Murray N. Rothbard, Egalitarismul ca revoltă împotriva Naturii (1974)

traducere de Maria Stanciu Dragoi 

programul de traduceri al CCSDD,

Masteratul de Filosofie Aplicată în Instituții, Organizații și Mediul de Afaceri.

Facultatea de Științe Sociale, UCV. 

[Acest articol este extras din titlul și introducerea primei ediții a eseului “Egalitarismul ca revoltă împotriva naturii”]

Introducere la prima ediție

Probabil, cea mai comună întrebare care mi-a fost adresată– dintr-o oarecare disperare- de-a lungul anilor a fost “De ce nu te ocupi de știința economiei ? ”

Din diferite motive, această întrebare mi-a fost adresată de prieteni economiști, teoreticieni politici și activiști de diferite convingeri: conservatori, liberali și partizani ai libertății care nu fuseseră de acord cu mine asupra doctrinelor politice și fuseseră deranjați de faptul că un economist se aventurează “ în afara domeniului disciplinei sale”

Printre economiști, o asemenea întrebare este o tristă consecință a hiperspecializării în rândul intelectualilor zilelor noastre. Cred că este de necontestat faptul că printre puținii teoreticieni din domeniul economiei au început să fie interesați de studiul acesteia pentru că au fost fascinați de variațiile costurilor, clase de indiferență și de ceea ce presupun o teorie economice modernă. Toți până la unul au devenit interesați de economie pentru că erau interesați de problemele sociale și politice și pentru că au realizat că problemele politice foarte grave nu pot fi rezolvate fără o înțelegere a economiei. La urma urmei, dacă i-ar fi interesat mai mult ecuații și tangente pe grafice, ar fi devenit matematicieni de profesie și nu și-ar fi dedicat energia unei teorii economice care este, în cel mai bun caz, o aplicație de proasta calitate a matematicii.

Din nefericire, ce se întămplă de obicei cu acești oameni este că de îndată ce învață structura și aparatura teoriei economice, devin fascinați de micile amănunte ale tehnicii acesteia și pierd din vedere problemele politice și sociale care le-au suscitat inițial interesul. Fascinația este de asemenea întărită de structura profesiei de economist ( și al celorlalte profesii academice) însăși și anume acel prestigiu, recompensele și punctele Brownie care sunt adunate nu prin considerarea problemelor mari ci atașându-se strâns de una, devenind expertul principal intr- o problemă tehinică lipsită de importanță.

Acest sindrom a fost dus intr-atât de departe de unii economiști încât ei disprețuiesc orice luare în seamă a problemelor politico-economice, considerându-le impurități lipsite de importanță, chiar și atunci când acestora li se acordă importanță de către economiștii care și-au pus amprenta în literatura de specialitate. Și chiar printre acei economiști care se confruntă cu probleme politice, orice apreciere asupra unor atât de importante probleme extraeconomice, cum sunt dreptul la proprietate, esență a guvernării sau justiției, sunt disprețuite prin considerarea ca fiind iremediabil “metafizice” sau în afara societății.

Nu este totuși o întâmplare faptul că economiștii acestui secol, al celei mai cuprinzătoare viziuni și a unei ascuțite perspicacități,- oameni ca Ludvig von Misses, Frank H. Knight și F.A. Hayek- se grăbesc să concluzioneze că stăpânirea teoriei economice nu este suficientă și că este vital să explorăm probleme înrudite ale filosofiei, teoriei politice și istoriei. În special, și-au dat seama ca era posibil și decisiv, construirea unei teorii mai vaste, care să cuprindă actiunea umană ca intreg, in care științele economice i-ar putea lua locul ca o parte solidă dar subsidiară.

În cazul meu, interesul personal dar și scrierile mele din ultimele trei decenii au fost o parte a acestei largi abordari - libertarianismul – ramură sau disciplină a libertății. Pentru că am ajuns să cred că libertarianism este intr-adevar o disciplina, un "stiinta", dacă veți, de sine-stătătoare, chiar dacă abia s-a dezvoltat peste generații. Libertarianismul este nouă și în dezvoltare şi are legături strânse cu multe alte domenii de studiu al acțiunii umane: economie, filozofie, teorie politică, istorie, chiar - și nu puțin - biologie. Pentru toate acestea furnizează fundamentul, elaborarea și aplicarea libertarianismului. Într-o bună zi, poate, libertatea și "studiile liberale" vor fi recunoscute ca o parte independentă, dar totuși legată, de curriculum-ul academic.

Acest eseu a fost prezentat la o conferință privind diferențierea umană ținută de Institutul de Studii Humane la Gstaad, Elveția, în vara anului 1972. Un motiv fundamental și de bază pentru libertate sunt faptele inevitabile ale biologiei umane; în special, faptul că fiecare individ este o persoană unică, în multe feluri diferită de celelalte. Dacă diversitatea individuală nu ar fi o regulă universală, atunci, argumentul pentru libertate ar fi într-adevăr slab. Căci dacă indivizii erau la fel de interschimbabili ca furnicile, de ce ar fi trebuit ca cineva să se îngrijească să maximizeze posibilitatea ca fiecare om să-și dezvolte mintea, capacitățile și personalitatea în cea mai mare măsură posibilă? Eseul identifică principala atrocitate a socialismului ca fiind încercarea egalitaristă de distruge diversitatea între indivizi și grupuri. Pe scurt, el reflectă fundamentarea libertarianismului în individualism și diversitatea individuală.

