traducere de Cristinel Trandafir
[ Un fragment extras din lucrarea Școala Austriacă de Economie și Liberalismul clasic ]
Erich Streissler (1987, p. 1) a afirmat faptul că ceea ce i-a strâns laolaltă pe economiștii austrieci în cadrul unei „școli” nu a fost niciodată vreun concept teoretic, precum cel al utilității marginale, ci pur și simplu ideile lor politice liberale. Deși această judecată poate fi considerată una exagerată sau excentrică, nu putem nega faptul că opiniile politice ale reprezentanților acestei școli au jucat, într-adevăr, un rol important în relație cu liberalismul.
Dintre opiniile fondatorilor școlii - Menger, Böhm-Bawerk și Wieser - cele ale lui Wieser sunt cel mai puțin problematice din acest punct de vedere. Avem în cazul său prea puține motive să nu fim de acord cu caracterizarea făcută de către Streissler (1987): “Având o educație catolic-conservatore, el a fost un liberal intervenționist cu o orientare puternic naționalistă, amestecând un număr considerabil de sentimente rasiste, care, îi permiteau nu doar să-l admire pe Marx, ci și să se joace cu retorica social-revoluționară. Totusi, mai presus de toate, el era un etatist care credea în înțelepciunea mașinii de stat, o mașină ghidată de o birocrație înțeleaptă provenită din propria castă.” (pp. 14–15). Potrivit lui Streissler, unul din cuvintele preferate ale lui Wieser a fost „führer”, economistul austriac fiind unul dintre cei care în 1926 a salutat apariția pe scena politică a lui Adolf Hitler (1987, p. 15; a se vedea și Streissler 1986, p. 86-91).
Pe de altă parte, orientarea politică a lui Menger a fost nu doar cea mai intens studiată, dar și cea mai puternic disputată. Mises, de exemplu, (1969, p. 18) susținea ideea că Menger a fost mai mult sau mai puțin un liberal clasic autentic, declarând că „acesta a dezaprobat cu sinceritate politicile intervenționiste pe care guvernul austriac – asemeni tuturor celorlalte guverne ale epocii - le-a adoptat la acea vreme .“ Streissler remarca la rândul său liberalismul lui Menger, considerâdu-l pe acesta cea dintai sursă a angajamentului Scolii Austriece față de piața liberă.
Pe de altă parte, Emil Kauder a afirmat că Menger era, de fapt, un simpatizant al Sozialpolitik și un critic al laissez-faire (1965, p. 62-64). Până de curând, principala sursă folosită pentru identificarea ideilor politice ale lui Menger a constat intr-un articol pe care acesta l-a publicat în 1891 într-un ziar vienez, articol intitulat „Teoriile sociale ale economiei clasice și ale politicii economice moderne” (Menger 1935b). Aici, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea lui Adam Smith, Menger dorea să combată câteva neînțelegeri grave privitoare la doctrina economistul britanic. În opinia sa, cele mai importante dintre acestea sunt pe de o parte cea a acuzarii pe nedrept a lui Smith de a fi sprijinit laissez-faire-ul, și pe de altă eroarea asocierii greșite a doctrinei sale cu cea a Școlii de la Manchester. (Începând cu socialistul Ferdinand Lassalle, “manchestertum” /“manchesterismul” a devenit termenul prin care în mod abuziv, în țările de limbă germane, a fost desemnată poziția laissez-faire.). Într-adevăr, pentru oricine citeste acest articol al lui Menger este dificil să evite concluzia că economistul austriac era mai degrabă un social-liberal decât un liberal clasic.
