• CCSDD.UCV

Murray N. Rothbard, Tu urăști statul? (1977)

Updated: Jun 10, 2019



Traducere de Ionuț Rancea


[Acest articol a fost publicat iniţial în Libertarian Forum, Vol. 10, nr. 7, iulie 1977.]



Reflectam recent asupra chestiunilor cruciale care îi separă pe libertarieni. Printre subiectele care au retinut mult atenția în decursul ultimilor ani în acest sens numărăm: anarho-capitalism contra guvernământ limitat, aboliționism contra gradualism, drepturi naturale contra utilitarism şi război contra pace. Totuși, am ajuns la concluzia că oricât de importante ar fi aceste chestiuni, ele nu ating miezul problemei și anume acea linie crucială care ne separă pe noi, libertarienii.


Să luăm, de exemplu, două dintre principalele lucrările anarho-capitaliste ale ultimilor ani: cea care îmi aparține, Pentru o nouă libertate şi cea a lui David Friedman, Mașinăria libertății. Superficial, diferenţele majore dintre ele sunt reprezentate de propria mea poziție față de drepturile naturale şi față de un cod de drept rațional libertarian, în contrast cu utilitarismul amoralist al lui Friedman şi cu apelul acestuia la schimbul favorurilor și la compromisurile dintre serviciile de poliţie private nonlibertariene. Dar diferenţa este în realitate mult mai profundă. Volumul, Pentru o nouă libertate (şi cea mai mare parte din restul lucrărilor mele), este străbătut de o ură profundă şi radicală față de stat şi față toate acțiunile sale, ură întemeiată pe convingerea că statul este duşmanul umanității. În schimb, este evident că David nu are nimic împotriva statului; el a ajuns la convingerea că anarhismul şi forţele de poliţie private concurente fac parte dintr-un regim social şi economic mai bun decât oricare altul. Sau, mai mult decât atât, anarhismul acesta ar fi mai bun decât politica laissez-faire, care la rândul său este mai bună decât sistemul social-economic actual. Dintre toate alegerile politice posibile, David Friedman a decis că anarho-capitalismul este superior tuturor. Numai că este superior unei structuri politice existente, pe care David o consideră de asemenea bună. Pe scurt, nimic nu indică faptul că David Friedman detestă, într-un fel sau în altul, statul american ori statul în sine, că în adâncul său îl detestă considerându-l o bandă de răufăcători, tâlhari, înrobitori și criminali. Nu, la el nu există decât convingerea rece că anarhismul ar fi cel mai bun din toate lumile posibile și că actualul nostru sistem politic nu este la fel de bun precum este acesta. Din cauza asta la Friedman ideea că statul - orice Stat - reprezintă o bandă de răufăcători este o idee irelevantă.


Aceeași impresie transpare, de exemplu, din scrierile filosofului politic Eric Mack. Mack este un anarho-capitalist care crede în drepturile individuale; dar în scrierile sale nu există nicio urmă a vreunei uri pasionale față de stat sau, a fortiori, a ideii că statul este un dușman brutal și jefuitor al omului.


Poate că termenul care definește cel mai bine deosebirea dintre noi este „radical”. Radical în sensul unei opozitii totale și absolute față de sistemul politic existent și față de statul însuși. "Radical" în sensul combinării unei opoziții intelectuale față de stat cu o ură neîmpăcată față de sistemul său de criminalitate și injustiție organizată. Radical în sensul unui angajament profund față de spiritul libertății și al antistatismului care strânge laolaltă rațiunea și emoția, inima și sufletul.


În plus, spre deosebire de ceea ce pare a fi adevărat în zilele noastre, nu trebuie să fii neapărat anarhist pentru a fi radical în sensul de mai sus, la fel cum poți fi la fel de bine un anarhist dar fără să ai o scânteie radicală. Cu greu pot să mă gândesc astăzi la un adept al statului minimal ca la un radical - un real fenomen uimitor, dacă ne gândim la înaintașii noștri clasic-liberali care erau veritabili radicali, care urau statul în sine precum și statele epocii lor cu o pasiune asumată: adepții mișcării Levellers, Patrick Henry, Tom Paine, Joseph Priestley, adepții democrației Jacksoniane, Richard Cobden și alții, o veritabilă amintire a celor mai buni din trecut. Ura radicală a lui Tom Paine față de stat și față de etatism a fost și este mult mai importantă pentru cauza libertății decât faptul că el nu a depășit niciodată diviziunea dintre atitudinea laissez-faire și anarhism.


Și mult mai aproape de noi, influențele unor Albert Jay Nock, H.L. Mencken și Frank Chodorov, au fost unele radicale. Ura din "Inamicul nostru, statul" (titlul lui Nock) precum și din toate celelalte opere ale lor se distingea dealungul scrierilor acestora ca un semn luminos. Și ce dacă ei nu au reușit să expliciteze anarhismul? Este cu mult mai bun un Albert Nock decât o sută de anarho-capitaliști care s-au împăcat cu status quo-ul existent.


Unde sunt Paine, Cobden și Nock astăzi? De ce aproape toți sunt minarhiști, conservatori mediocri ori patrioți? În cazul în care opusul „radicalului” este „conservator”, unde sunt radicalii laissez-faire? Dacă minarhiștii ar fi cu adevărat radicali, nu ar exista practic nicio diviziune între noi. Ceea ce divide acum mișcarea, adevărata diviziune, nu este anarhist contra minarhist ci radical contra conservator. Doamne, dă-ne noua radicali, fie ei anarhiști ori ba !