Murray N. Rothbard 1974

Egalitarismul ca revoltă împotriva naturii

De mai bine de un secol, “Stânga” a fost, în general, girată ca având moralitatea, dreptatea și "idealismul" de partea sa; opoziția conservatoare ”Stângii” a fost în mare parte limitată la "nepracticitatea" idealurilor sale. O viziune comună, de exemplu, este că socialismul este splendid "în teorie", dar că nu poate "funcționa" în viața practică. Ceea ce conservatorii nu au reușit să vadă este că, în timp ce câștigurile pe termen scurt pot fi obținute apelând la inaplicabilitatea abaterilor radicale față de status quo, cedând etica și "idealul" Stângii , ei erau sortiți înfrângerii. Dacă unei părți îi este acordată etica și "idealul" încă de la început, atunci acea parte va putea să efectueze schimbări treptate, dar sigure în direcția proprie; și, pe măsură ce se acumulează aceste schimbări, stigmatul "impracticabilității" devine din ce în ce mai puțin relevant. Opoziția conservatoare, după ce a mizat totul pe temelia aparent solidă a "practicienilor" (adică statu-quo-ul) este sortită să piardă, pe măsură ce statutul se îndreaptă mai departe spre stânga. Faptul că stalinismul nereconstruit este universal considerat a fi "prudența" în Uniunea Sovietică este o glumă logică fericită cu privire la conservatorism; pentru că, în Rusia, oficialii penitenți sunt într-adevăr depozitarii cel puțin a unei "practicități" superficiale și a unei agățări de statu-quo-ul existent.

Niciodată virusul "practicității" nu a fost mai răspândit decât în Statele Unite, pentru că americanii se consideră un popor "practic" și, prin urmare, opoziția față de Stânga, deși inițial mai puternică decât în altă parte, a fost probabil cea mai puțin fermă la baza acesteia. Sunt acum susținătorii pieței libere și a societății libere care se confruntă cu responsabilitatea comună de "inablicabilitate".

În nici o zonă Stângii nu a fost asociată dreptății și moralității la fel de larg și aproape universal, ca îmbrățișarea masivă a ideii de egalitate. Este greu de găsit în Statele Unite, în special orice intelectual, preocupându-se de frumusețea și bunătatea idealului egalitar. Așa că toți sunt implicați în acest ideal această "nepracticitate"- asta e, adică slăbiciunea stimulentelor economice - a fost practic singura critică împotriva încă și mai ciudate programe egalitare. Înaintarea inexorabilă al egalitarismului este un indiciu suficient al imposibilității evitării angajamentelor etice; înverșunații americani "practici", în încercarea de a evita doctrinele etice, nu pot ajuta la înaintarea unor astfel de doctrine, dar acum pot face acest lucru doar în mod inconștient, ad-hoc și nesistematic. Interpretarea faimoasă a lui Keynes, conform căreia "oamenii practicieni, care se cred că sunt destul de scutiți de orice influență intelectuală, sunt, de obicei, sclavi ai unui economist defunct" - este cu atât mai adevărat cu atât mai mult cu privire la judecățile etice și la teoria etică. Starea etică de necontestat a "egalității" poate fi văzută în practica comună a economiștilor. Economiștii sunt adesea captivi unei judecați de valoare, - nerăbdători să facă declarații politice. Cum pot face acest lucru, detașați de "științific" și valoare? În domeniul egalitarismului, ei au reușit să facă o judecată slabă în numele egalității, cu o remarcabilă libertate. Uneori această judecată a fost sincer personală; în alte momente, economistul s-a pretins a fi înlocuitorul "societății" în decursul construirii judecății sale de valoare. Rezultatul, totuși, este același. Luați în considerare, de exemplu, Henry C. Simons de mai târziu. După ce a criticat în mod adecvat diferitele argumente "științifice" pentru impozitarea progresivă, el a ieșit categoric pentru progres: Argumentele pentru evoluții drastice în impozitare trebuie să se bazeze pe argumentele împotriva inegalității - pe judecata etică sau estetică pe care distribuția dominantă a bunăstării și căștigului dezvăluie un grad (și / sau un fel) de inegalitate care este distinct rău sau neplacut.

O altă tactică tipică poate fi culeasă dintr-un text standard privind finanțele publice. Potrivit profesorului John F. Due, cel mai puternic argument pentru progresie este faptul că consensul de opinie în societatea de azi privește progresul ca necesar pentru echitate. Aceasta, la rândul său, se bazează pe principiul conform căruia distribuția veniturilor, înainte de impozitare, implică inegalități excesive. Acestea din urmă "pot fi condamnate pe baza inerentei inechități în termeni în ceea ce privește standardele acceptate de societate"

Chiar dacă economistul avansează cu îndrăzneală propriile sale judecăți de valoare sau dacă îndrăznește să ilustreze valorile "societății", rezistența sa în fața criticii a fost totuși remarcabilă. În timp ce candoarea în proclamarea valorilor poate fi admirabilă, cu siguranță nu este suficientă; în căutarea adevărului, nu este suficient să proclamăm judecăți de valoare ca și cum ar trebui să fie acceptate ca divine, care nu sunt ele însele supuse criticii și evaluării intelectuale. Nu este necesar ca aceste judecăți de valoare să fie într-un anumit sens valide, semnificative, convingătoare, adevărate?

"Este într-adevăr greu ca în Statele Unite să se găsească pe cineva, în special orice intelectual, preocupat de frumusețea și bunătatea idealului egalitar". A emite astfel de considerente, desigur, înseamnă a încălca canoanele moderne ale wertfreiheit-ului pur în știința socială de la Max Weber încolo, precum și tradiția filozofică încă mai veche a separării stricte a "faptei și valorii", dar poate că este timpul să ridice astfel de întrebări fundamentale. Să presupunem, de exemplu, că judecata etică sau estetică a profesorului Simons nu era în numele egalității, ci a unui ideal social foarte diferit.

Să presupunem, de exemplu, că a fost în favoarea uciderii tuturor persoanelor scunde, a tuturor adulților sub 158 cm înălțime. Și presupunem că acesta a scris atunci: " argumentele în favoarea lichidării tuturor celor scunzi trebuie să se bazeze pe argumentele împotriva existenței unor persoane scunde - pe baza judecății etice sau estetice numărul de adulți scunzi este în mod evident rău sau neplăcut". Unii se întreabă dacă atenția acordată remarcilor profesorului Simons de către colegii săi economiștii sau oameni de știință ar fi fost la fel.

Sau, putem să ne gândim la profesorul Due, scriind în mod similar în numele "opiniei societății de azi" în Germania din anii 1930 în ceea ce privește tratamentul social al evreilor. Ideea este că în toate aceste cazuri statutul logic al observațiilor lui Simons sau Due ar fi fost exact la fel, chiar dacă percepția acestora în comunitatea intelectuală americană ar fi fost în mod ciudat diferită.