În ciuda acestui fapt, Streissler consideră (1987, p. 20-24) că cercetătoarea austriacă, Brigitte Hamann are meritul de a fi așezat într-o lumină cu nouă concepția politică a lui Menger. Hamann a descoperit caietele prințului Rudolf, mostenitorul coroanei habsburgice, elev al lui Menger între 1876-1878. Streissler susține (1990b, p. 110) că aceste „caiete ale prințului mostenitor arată că Menger a fost un liberal clasic, unul de o puritate neîndoielnică, cu o agenda etatistă cu mult mai mai puțin ambitioasă chiar și de cât cea a lui Adam Smith”. Cu toate acestea, s-ar părea că Streissler exagerează valoarea probativă a acestor caiete (a se vedea mai jos nota privitoare la filosofia socială a lui Carl Menger). În aceste condiții, Bruce J. Caldwell (1990b, p. 7) are probabil dreptate atunci când scrie: “ Putem bănui că ultimul capitol, cel al vederilor politice ale lui Menger va ramâne în continuare unul deschis.”
Böhm-Bawerk însuși a recunoscut faptul (1891, p. 378) că școala austriacă timpurie nu a acordat prea multă atenție problemelor practice ale economiei politice, el pretextând că „trebuie să construim mai întâi casa, înainte de a face ordine în ea”. Totuși, el a adăugat, că „ noi avem opiniile noastre asupra acestor probleme, le predam de la catedră, dar propriile activități literare de până acum au fost dedicate aproape în totalitate problemelor teoretice”. Totuși, care au fost acele opinii politice pe care el le-a predat de la catedră rămâne în continuare pentru noi un subiect obscur.
Kauder (1957) a susținut că toți fondatorii Școlii Austriece, printre care și Böhm-Bawerk, au afișat o „permanentă oscilație, înainte și înapoi, între libertate și autoritate în politica lor economică”, oscilație care a survenit ca un rezultat firesc al forțelor contradictorii care au marcat gândirea acestora. Pe de alta parte, ei au fost „ontologi sociali.” Mai întâi ei credeau că există un plan general al realității. „(1957, 417). Plecând de aici, fenomenele sociale erau concepute în legătură directă cu acest plan director. Această structura ontologică nu indică însă doar ceea ce este, ci și ceea ce ar trebui să fie "(1957, 417). Kauder folosește ca exemplu aici Teoria pozitivă a capitalului a lui Böhm-Bawerk, lucrarea în care economistul austriac urmărește să demonstreze existența unei „ordini naturale care se afirmă sub mecanismul laissez-faire” “Caracterizată print-o frumoasă armonie, țesătura economică se realizează prin intermediul utilitătii marginale, a interesului și a dobânzii, și prin atingerea pe termen lung a prețului (Dauerpreis) generat de libera concurență” (1957, 417). Această „ontologie socială” - o versiune care precede concepția lui Rothbard despre economia de piață este în profund acord cu viziunea liberală. Totuși, potrivit lui Kauder, tradiția austriacă fusese una a paternalismului etatic; una în care conceptul de ordine economică spontană a fost continuu evitat. Fondatorii școlii „au încercat să facă compromisuri între tradiția britanică [adică, Smithiană] și cea austriacă”. Astfel, Böhm-Bawerk a scris că economistul trebuie să se situeze nu doar dincolo de principiul liberei competiții, ci și de acela al intervenției statului în economie. În cele din urmă, potrivit lui Kauder, Böhm-Bawerk a considerat că stabilitatea socială era mai importantă decât progresul, recomandând în acest sens „linistea socială în acord cu idealurile trecutului austriac” (1957, pp. 421-422). În sfârșit pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile în acest sens, Stephan Boehm (1985: 256) subliniază că „realizarea remarcabilă a lui Böhm-Bawerk în calitate de ministru al Finanțelor a fost aceea de a introduce impozitul progresiv pe veniturile globale ale persoanelor fizice” (a se vedea, de asemenea, Weber 1949, pag. 667).