Pentru a continua analiza ar trebui adaugat că anti-etatiștii radicali sunt extrem de valoroși, chiar dacă ei nu ar putea fi considerați libertarieni în sensul cel mai larg al termenului. Astfel, mulți oameni admiră munca scriitorilor Mike Royko și Nick von Hoffman, deoarece ei consideră că acești oameni sunt simpatizanți ai libertarienilor și companioni ai acestora. Deși așa stau lucrurile, acest lucru nu ne ajută să înțelegem adevărata lor importanță. Căci în toate scrierile lui Royko și ale lui von Hoffman, în ciuda inconsecvenței dovedite de aceștia, există o ură profundă față de stat, față de toți politicienii, birocrații și față de toți cliențili lor, care, din perspectiva adevăratului radicalism, este mult mai reală ca spirit al libertății decât a celui care va merge cu răceală prin silogisme si teoreme până la „modelul” libertarian al tribunalelor concurente.

Luând în considerare conceptele de "radical" vs "conservator" considerate în sensul de mai sus, să analizăm aici dezbaterea de acum celebră despre „aboliționism” și „gradualism”. Această dezbatere a fost publicată în numărul din august al revistei Reason (o revistă în care toata lumea respiră „conservatorism” ), în care editorul Bob Poole îl întreabă pe Milton Friedman pe ce poziție se plaseză în această chestiune. Friedman folosește ocazia de a denunța „lașitatea intelectuală” de a nu promova metodele „fezabile” care generează rezultate pe calea gradualității. Poole și Friedman au reușit să ascundă aici adevăratele probleme. Nu există niciun aboliționist care să nu-și dorească să utilizeze o metodă "fezabilă" sau să obțină treptat un câștig, dacă acestea s-ar ivi în calea sa. Diferența este că aboliționistul ține mereu sus stindardul telului său final, nu-și ascunde niciodată principiile sale de bază și urmărește să-și atingă obiectivul cât mai repede posibil. Deci, în timp ce aboliționistul va accepta să facă inclusiv treptat un pas înainte în direcția cea bună – dacă acesta este tot ceea ce poate realiza, el îl asumă ca fiind unul dintre pasii necesari atingerii scopului său final, unul pe care îl are mereu limpede în minte. Aboliționistul este un „button pusher” care va apăsa cu repeziciune orice buton care l-ar ajuta să abolească neîntârziat statul, dacă ar exista un astfel de buton. Dar aboliționistul știe, de asemenea, că, din păcate, un astfel de buton nu există și că dacă va fi necesar el va lua măcar o bucată de pâine – deși va prefera oricând, dacă poate, să obțină întreaga pâine.


Trebuie remarcat faptul că un mare număr de programe „graduale” dintre cele mai cunoscute ale lui Milton, cum ar fi planul de vouchere, impozitul pe venitul negativ, reținerea impozitelor, banii de hărtie – sunt pași graduali (ori poate nu chiar graduali) într-o direcție greșită, în îndepărtarea de la libertate și, prin urmare, de la poziția critică a multor libertarieni față de aceste scheme.


Nevoia de împingere a butonului provine din ura profundă și permanentă a aboliționistului față de stat și față de vastul să mecanism de crimă și opresiune. Cu o viziune atât de integrată asupra lumii, libertarianul radical nu a putut niciodată visa să se confrunte cu un buton magic sau cu o problemă reala a unui calcul sever cost-beneficii. El știe că statul trebuie să fie diminuat cât mai rapid și cât mai complet posibil. Punct.

Iată de ce radicalul libertarian nu este doar un aboliționist, el refuză să gândească în termenii unui plan de patru ani pentru un fel de procedură impresionantă și măsurată de reducerea statului. Radicalul – fie el anarhist sau laissez-faire – nu poate gândi în termeni precum: „Ei bine, în primul an vom reduce impozitul pe venit cu 2%, vom desființa CPI și vom reduce salariul minim; în al doilea an vom elimina salariul minim, vom reduce impozitul pe venit cu încă 2% și vom reduce plățile pentru bunăstare cu 3% etc. ” Radicalul nu poate gândi în astfel de termeni, deoarece radicalul privește statul ca fiind dușmanul nostru muritor, care trebuie spulberat peste tot și în orice moment. Pentru libertarianul radical, trebuie să ne folosim de orice ocazie care ni se oferă pentru a renunța la stat, fie că este vorba de reducerea sau abolirea unui impozit, a unui credit bugetar sau a unei puteri de reglementare. Și radicalul libertarian este insațiabil în acest apetit până când statul nu va fi desființat sau, pentru minarhiști, până când aceasta nu va ajunge la cel mai mic rol, cel de laissez-faire.


Mulți oameni s-au întrebat: De ce trebuie să existe acum dispute politice importante între anarho-capitaliști și minarhiști? În această lume etatistă în care și unii si alții avem o astfel de bază comună, de ce cele două grupări nu pot lucra una cu alta într-o perfectă armonie până când odată ajunsi cu toții într-o lume cobdenistă, să ne putem abia atunci explima dezacordurile dintre noi? De ce să ne certam acum pe tema tribunalor private etc. ? Răspunsul la această întrebare este că noi, libertarienii, am putea merge împreună în aceeași direcție cu minarhistii, dacă aceștia ar fi radicali, așa cum au fost încă de la nașterea liberalismului clasic până în anii 1940. Dați-ne înapoi radicalii antietatiști și atunci armonia ar domni în sânul mișcării liberale.


0 comments