluție sau război civil. Este un dispozitiv instituțional pentru menținerea păcii sociale.
Având în vedere experiența comunismului și fascismului, ca și a multor tiranii din epocile trecute, lui Mises îi era clar că, fără democrație, întrebările despre cine va conduce, pentru câtă vreme și în ce scop vor însemna doar forța brută și puterea dictatorială. Rațiunea și persuasiunea ar trebui să fie metodele folosite de oameni în raporturile dintre ei – atât în tărâmul pieței, cât și în zonele socio-politice – și nu glonțul și baioneta.
În cartea sa despre liberalismul clasic, Mises deplângea faptul că oamenii sunt prea nerăbdători să apeleze la puterea statală pentru a-și impune viziunile în privința comportamentului individual și a moralității oricând confrații lor deviază de la propria lor concepție privind „binele”, „virtutea” și „dreptatea”. Era deznădăjduit: „Predilecția contemporanilor noștri de-a cere interdicție autoritară de îndată ce nu sunt mulțumiți de ceva… arată cât de adânc înrădăcinat rămâne în ei spiritual slugărniciei. Un om liber trebuie să fie capabil să suporte atunci când cetățenii săi trăiesc altfel de cum consideră el că este cuvenit. Atunci când nu este mulțumit de ceva, trebuie să se scape de obiceiul de-a chema poliția”.
Ce ar trebui, atunci, să îndrume politicile sociale în trasarea limitelor acțiunii guvernamentale? Mises era un utilitarist care argumenta că legile și instituțiile ar trebui apreciate după măsura în care favorizează obiectivul cooperării sociale pașnice. Societatea este cea mai importantă cale prin care oamenii își pot urmări țelurile care le oferă un sens.
Astfel, pledoaria sa în favoarea democrației și a limitelor constituționale asupra puterilor guvernamentale se baza pe judecata că istoria a demonstrat de prea multe ori că recursul la mijloace nedemocratice și „extra-constituționale” a dus la violență, represiune, abolirea libertăților civile și economice și dispariția respectului pentru lege și ordinea legală, pe termen lung distrugându-se stabilitatea societății.
Aparentele câștiguri și avantaje de pe seama „liderilor forte” și a „măsurilor de urgență” din vremuri de aparentă criză au tins mereu să genereze, pe termen lung, niște costuri și pierderi ale libertății și prosperității care au depășit cu mult presupusele avantaje „pe termen scurt”, precum stabilitatea, ordinea și siguranța promise de asemenea metode.
Liberalismul clasic și pacea mondială
Avantajele de pe urma cooperării sociale prin intermediul unei diviziuni a muncii în cadrul pieței, afirma Mises, nu se limitează la granițele unei țări. Câștigurile comerciale prin intermediul specializării se extind în toate colțurile lumii. Astfel, idealul liberal clasic este în mod natural cosmopolit.
Naționalismul agresiv, în viziunea lui Mises, nu doar amenință să provoace moarte și distrugere prin război și cucerire, dar îi și lipsește pe oameni de oportunitățile de-a beneficia de pe urmă relațiilor comerciale prin impunerea de bariere comerciale și diverse restricții asupra circulației libere de bunuri, capital și oameni dintr-o țară în alta. Prosperitatea și progresul sunt limitate în mod artificial în interiorul granițelor naționale.
În acest mod pervers pot apărea condițiile de război și cucerire când unele țări ajung la concluzia că invazia și violența sunt singurele căi de-a obține bunurile și resursele deținute de o altă țară. Majoritatea cauzelor și tensiunilor care pot duce la război vor fi îndepărtate prin eliminarea tuturor barierelor comerciale, restricțiilor asupra circulației libere de bunuri, capital și oameni și limitarea guvernelor la garantarea vieții, libertății și prosperității tuturor indivizilor.
Mises a sugerat de asemenea că multe din cauzele războaielor civile și violenței etnice ar fi înlăturate dacă dreptul la autoderminare ar fi recunoscut în stabilirea granițelor dintre state. Mises a avut mare grijă să explice că prin „autodeterminare” nu înțelegea ca toți cei aparținând unui anumit grup rasial, etnic, lingvistic și religios să fie forțați să facă parte din același stat-național. A afirmat limpede că avea în vedere dreptul la autodeterminare prin plebiscit. Anume, dacă locuitorii dintr-un oraș, regiune sau district votează să se alăture unei alte țări, sau doresc să-și formeze o țară independentă, ar trebui să aibă libertatea de-a face așa cum doresc.