Punctul meu de vedere a fost împărțit: 1. nu este suficient ca un om de știință intelectuală sau socială să-și expună judecățile de valoare - că aceste judecăți trebuie să fie justificate în mod rațional și trebuie să fie demonstrabile a fi valide, convingătoare și corecte: pe scurt, că nu mai trebuie tratate ca critici intelectuale; și 2. scopul egalității a fost de prea mult timp tratat necritic și axiomatic ca ideal etic. Astfel, economiștii în favoarea programelor egalitare au contrabalansat în mod tipic "idealul" lor necriticat împotriva posibilelor efecte descurajatoare asupra productivității economice; dar rareori idealul însuși a fost pus la îndoială.

Haideți să facem o critică a idealului egalitar însuși - ar trebui ca egalitatății să-i fie acordată statutul său actual de ideal etic de necontestat ? În primul rând, trebuie să contestăm însăși ideea unei separări radicale între ceva care este "adevărat în teorie", dar "nu este valabil în practică". Dacă o teorie este corectă, atunci funcționează și în practică; dacă nu funcționează în practică, atunci este o teorie proastă. Separarea obișnuită a teoriei de practică este una artificială și eronată. Dar acest lucru este adevărat în etică, precum și în orice altceva. Dacă un ideal etic este în mod inerent "nepractic", adică dacă nu poate funcționa în practică, atunci acesta este un ideal sărac și ar trebui să fie aruncat imediat. Mai precis, dacă un obiectiv etic violează natura omului și / sau a universului și, prin urmare, nu poate funcționa în practică, atunci este un ideal rău și ar trebui să fie respins ca țintă. Dacă scopul în sine încalcă natura omului, atunci este și o idee proastă ce nu poate susține atingerea acestui scop.

"Scopul egalității a fost de prea mult timp tratat necritic și axiomatic ca idealul etic". Să presupunem, de exemplu, că a ajuns să fie adoptată ca un scop etic universal ca toți oamenii să poată zbura prin îndoirea brațelor. Să presupunem că cei "profâlfâire" au fost convinși de frumusețea și bunătatea scopului lor, dar au fost considerați ca fiind "nepractici". Dar rezultatul este mizeria socială nesfârșită, pe măsură ce societatea încearcă să se deplaseze continuu dând din brațe, iar predicatorii fâlfâirii fac viața fiecăruia nefericită pentru că nu se ridică la idealul comun. Critica potrivită aici este de a provoca însuși obiectivul "ideal"; să subliniez că scopul în sine este imposibil din perspectiva posibilităților fizice ale omului și a universului; și, prin urmare, să elibereze omenirea de subjugarea ei la un scop imposibil și, prin urmare, rău.

Dar această eliberare nu ar putea apărea niciodată atât timp cât anti-fâlfâitorii au continuat să fie doar în domeniul "practic" și să admită etica și "idealismul" marelui preot al brațelor zburătoare. Provocarea trebuie să aibă loc la bază - la presupusa superioritate etică a unui scop fără sens. Același lucru, în opinia mea, este valabil și pentru idealul egalitarist, cu excepția faptului că consecințele sale sociale sunt mult mai periculoase decât o căutare nesfârșită a omului care zboară fără ajutor. Căci condiția de egalitate ar face mult mai multe daune asupra omenirii.

Ce este, de fapt, "egalitatea"? Termenul a fost mult invocat, dar puțin analizat. A și B sunt "egale" dacă sunt identice unele cu altele în raport cu un anumit atribut. Astfel, dacă Smith și Jones sunt cu ambii cu înălțimea de șase picioare, atunci se poate spune că sunt "egali" în înălțime. Dacă două bastoane sunt identice în lungime, atunci lungimile lor sunt "egale", etc. Există o singură cale, în care oricare doi oameni pot fi într-adevăr "egali" în sensul cel mai complet: trebuie să fie identici în tot ce îi caracterizează. Aceasta înseamnă, bineînțeles, că egalitatea tuturor oamenilor - idealul egalitar - nu poate fi realizată decât dacă toți oamenii sunt tocmai uniformi, exact identici ținând cont de toate atributele lor. Lumea egalitaristă ar fi în mod necesar o lume a ficțiunii de groază - o lume a creaturilor fără chip și identice, lipsite de toată individualitatea, varietatea sau creativitatea specială.

Într-adevăr, ficțiunea de groază este locul unde implicațiile logice ale unei lumi egalitare au fost pe deplin ilustrate. Profesorul Schoeck a reînviat pentru noi imaginea unei astfel de lumi în romanul anti-utopic al romanului Facial Justice, de către LP Hartley, în care invidia este instituționalizată de către statul care se asigurâ că fețele tuturor fetelor sunt la fel de frumoase, prin operații estetice atât pentru cele urâte astfel încât să aducă toate fețele la un numitorul comun general.5 O scurtă poveste a lui Kurt Vonnegut oferă o descriere și mai cuprinzătoare a unei societăți pe deplin egalitare.

Așa își începe , Vonnegut povestea, "Harrison Bergeron":

Era anul 2081 și toată lumea era în cele din urmă egală. Ei nu erau doar egali înaintea lui Dumnezeu și a legii. Erau egali în fiecare direcție. Nimeni nu era mai deștept decât oricine altcineva. Nimeni nu arăta mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu era mai puternic sau mai rapid decât oricine altcineva. Toată această egalitate se datorează modificărilor aduse de amendamentele 211, 212 și 213 aduse Constituției și vigilenței neîntrerupte a agenților United States Handicapper General. "Handicapul" a funcționat parțial după cum urmează: Hazel avea o inteligență medie, ceea ce însemna că putea să gândească în izbucniri scurte. Iar George, în timp ce inteligența lui era cu mult peste normal, avea un dispozitiv radio în ureche. El era obligat prin lege să-l poarte mereu. Acesta a fost legat unui transmițător guvernamental. La fiecare douăzeci de secunde, transmițătorul ar trimite un zgomot ascuțit pentru a împiedica pe oameni ca George să profite în mod necuvenit de creierul lor.