Erich Streissler (1987, 10), pe de altă parte, se referă la Böhm-Bawerk ca la „un liberal radical […] afectat de un scepticism extins față de tot ce înseamnă stat”. Dintre cei trei fondatori - Menger, Wieser și Böhm-Bawerk – sigur, doar Böhm-Bawerk a împărtășit punctul de vedere al lui Adam Smith potrivit căruia statul este în egala măsură „rău” și „stupid”. Mai mult, experiențele politice ale lui Böhm-Bawerk în calitate de ministru austriac al Finanțelor, fac din acesta un critic caustic al clasei politice si al procesului guvernamental în sine. Streissler citează în acest sens două articole de ziar publicate în 1914, ultimul an al vietii lui Böhm-Bawerk, în care aceasta critică atât ideea unei intervenții coercitive (a sindicatelor) responsabilă de scurt-circuitarea și încălcarea dreptului economic, cât și tendința politicienilor de a obtine susținere publică și o pace socială momentană prin intermediul unor masive cheltuieli publice (1987, p. 11-14). Întrebarea cu privire la opiniile politice târzii ale lui Böhm-Bawerk, prezintă, așa cum indică Streissler, un interes special: Mises a participat la seminarul lui Böhm-Bawerk între 1905-1906, după ultimul mandat al acestuia ca ministru în guvernul austriac.
Totuși, în anii 1930, doi economiști simpatizanți ai Școlii Austriace de Economie au încercat să separe pozitia politică a fondatorilor acestei școli de liberalismul pe care Ludwig von Mises, noua vedetă a acestei școli, aflată acum în plină ascensiune, îl promova principial în numele acesteia. Astfel, într-un articol din Schmollers Jahrbuch, Wilhelm Vleugels (1935) apara utilitatea științifică a teoriei austriece a valorii subiective, susținând existența unei compatibilități între aceasta și vechea tradiție germană care punea nevoile comunității naționale înaintea celor individuale. .„Dacă la început, sesizam în [scrierile austriecilor] o anumită tendință de a considera nevoile individuale ca fiind cele mai importante dintre nevoile sociale, această tendință a fost însă rapid depășită." (1935, 550). Cea mai importantă dovadă pe care Vleugels a folosit-o pentru a-și sustine aceste afirmații (în afară de declarațiile lui Wieser) a constat într-un eseu al lui Böhm-Bawerk, datat din 1886 (Böhm-Bawerk 1924), căruia i-a fost dat titlul de „Efectele dezavantajoase ale concurenței libere”.
În acest eseu, Böhm-Bawerk examinează teza potrivit căreia, în condițiile liberei concurențe, oferta și cererea sunt aduse la echilibrul „cel mai util” și „ mai fructuos” din punct de vedere social, creând astfel „cea mai mare cantitate socialmente posibilă de utilitate absolută”. Surprinzător, exponentul acestui punct de vedere a fost însuși Albert Schaffle, cunoscut de altfel pentru atitudinile sale social-reformiste, în condițiile în care Böhm-Bawerk se declară un crtitic al său. Böhm-Bawerk caracterizează acest punct de vedere drept „înșelător”, considerând ca el pleacă de la „confuzia între câștigurile relative și cele absolute obținute prin intermediul schimbului. ” (1924, p. 476-477). Plecând de la ipoteza existentei unui „standard ideal al măsurării”, Böhm-Bawerk afirmă că un consumator bogat care surclasează prin puterea sa de cumparare pe altul sărac, poate obține însă o utilitate mai mică decât aceasta din urmă. În timp ce „cazuri de acest fel apar, din păcate, de nenumărate ori în viața economică reală” (1924, p. 479), Böhm-Bawerk ia ca exemplu, în acest sens, Irlanda anilor 1840. Este vorba de o situație în care populația autohtonă nu și-a permis să plătească prețul de piață al cerealelor, care, în schimb, au fost exportate. Rezultatul a fost că irlandezul de rând a murit de foame, în timp ce cerealele au fost exportate, cel puțin parțial, pentru a răspunde nevoii celor bogați pentru băuturi spirtoase și produse fine de patiserie. Böhm-Bawerk încheie: “orice persoană eliberată de prejudecăți va recunoaște imediat că aici concurența egoistă din cadrul schimbului nu a condus la cea mai fructuoasă distribuire a mărfurilor de grâu și porumb în plan social, în condițiile în care aceasta distribuție are cea mai mare utilitate pentru conservarea și dezvoltarea vitală a întregii populații [volk].” (1924, p. 480)