În cadrul acestor orașe, regiuni sau districte s-ar putea să mai existe minorități care ar fi preferat să rămână cetățenii în țărilor anterioare sau ar fi preferat să se alăture unei alte țări. Dar oricât de imperfectă ar fi auto-determinarea, cel puțin ar avea potențialul să reducă o bună parte din tensiunile entice, religioase sau lingvistice. Singura soluție durabilă, spunea Mises, rezidă în limitarea implicării guvernamentale la acele funcțiuni restrânse, astfel încât statul să nu poată fi folosit pentru a vătăma sau dezavantaja niciun individ sau grup din societate pentru avantajul altora. (Vezi articolul meu, „Auto-determinarea și alegerea individului într-o lume post-Brexit”).
Liberalismul clasic și binele social
În sfârșit, Mises a discutat întrebarea: în beneficiul cui vorbește liberalul clasic în societate? Spre deosebire de aproape toate celelalte mișcări politice și ideologice, liberalismul este o filosofie socială a binelui comun. Atât în vremea când Mises a scris Liberalismul, cât și acum, mișcările și partidele politice apelează adesea la retorica binelui comun și a bunăstării generale, dar, în realitate, scopurile lor sunt să folosească puterea guvernului pentru a avantaja anumite grupuri în dauna celorlalte.
Reglementările guvernamentale, programe redistributive de ajutor social, restricțiile comerciale și subvențiile, politici de impozitare și manipulări monetare sunt folosite pentru a acorda câștiguri și privilegii de angajare unor grupuri de interes special care doresc poziții în societate pe care nu le pot obține pe piața liberă și competitivă. În mod natural, rezultă corupție, ipocrizie și desconsiderarea legii, ca și restricții asupra libertății celorlalți.
Ce oferă liberalismul ca ideal și ca scop al politicii publice, declara Mises, este o egalitate în drepturi individuale în cadrul statului de drept, fără privilegii și favoruri pentru cineva. Vorbește în favoarea și apără libertatea fiecărui individ și este, prin urmare, vocea libertății tuturor. Dorește ca fiecare persoană să fie liberă să se angajeze în căutarea propriilor obiective și scopuri, astfel încât să poată beneficia, împreună cu ceilalți, de pe urma competențelor și abilităților sale prin intermediul tranzacțiilor pașnice pe piață. Liberalismul clasic dorește înlăturarea intervenției guvernului în treburile oamenilor astfel încât puterea politică nu se aplică abuziv în dauna celorlalți din societate.
Mises nu conștientiza puterea politicilor grupurilor de interese speciale și cât este de dificil să te opui influenței concertate a acestor grupuri din culoarele politice. Dar a insistat că puterea decisivă din societate rezidă în puterea ideilor. Ideile îi motivează pe oameni să acționeze, care îi determină să își dezgolească pieptul pe baricade, sau le dau imboldul să se opună politicilor greșite și să reziste chiar și celor mai puternice interese particulare. Ideile au obținut toate victoriile din contul libertății de-a lungul secolelor.
Nici viclenia politică ori compromisul ideologic nu pot câștiga libertatea. Poate fi câștigată doar puterea ideilor, susținute clar și sincer. Asta iese în evidență din paginile cărții lui Mises despre Liberalism, și o fac una dintre cele mai solide surse ale pledoariei pentru libertate.
Importanța de durată a Liberalismului lui Mises
Când Mises a publicat Liberalismul în 1927, comunismul și fascismul păreau a fi pentru mulți niște forte de neoprit. De atunci, focul lor ideologic a fost stins de realitatea a ceea ce au produs și de nesupunerea zecilor de milioane de-a trăi sub jugul lor. Totuși, multe din criticile acestor regimuri la adresa pieței libere fac parte în continuare din raționamentele care justifică intruziunile statului asistențial în fiecare colț al societății. Și multe din argumentele din zilele noastre împotriva libertății individuale și a inițiativei libere seamănă adesea cu criticile aduse împotriva piețelor și comerțului liber de către naționaliștii și socialiștii din Europa interbelică.
Prin urmare, argumentele lui Mises în favoarea libertății individuale și a economiei de piață din Liberalism, de acum nouăzeci de ani, ca și din celelalte scrieri ale sale, precum Socialism (1922), Critique of Interventionism (1929), Human Action (1949), Planning for Freedom(1952), alături de zecile de articole și eseuri pe tema libertății economice și politice rămân relevante și în vremurile noastre din secolul XXI. Aceste motive fac ca strălucita sa carte despre Liberalism să rămână un text clasic, la fel de important în prezent precum era când a fost scrisă, în urmă cu nouăzeci de ani.
Comments