Groaza pe care noi toți o simțim instinctiv la aceste povestiri este recunoașterea intuitivă a faptului că oamenii nu sunt uniformi, că specia, omenirea, este caracterizată în mod unic de un grad ridicat de varietate, diversitate, diferențiere - pe scurt, inegalitate. O societate egalitaristă nu poate decât să-și atingă obiectivele prin metode totalitare de constrângere; și chiar și aici, credem și sperăm că spiritul uman al omului individual se va ridica și va contracara orice astfel de încercări de a realiza o lume fără identități. Pe scurt, reprezentarea unei societăți egalitare este o ficțiune de groază deoarece, atunci când implicațiile unei astfel de lumi sunt pe deplin descrise, recunoaștem că o astfel de lume și astfel de încercări sunt profund anti-umane; fiind antiumane, în sensul cel mai profund, obiectivul egalitarist este, prin urmare, rău, iar orice încercare în direcția unui astfel de scop trebuie să fie considerată de asemenea rea.

"Dacă o teorie este corectă, atunci funcționează în practică, dacă nu funcționează în practică, atunci este o teorie rea". Diferența și al variabilitatea individuală (adică inegalitatea) reiese din istoricul lung al experienței umane; prin urmare, recunoașterea generală a naturii anti-umane a unei lumi a uniformității forțate. Din punct de vedere social și economic, această variabilitate se manifestă în diviziunea universală a muncii și în "Iron Law of Oligarchy" - înțelegerea faptului că, în fiecare organizație sau activitate, câțiva (în general cei mai capabili și / sau cei mai interesați) ajung lideri, cu membri care umplu rândurile adepților. În ambele cazuri, același fenomen este la locul de muncă - succesul sau conducerea deosebită în orice activitate dată este atins de ceea ce Jefferson a numit o "aristocrație naturală" - cei care se potrivesc acestei activități.

Registrul vechi al inegalității pare să indice faptul că această variabilitate și diversitate au rădăcini în natura biologică a omului. Dar tocmai o astfel de concluzie despre biologie și natura umană irită egalitariștii noștri. Chiar și egaliștilor le-ar fi greu să nege istoria, dar răspunsul lor este că "cultura" a fost de vină; și de vreme ce ei evident consideră că cultura este un act pur al voinței, atunci obiectivul schimbării culturii și al imprimării societății cu egalitatea pare să fie realizabil. În acest domeniu, egalitariștii îndepărtează orice pretenție de precauție științifică; ei nu se mulțumesc cu recunoașterea biologiei și a culturii ca influențe care interacționează reciproc. Biologia trebuie trecuta in afara legii rapid și total.

Să ne gândim la un exemplu care este în mod deliberat semifrivol. Să presupunem că observăm cultura noastră și găsim un dictum comun: "Roșcatele sunt emotive". Aici este o judecată a inegalității, o concluzie că roșcatele ca un grup tind să difere de populația care nu are părul roșu. Să presupunem, așadar, că sociologii egalitariști investighează problema și descoperă că roșcatele, într-adevăr, tind să fie mai excitabile decât celelalte întro proporție semnificativă din punct de vedere statistic. În loc să admită posibilitatea unei diferențe biologice, egalitaristul va adăuga rapid că "cultura" este responsabilă de fenomen: "stereotipul" general acceptat, că roșcatele sunt excitabile, a fost instilat în fiecare copil roșcat de la o vârstă fragedă, și el sau ea pur și simplu a internalizat aceste judecăți și a acționat în modul în care societatea se aștepta să acționeze. Roșcații, pe scurt, au fost "spălați de creier" de cultura predominantă celor care nu au părul roșu.

Deși nu neagă posibilitatea apariției unui astfel de proces, această plângere comună pare puțin probabilă în analiza rațională. Pentru cultura egalitară, sperietoarea își asumă tacit că "cultura" ajunge și se acumulează la întâmplare, fără nicio trimitere la fapte sociale. Ideea că "roșcatele sunt excitabile" nu a provenit din nimic sau ca o poruncă divină; cum a apărut itotuși deea și a câștigat notorietate ?

Un mecanism favorit egalitaristilor este acela de a atribui toate aceste afirmații de identificare a grupului la obscuritatea mișcărilor psihologice. Publicul avea o nevoie psihologică de a acuza un grup social de excitabilitate, iar roșcatele au fost identificate ca țapi ispășitori. Dar de ce roșcatele ? De ce nu blondele sau brunetele ? Suspiciunea oribilă începe să urzească ideea că poate roșcatele s-au evidențiat pentru că erau și sunt într-adevăr mai excitabile și că, prin urmare, "stereotipul" societății este pur și simplu o înțelegere generală a faptelor realității. Desigur, această explicație explică mai multe date și procese la locul de muncă și este o explicație mult mai simplă pe lângă aceasta.

"Lumea egalitaristă ar fi în mod necesar o lume a ficțiunii de groază - o lume a creaturilor fără chip și identice, lipsite de orice individualitate, varietate sau creativitate specială". Privită în mod obiectiv, pare a fi o explicație mult mai logică decât ideea culturii ca ceva sperietoare arbitrară . Dacă este așa, putem concluziona că roșcatele sunt mai excitabile de vedere biologic și că această propagandă la care sunt expuse roșcatele de către egalitariști care îi îndeamnă să fie mai puțin excitabili este o încercare de a induce roșcatelor să își încalce natura; prin urmare, această propagandă din urmă se poate numi mai mai corect "spălarea creierului".

Acest lucru nu înseamnă, bineînțeles, că societatea nu poate face niciodată greșeli și că aprecierile sale asupra identității unui grup au la bază fapte reale. Dar mi se pare că sarcina dovedirii stă în seama mai mult aegalitariștilor decât a presupușilor "adversari neînvățați". Deoarece egalitariștii încep cu axioma conform căreia toți oamenii și, prin urmare, toate grupurile de popoare sunt uniformi și egali, atunci pentru ei rezultă că toate diferențele de grup în statutul, prestigiul sau autoritatea în societate trebuie să fie rezultatul unei nedrepte "opresiun" și "discriminări" iraționale. " Dovada statistică a "asupririi" roșcatelor se va desfășura într-o manieră prea familiară în viața politică americană; se poate demonstra, de exemplu, că venitul mediu al unei roșcate este mai mic decât venitul unei alte persoane și că proporția directorilor de afaceri roșcați, profesori universitari sau congresmeni este mai mică decât proporția lor în populație.

