Lysander Spooner, Viciile nu sunt crime: o susținere a libertății morale (1875)

traducere Ioan-Nicolae Popescu e Popescu

I

Viciile sunt acele acte prin care un om îşi face rău sie însuşi sau proprietăţii sale. Crimele sunt acele acte prin care un om face rău persoanei sau proprietății altuia. Viciile sunt pur și simplu erorile pe care un om le face în căutarea sa după propria fericire. Spre deosebire de infracțiuni, ele nu implică nicio intenţie criminală față de ceilalți și nicio interferență cu persoanele sau bunurile lor. În vicii, însăși esența criminalității – adică planul de a răni persoana sau proprietatea altuia – este absent.

Este o maximă a legii că nu poate exista infracțiune fără intenție criminală, adică fără intenția de a rani persoana sau proprietatea altuia. Dar nimeni nu practică vreodată un viciu cu vreo astfel de intenție criminală. Își practică viciul numai pentru propria fericire, iar nu din orice răutate față de ceilalți. Dacă această distincție clară între vicii și infracțiuni nu este făcută și recunoscută de legi, nu poate exista pe pământ niciun fel de drept individual, libertate sau proprietate – niciun fel de drept al unui om la controlul propriei persoane și proprietăți, precum și drepturile corespunzătoare și echivalente ale altui om la a-şi controla propria persoană și proprietatea. Căci faptul ca o guvernare să declare un viciu drept infracțiune și să-l pedepsească ca atare, este o încercare de a falsifica însăși natura lucrurilor. Este la fel de absurd cum ar fi să declare adevărul ca fiind falsitate, sau falsul ca adevăr.

II

Orice act voluntar al vieții unui om este fie virtuos fie vicios. Adică este fie în concordanță, fie în conflict, cu acele legi naturale ale materiei și spiritului de care depind sănătatea sa fizică, mentală și emoțională. Cu alte cuvinte, fiecare act al vieții sale tinde, în general, fie spre fericirea lui, fie spre nefericirea lui. Niciun act singular din întreaga sa existență nu este neutru.

Mai mult, fiecare ființă umană diferă prin constituția sa fizică, mentală și emoțională, precum și prin circumstanțele de care este înconjurată, de orice altă ființă umană. Prin urmare, multe acte care sunt virtuoase și tind spre fericire în cazul unei persoane, sunt vicioase și au tendința spre nefericire, în cazul altei persoane.

De asemenea, multe acte care sunt virtuoase și au tendința spre fericire, în cazul unui om, la un moment dat și sub imperiul unui set de circumstanțe, sunt vicioase și au tendința spre nefericire, în cazul aceluiași om, cu altă ocazie și în alte circumstanțe.

III

A ști care acțiuni sunt virtuoase și care vicioase – cu alte cuvinte, a ști care acțiuni tind, în general, spre fericire și care spre nefericire – în cazul fiecărui om, în toate condițiile în care el poate fi plasat în repetate rânduri, este cel mai profund și cel mai complex studiu către care a fost îndreptată vreodată, sau poate fi vreodată îndreptată, cea mai eminentă minte umană. Cu toate acestea, acesta este studiul constant la care fiecare om – cel mai umil în intelect, precum și cel mai eminent - este condus în mod necesar de dorințele și necesitățile propriei sale existențe. Este, de asemenea, studiul în care fiecare persoană, din leagăn până la mormântul său, trebuie să-și formeze propriile concluzii – pentru că nimeni altcineva nu știe sau simte, sau nu poate cunoaşte sau simți, așa cum știe și simte el însuşi dorințele și necesitățile, speranțele și temerile și impulsurile propriei naturi sau presiunea circumstanțelor proprii.