Cu câțiva ani înainte de publicarea articolului lui Vleugels, Franz X. Weiss, editorul colecției lucrărilor de mici dimensiuni ale lui Böhm-Bawerk, colecție în care a apărut și acest eseu, a argumentat - împotriva lui Mises – plasându-se cu această ocazie pe aceeași poziție ca și Vleugels. La o întâlnire a Verein für Sozialpolitik, care a avut loc la Dresda în 1932, întâlnire la au participat Mises, Hayek și alți membri ai Școlii Austriece, Weiss a încercat să separe economia austriacă de liberalismul lui Mises, citând în acest scop diverse declarații publice făcute de fondatorii Școlii Austriece de Economie. (Mises și Spiethoff 1933, p. 51–53). Printre acestea se număra și afirmația lui Menger potrivit căreia este frivol ca el să fie acuzat de de promovarea “manchesterismului”; Alături de ea descoperim nu doar afirmația lui Böhm-Bawerk potrivit căreia în fața „condiților lamentabile în care se află societatea actuală, una care cere cu necesitate o reformă”, „o politică indiferentă precum cea a laissez-faire, laissez passer este total nepotrivită”; ci și opinia lui Wieser care ne spune că ideea unor legi naturale imuabile ale economiei, al căror curs nu poate fi afectat de acțiunile statului „nu mai poate fi luată în serios”.
Weiss a declarat că scopul său era „să stabilească că un anumit număr de reprezentanți notabili [ai doctrinei austriece], printre care și fondatorii acesteia, nu au dedus din această doctrină concluziile politicii economice pe care [Mises] a considerat că trebuie să le deducă” (1933, p. 131). Replica tăioasă pe care Mises a dat-o criticii lui Weiss a fost însă extrem de semnificativă: „Eu nu sunt atât de cuvios față de autoritate [autoritätsglaubig] și față de citate [zitatenfreudig] deoarece îmi bazez argumentarea mea pe logică și nu pe exegeză” (1933, p. 118). Implicația interesantă a răspunsului misenian este că importanța politică a Școlii Austriece trebuie stabilită nu plecând de la punctele de vedere particulare ale principalilor săi adepți, ci de la logica interioară a sistemului creat de către aceștia.
Este clar că dacă scriitori precum Weiss și Vleugels au găsit ceva inacceptabil la Mises acesta a fost, potrivit cuvintelor lui Vleugels (1935, p. 538), faptul că în calitate de erudit, economistul austriac a dorit să reanimeze și să rafineze erorile fundamentale ale “manchesterismului”, impingându-le până la întregul lor extremism." în condițiile în care aceste „erori fundamentale ale doctrinei laissez-faire au fost, așa cum s-a crezut, îngropate o dată pentru totdeauna în Europa centrală, dacă nu chiar în întreaga lume civilizată.” Iată de ce dacă Mises ar trebui să presupună că a fost ceva pentru care adversarii săi, atunci și de atunci înainte pe parcursul întregii sale vieții, nu i-au putut ierta niciodată, atunci acest ceva a constat în redeschiderea dezbaterii asupra ideile „discreditate” ale laissez faire-ului. Ludwig von Mises a fost cel care, potrivit lui Kirzner, a dezvăluit legăturile intime dintre Școala Austriacă și liberalismul autentic.
Ralph Raico (1936-2016) a fost profesor emerit de Istorie Europeană la Buffalo State College și senior fellow la Institutul Mises. A fost un specialist în Istoria libertății, în Tradiția liberală a Europei și în relația dintre război și ascensiunea statului. Este autorul lucrării Locul religiei în filosofia liberală a lui Constant, Tocqueville și Lord Acton.