Cea mai recentă și vizibilă manifestare a acestui tip de gândire a proporției roșcaților a fost în mișcarea McGovern de la Convenția Democrată din 1972. Câteva grupuri sunt alese ca fiind "oprimate" în virtutea delegațiilor la convențiile anterioare care se situează sub proporția de cotare a populației în ansamblu. În deosebi, femeile, tinerii, negrii, Chicanos (sau așa-numita lume a treia) au fost desemnați ca fiind oprimați; în consecință, Partidul Democrat, sub îndrumarea gândirii egalitare în ceea ce privește cota de reprezentare, a trecut peste opțiunile alegătorilor pentru a-și impune cota de reprezentarea corectă a acestor grupuri.

În unele cazuri, simbolul "opresiunii" era o construcție aproape absurdă. Acei tineri cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani , "subreprezentați" ar fi putut fi ușor plasati în perspectivă corectă printr-o reducere la absurd, cu siguranță un pasionat reformator McGovernit ar fi putut evidenția grava "subreprezentarea" celor de cinci ani, bătrânii la convenție și să îndemne ca blocul celor de cinci ani să primească imediat ce lise cuvine. Este necesar doar bunul simț biologic și social pentru a realiza că tinerii își câștigă drumul în societate printr-un proces de ucenicie; tinerii știu mai puțin și au mai puțină experiență decât adulții maturi și, prin urmare, ar trebui să fie clar de ce tind să aibă mai puțin statut și autoritate decât bătrânii lor. Dar a accepta acest lucru ar însemna să să aruncăm cultul egalitar întro substanțială îndoială; în plus, le-ar zbura în plete cultul adorării la tineri, ceea ce a fost mult timp o problemă gravă a culturii americane. Și astfel, tinerii au fost desemnați în mod corespunzător ca fiind "o clasă asuprită" și obligația cotei lor reprezentare este concepută ca o reparație justă pentru condiția lor exploatată anterior.

"Fiind antiuman în sensul cel mai profund, obiectivul egalitarist este, prin urmare, rău și orice încercări în direcția unui astfel de scop trebuie considerate rele ". Femeile sunt o altă clasă oprimată recent descoperită și faptul că delegațiile politice au fost în mod obișnuit formate peste 50% din bărbați este considerat a fi semn evident al oprimării lor. Delegații la convențiile politice provin din rândul activiștilor de partid și din moment ce femeile nu au fost aproape la fel de active din punct de vedere politic bărbați, numărul lor a fost, desigur, scăzut. Dar, confruntată cu acest argument, extensia " eliberarea femeilor "din America revine la argumentul talismanic despre " spălarea creierului" de către asa numita " cultura noastră ". Pentru că “woman liberationists ” nu poate nega nici faptul că fiecare cultură și civilizație din istorie, de la cele mai simple până la cele cel mai complex, au fost dominate de bărbați. (din disperare, liberaționiștii s-au opus în ultimul timp cu fantezii despre puternicul imperiu amazoniană ) Răspunsul lor, încă o dată, este că de-a lungul timpului, o cultură dominată de bărbați a spălat creierele femeilor care au fost asuprite pentru a se limita la traiul casnic. Sarcina liberționiștilor este de a produce o revoluție a condiției femeii prin trezirea conștiinței acestora. "Dacă majoritatea femeilor continuă să se lipească de preocupările interne, acest lucru dezvăluie doar " conștiința falsă " care trebuie să fie extirpată. Desigur, un răspuns neglijat este că, dacă într-adevăr bărbații au reușit să domine fiecare cultură, atunci aceasta în sine este o demonstrație a "superiorității" masculine; pentru că dacă toate genurile sunt egale, cum de s-a manifestat doar dominația masculină în fiecare caz? Dar, în afară de această întrebare, biologia însăși este neglijată și dată la o parte. Supărarea este că nu sunt, nu pot fi și nu trebuie să existe diferențe biologice între sexe; toate diferențele istorice sau actuale se datorează brainwashingului cultural.

În refuzul său de a accepta liberaționismul promovat de Kate Millett, Irving Howe subliniază câteva argumente biologice importante privind diferențele dintre sexe, diferențe suficient de importante pentru a avea efecte sociale de durată. Sunt

1. "experiența distinctiv feminină a maternității", inclusiv ceea ce antropologul Malinowski îl numește "conexiune intimă și integrală cu copilul ... asociată cu efecte fiziologice și puternice emoții ";

2. "componentele hormonale ale corpului nostru, deoarece acestea variază nu numai între sexe, dar la vârste diferite în cadrul sexelor";

3. "posibilitățile diferite de muncă date de ponderea diferită a mușchilor și de controlul fizic"; și

4. "consecințele psihologice ale diferitelor poziții și posibilități sexuale", în particular "distincția fundamentală dintre rolurile sexuale active și pasive" determinate biologic la bărbați și, respectiv, la femei.8

Howe continuă să citeze recunoașterea de către dr. Eleanor Maccoby în studiul său despre inteligența feminină că este destul de posibil să existe factori genetici care diferențiază cele două sexe și susține rolul acestora .... De exemplu, există motive întemeiate să credem că băieții sunt în mod inerent mai agresivi decât fetele - adică agresivi în sensul mai larg, nu doar pentru că se implică în lupte, ci și pentru că implică aceasta agresivitate presupune dominanță și inițiativă - și dacă această calitate este una care stă la baza evoluției unei gândiri analitice, atunci băieții au un avantaj pe care fetele ... îl vor depăși cu greu. Dr. Maccoby adaugă că "dacă încercați să împărțiți antrenarea copiilor între bărbați și femei, s-ar putea să aflăm că femelele au nevoie de asta și că bărbații nu o ." 9 Sociologul Arnold W. Green atenționează asupra apariției repetate a ceea ce egalitarienii denunță drept "stereotipul rolului sexelor" chiar și în comunitățile dedicate inițial egalității absolute. Astfel, el amintește de documentele kibbutzimului israelian: fenomenul este global: femeile sunt concentrate în domenii care necesită, singure sau în combinații, abilități casnice, răbdare și rutină, dexteritate manuală, farmec, capabile de a relaționa cu copii. Generalizarea este valabilă pentru kibucul israelian, cu idealul său stabilit de egalitate sexuală. O "regresie" față de o separare "muncii femeilor" de "munca bărbaților" a avut loc în diviziunea muncii, într-o stare de lucruri din altă parte. Kibucul este dominat de bărbați și de atitudinile tradiționale ale bărbaților, spre bucuria ambelor sexe.10

Irving Howe percepe în mod eronat că rădăcinile mișcării de eliberare a femeilor este resentimentul față de însăși existența femeilor ca entitate distinctă: Căci ceea ce pare să o tulbure pe doamna Millett nu sunt doar nedreptățile pe care femeile le-au suferit sau discriminările la care continuă să fie supuse. Ceea ce o deranjează cel mai mult ... este pura existența a femeilor. Domnișoarei Millett nu-i place distinctivitatea psihobiologică a femeilor și ea nu va merge mai departe să recunoască - ce alegere există, din păcate? - diferențele anatomice inevitabile. Ea urăște refuzul pervers al majorității femeilor de a recunoaște magnitudinea umilinței lor, dependența rușinoasă pe care o manifestă față de bărbați (nu foarte independenți), plăcerile nebunești pe care le iau chiar și pregătesc mese pentru "grupul șefului" sau cănd șterg nasul copiilor lor. Furioasă pe ideea că astfel de roluri și atitudini sunt determinate biologic, de vreme ce suportul biologic susține statutul de subordonare al femeilor, ea totuși atribuie "culturii" atât de uimitoare o serie de obiceiuri, relevând că această cultură pare a fi o forță mai imobilă și mai amenințătoare decât biologia însăși.

Într-o critică perceptivă a mișcării de eliberare a femeilor, Joan Didion percepe rădăcinile sale ca fiind o răzvrătire nu numai împotriva biologiei, ci și împotriva " organizării naturii" însăși: dacă reproduceria convențională a speciei părea inechitabilă față de femei, atunci să depășim aceasta prin tehnologie, "însăși organizarea naturii", opresiunea, așa cum a văzut-o Shulamith Firestone ", care se întoarce prin dovezile istorice despre regnul animal ". Eu accept Universul, în cele din urmă a admis Margaret Fuller: Shulamith Firestone nu a făcut-o12. Cui este tentat să-I transmită observația lui Carlyle: "Pe legea mea, doamnă, ești mai bună!" O altă revoltă care se lărgește împotriva normelor sexuale biologice, precum și împotriva diversității naturale, a fost apelul recent în creștere pentru bisexualitate făcut de către intelectualii StângiI. Evitarea heterosexualității "rigide, stereotipizate" și adoptarea bisexualității fără discriminare ar trebui să extindă conștiința, să elimine distincțiile "artificiale" dintre sexe și să facă toate persoanele simplu și unisexual "umane".

Încă o dată, spălarea creierului de către o cultură dominantă (în acest caz heterosexuală) a presupus oprimarea minorității homosexuale și a blocat uniformitatea și egalitatea inerente bisexualității. Căci atunci fiecare individ putea ajunge la cea mai înaltă "umanitate" în "perversitatea polimorfă" atît de dragă inimilor unor astfel de filozofi sociali de stînga, ca Norman O. Brown și Herbert Marcuse. Această biologie seamănă cu o stâncă în fața fanteziilor egalitare a devenit din ce în ce mai clară în ultimii ani. Cercetările biochimistului Roger J. Williams au subliniat în mod repetat gama largă a diversității individuală a întregul organism uman. Astfel, indivizii diferă unul de celălalt, chiar și în cele mai mici detalii ale anatomiei și chimiei corporale și ale fizicului; amprentele degetului de la mână sau picior; textura microscopică a părului; distribuția părului pe corp,; grosimea pielii, culoarea ei, sensiilitatea ei; distribuția terminațiilor nervoase pe suprafața corpului; mărimea și forma urechilor, a canalelor urechii; lungimea degetelor; caracterul undelor cerebrale (impulsuri electrice mici emise de creier); numărul exact de mușchi din organism; acțiunea inimii; rezistența vaselor de sânge; grupa de sânge; viteza de coagulare a sângelui - și așa mai departe, aproape infinită. Acum știm foarte multe despre modul în care funcționează moștenirea genetică și cum nu este doar posibil este sigur că fiecare ființă umană posedă genetic un mozaic extrem de complex, compus din mii de obiecte, care îi este caracteristic doar lui.13

Baza genetică pentru inegalitatea inteligenței a devenit din ce în ce mai evidentă, în ciuda abuzului emoțional amplificat de astfel de studii atât de către oamenii de știință cât și de mireni. Studiile asupra gemenilor identici crescuți în medii diferite s-au numărat printre modalitățile prin care s-a ajuns la această concluzie; iar profesorul Richard Herrnstein a estimat recent că 80% din variabilitatea inteligenței umane este de origine genetică. Herrnstein concluzionează că toate încercările politice de a asigura um mediu de viață similar pentru toți cetățenii vor intensifica doar gradul diferențelor socio-economice cauzate de variabilitatea genetică.14

"În inima Stângii egalitariste este convingerea patologică că lumea este o tabula rasa( fara idei sau concepții innăscute) care poate fi schimbată în orice moment, în orice direcție dorită, prin simplul exercițiu al voinței umane ". Revolta egalitariană față de realitatea biologică, la fel de semnificativă, este doar o parte a unei revolte mai profunde: împotriva structurii ontologice a realității în sine, împotriva "organizării naturii"; împotriva universului ca atare. În inima Stângii egalitare este convingerea patologică că nu există structură a realității; că întreaga lume este o tabula rasa care poate fi schimbată în orice moment în orice direcție dorită prin simplul exercițiu al voinței umane - pe scurt, această realitate poate fi transformată instantaneu prin simpla dorință sau capriciu a ființelor umane. Desigur, acest fel de gândire infantilă se află în centrul apelului pasionat al lui Herbert Marcuse pentru negarea completă a structurii existente a realității și pentru transformarea ei în ceea ce el presimte a fi adevăratul său potențial. Nicăieri atacul Stângii asupra realității ontologice nu este mai evident decât în ​​visurile utopice despre cum va arăta viitoarea societate socialistă. În viitorul socialist al lui Charles Fourier, în opinia lui Ludwig von Mises, toate fiarele dăunătoare vor dispărea și în locurile lor vor fi animale care îi vor ajuta pe om în munca lui sau chiar vor face lucrul pentru el. Un anticastor va vedea pescuitul; o antibalenă va muta vapoarele întro zonă liniștită; un antihippopotam va remorca vapoarele e. În loc de leu, va exista un antileu, un armăsar rapid, pe al cărui spate călărețul va sta la fel de confortabil ca într-un cărucior bine înălțat. "Va fi o plăcere să trăim într-o lume cu astfel de slujitori". Mai mult, conform ideilor lui Fourier, chiar oceanele ar conține limonadă, mai degrabă decât apă sărată.16 Fanteziile similare sunt la originea utopiei marxiste a comunismului. Eliberați de presupusele granițe ale specializării și diviziunii muncii (inima oricărei producții deasupra celui mai primitiv și, prin urmare, a oricărei societăți civilizate), fiecare persoană din utopia comunistă își va dezvolta pe deplin toate puterile în toate direcțiile. Engels scria în Anti-Dühring, comunismul îi dă "fiecărui individ posibilitatea de a-și dezvolta și de a-și exercita toate facultățile, fizice și mentale, în toate direcțiile" 18. Și Lenin făcea trimiri în 1920, la "abolirea diviziunii muncii printre oameni ... educația, școlarizarea și instruirea oamenilor cu o dezvoltare de ansamblu și o pregătire de ansamblu, oameni capabili să facă totul. "Comunismul marșază și trebuie să ducă mai departe această țintă." 19

În critica tranșantă a viziunii comuniste, Alexander Grey acuză că fiecare individ ar trebui să aibă posibilitatea de a-și dezvolta toate facultățile, fizice și mentale, în toate direcțiile, este un vis care va înveseli doar viziunea unui naiv, ignorând restricțiile impuse de limitele înguste ale vieții umane. Pentru viață este o serie de acte de alegere și fiecare alegere este în același timp o renunțare. Chiar și locuitorul viitoarului lui Engels va trebui să decidă mai devreme sau mai târziu dacă dorește să fie arhiepiscop de Canterbury sau primul Lord de mare, dacă ar trebui să încerce să exceleze ca violonist sau ca pugilist, dacă ar trebui să aleagă să știe totul despre literatura Baza genetică pentru inegalitatea inteligenței a devenit din ce în ce mai evidentă, în ciuda abuzului emoțional înmulțit de astfel de studii atât de către oamenii de știință cât și de publicul laic. Studiile privind gemenii identici crescuți în medii contrastante au fost printre modalitățile prin care sa ajuns la această concluzie; iar profesorul Richard Herrnstein a estimat recent că 80% din variabilitatea inteligenței umane este de origine genetică. Herrnstein concluzionează că toate încercările politice de a asigura egalitatea de mediu pentru toți cetățenii vor intensifica doar gradul diferențelor socio-economice cauzate de variabilitatea genetică.14 "În inima stângii egalitare este convingerea patologică că lumea este o tabula rasa care poate fi schimbată în orice moment, în orice direcție dorită, prin simplul exercițiu al voinței umane ". Revolta egalitară față de realitatea biologică, la fel de semnificativă, este doar un subset al unei revolte mai profunde: împotriva structurii ontologice a realității în sine, împotriva "însăși organizării naturii"; împotriva universului ca atare. În inima stângii egalitare este convingerea patologică că nu există structură a realității; că întreaga lume este o tabula rasa care poate fi schimbată în orice moment în orice direcție dorită prin simplul exercițiu al voinței umane - pe scurt, această realitate poate fi transformată instantaneu prin simpla dorință sau capriciu a ființelor umane. Desigur, acest fel de gândire infantilă se află în centrul apelului pasionat al lui Herbert Marcuse pentru negarea completă a structurii existente a realității și pentru transformarea ei în ceea ce el divină pentru a fi adevăratul său potențial. Nicăieri atacul de stânga al realității ontologice nu este mai evident decât în ​​visurile utopice despre cum va arăta viitoarea societate socialistă. În viitorul socialist al lui Charles Fourier, în opinia lui Ludwig von Mises, toate fiarele dăunătoare vor dispărea și în locurile lor vor fi animale care îi vor ajuta pe om în munca lui sau chiar vor face lucrul pentru el. Un pesmet va vedea pescuitul; un antihumal va muta navele de navigație într-un calm; un antihippopotamus va remorca vapoarele fluviale. În loc de leu, va exista o antilionă, un brânză de mișcare minunată, pe a cărei spate călărețul va sta la fel de confortabil ca într-un cărucior bine înălțat. "Va fi o plăcere să trăim într-o lume cu astfel de slujitori". Mai mult, conform Fourier, chiar oceanele ar conține limonadă, mai degrabă decât apă sărată.16 Fanteziile absurde sunt la originea utopiei marxiste a comunismului. Eliberați de presupusele limite de specializare și de diviziunea muncii (inima oricărei producții deasupra celui mai primitiv și, prin urmare, a oricărei societăți civilizate), fiecare persoană din utopia comunistă își va dezvolta pe deplin toate puterile în toate direcțiile. Engels scria în Anti-Dühring, comunismul îi dă "fiecărui individ posibilitatea de a-și dezvolta și de a-și exercita toate facultățile, fizice și mentale, în toate direcțiile" 18. Lenin a așteptat, în 1920, "abolirea diviziunii muncii oameni ... educația, școlarizarea și instruirea oamenilor cu o dezvoltare de ansamblu și o pregătire de ansamblu, oameni capabili să facă totul. "Comunismul marchează și trebuie să pornească spre acest scop și va ajunge la el." 19 În trenchant critica viziunii comuniste, acuzațiile lui Alexander Grey

Fiecare individ ar trebui să aibă posibilitatea de a-și dezvolta toate facultățile, fizice și mentale, în toate direcțiile, este un vis care va înveseli doar viziunea simplului, ignorând restricțiile impuse de limitele înguste ale vieții umane. Pentru viață este o serie de acte de alegere și fiecare alegere este în același timp o renunțare. Chiar și locuitorul viitoarei idei a lui Engels va trebui să decidă mai devreme sau mai târziu dacă dorește să fie arhiepiscop de Canterbury sau primul Lord de mare, dacă ar trebui să încerce să exceleze ca violonist sau ca pugilist, dacă ar trebui să aleagă să știe totul despre chineză literatura sau paginile ascunse din viața unui macrou.20 Bineînțeles, o cale de a încerca să rezolvăm această dilemă este să ne închipuim că Omul Nou Comunist, om al viitorului va fi un superom, suprauman în încercările sale de a înfrunta natura. William Godwin a crezut că, odată ce proprietatea privată a fost abolită, omul va deveni nemuritor. Teoreticianul marxist Karl Kautsky a afirmat că în viitoarea societate comunistă "va apărea un nou tip de om ... un superman ... un om măreț". Și Leon Troțki a profețit că, sub comunism, omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înțelept și mai rafinat. Corpul său mai armonios, mișcările sale mai ritmice, vocea mai muzicală .... Media umană se va ridica la nivelul unui Aristotel, al unui Goethe, al unui Marx. Deasupra acestor culmi vor apărea noi vârfuri.21 Am început prin a considera că egalitariștii, în ciuda unei impracticități modice, au etica și idealismul moral de partea lor.

Încheiem cu concluzia că egalitariștii, indiferent cât de inteligenți sunt ca indivizi, ignoră însăși baza inteligenței umane și a rațiunii umane: identificarea structurii ontologice a realității, a legilor naturii umane și a universului. Făcând astfel, egalitarienii acționează ca niște copii răsfățați, negând structura realității folosul materializării rapide a propriilor fantezii absurde. Nu numai răsfățați, dar și foarte periculoși; pentru puterea ideilor lor este atât de mare că au șanse mari să distrugă chiar universul pe care îl neagă și să îl prăbușească. Din moment ce metodologia și obiectivele lor neagă chiar structura umanității și a universului, egalitarianiștii sunt profund antiumani; și, prin urmare, ideologia și activitățile lor pot fi catalogate ca profund rele. Egalitarianiștii nu au etica de partea lor, în afara de una care poate susține că distrugerea civilizației, eventual și a rasei umane poate fi încoronată cu coroana de laur a unei moralități înalte și lăudabile.

 1.John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest, and Money (New York: Harcourt, Brace, 1936), p. 383.

 2.Henry C. Simons, Personal Income Taxation (1938), pp. 18–19, quoted in Walter J. Blum and Harry Kalven, Jr., The Uneasy Case for Progressive Taxation (Chicago: University of Chicago Press, 1953), p. 72.

 3.John F. Due, Government Finance (Homewood, Ill.: Richard D. Irwin, 1954), pp. 128–29

 4.Thus: A third line of objection to progression, and undoubtedly the one which has received the most attention, is that it lessens the economic productivity of the society. Virtually everyone who has advocated progression in an income tax has recognized this as a counterbalancing consideration. (Blum and Kalven, The Uneasy Case for Progressive Taxation, p. 21) The "ideal" vs. the "practical" once again!

 5.Helmut Schoeck, Envy (New York: Harcourt, Brace, and World, 1970), pp. 149–55.

 6.Kurt Vonnegut, Jr., "Harrison Bergeron," in Welcome to the Monkey House (New York: Dell, 1970), p. 7.

 7.Egalitarians have, among their other activities, been busily at work "correcting" the English language. The use of the word "girl," for example, is now held to grievously demean and degrade female youth and to imply their natural subservience to adults. As a result, left egalitarians now refer to girls of virtually any age as "women," and we may confidently look forward to reading about the activities of "a five-year-old woman."

 8.Irving Howe, "The Middle-Class Mind of Kate Millett," Harper's (December, 1970): 125–26.

 9.Ibid., p. 126.

 10.Arnold W. Green, Sociology (6th ed., New York: McGraw-Hill, 1972), p. 305. Green cites the study by A.I. Rabin, "The Sexes: Ideology and Reality in the Israeli Kibbutz," in G.H. Seward and R.G. Williamson, eds., Sex Roles in Changing Society (New York: Random House, 1970), pp. 285–307.

 11.Howe, "The Middle-Class Mind of Kate Millett," p. 124.

 12.Joan Didion, "The Women's Movement," New York Times Review of Books (July 30, 1972), p. 1.

 13.Roger J. Williams, Free and Unequal (Austin: University of Texas Press, 1953), pp. 17, 23. See also by Williams Biochemical Individuality(New York: John Wiley, 1963) and You are Extraordinary (New York: Random House, 1967).

 14.Richard Herrnstein, "IQ," Atlantic Monthly (September, 1971).

 15.Ludwig von Mises, Socialism: An Economic and Sociological Analysis (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1951), pp. 163–64.

 16.Ludwig von Mises, Human Action (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1949), p. 71. Mises cites the first and fourth volumes of Fourier's Oeuvres Complètes.

 17.For more on the communist utopia and the division of labor, see Murray N. Rothbard, Freedom, Inequality, Primitivism, and the Division of Labor (chap. 16, present volume).

 18.Quoted in Alexander Gray, The Socialist Tradition (London: Long-mans, Green, 1947), p. 328.

 19.Italics are Lenin's. V.I. Lenin, Left-Wing Communism: An Infantile Disorder (New York: International Publishers, 1940), p. 34.

 20.Gray, The Socialist Tradition, p. 328.

 21.Quoted in Mises, Socialism: An Economic and Sociological Analysis, p. 164