IV

Adesea nu se poate spune despre acele acte care se numesc vicii, că sunt cu adevărat vicii, cu excepția măsurii. Adică, este dificil să spunem despre orice acțiuni sau cursuri de acțiune, care se numesc vicii, că ar fi fost cu adevărat vicii, dacă s-ar fi oprit înainte de un anumit punct. Întrebarea despre virtute sau viciu este, prin urmare, în toate aceste cazuri, o chestiune de cantitate și grad, și nu de caracterul intrinsec al vreunui act, în sine însuşi. Acest fapt adaugă dificultății, ca să nu spunem imposibilităţii, oricui – cu excepția fiecărui individ pentru sine – de a trage o linie exactă, sau orice asemănător unei linii precise, între virtute și viciu – adică de a spune unde se termină virtutea și începe viciul. Și acesta este un alt motiv pentru care această întreagă întrebare despre virtute și viciu ar trebui să fie lăsată pentru ca fiecare să şi-o stabilească pentru sine însuşi.

V

Viciile sunt de obicei plăcute, cel puțin pentru moment, și de multe ori nu se dezvăluie ca vicii prin efectele lor decât după ce au fost practicate mulți ani, poate timp de o viaţă întreagă. Pentru mulți, poate pentru cei mai mulți, dintre cei care le practică, ele nu se dezvăluie deloc ca vicii pe parcursul vieții.

Virtuțile, pe de altă parte, apar adesea atât de severe și aspre, necesită sacrificarea a atât de multă fericire a prezentului, cel puțin, iar rezultatele, care singure le dovedesc a fi virtuți, sunt adesea atât de îndepărtate și obscure, de fapt, atât de absolut invizibile pentru mintea multora, în special a celor tineri, că, din natura lucrurilor, nu pot exista cunoștințe universale, sau chiar generale, că ele sunt virtuți. Într-adevăr, studiile unor filozofi profunzi au fost folosite – dacă nu în totalitate în zadar, cu siguranță cu rezultate foarte mici – în eforturile de a trage linia dintre virtuți și vicii.

Dacă, aşadar, a devenit atât de dificil, atât de aproape imposibil, în cele mai multe cazuri, să se determine ce este și ce nu este viciu – și mai ales dacă este atât de dificil, în aproape toate cazurile, să se determine unde se termină virtutea și începe viciul – și dacă aceste întrebări, pe care nimeni nu le poate determina în realitate și cu adevărat pentru nimeni în afară de el însuşi, nu trebuie să fie lăsate libere și deschise pentru a fi experimentate de către toți, atunci fiecare persoană este lipsită de cel mai înalt drept dintre ale sale, ca ființă umană: de a fi om înţelept[1], dreptul său de a cerceta, de a investiga, de a raționa, de a face experimente, de a judeca și de a constata pentru sine ceea ce este, pentru el, virtutea și ce este, pentru el, viciu – cu alte cuvinte: ceea ce, în ansamblu, conduce la fericirea și ceea ce, în general, tinde spre nefericirea lui. Dacă acest mare drept nu este lăsat liber și deschis tuturor, atunci întregul drept al fiecărui om, ca ființă umană rațională, la „libertate și urmărirea fericirii”, îi este refuzat.

VI

Cu toții venim pe lume în ignoranță asupra noastră înşine și asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Printr-o lege fundamentală a naturilor noastre, suntem cu toții impulsionați de dorința de fericire și de frica de durere. Avem însă totul de învățat asupra a tot ceea ce ne va oferi fericire și ne va salva de durere. Nu există doi dintre noi care să fim pe deplin la fel, fie din punct de vedere fizic, mental sau emoțional – ori, în consecință, în cerințele noastre fizice, mentale sau emoționale pentru dobândirea fericirii și evitarea nefericirii.

Niciunul dintre noi, prin urmare, nu poate învăța această lecție indispensabilă despre fericire și nefericire, despre virtute și viciu, de la altul. Fiecare trebuie să o învețe pentru sine. Pentru a învăța, el trebuie să aibă libertatea de a încerca toate experimentele care se impun şi atrag judecata sa.

Unele dintre experimentele sale reușesc și, pentru că reușesc, sunt numite virtuți; altele nu reușesc și, pentru că nu reușesc, sunt numițe vicii. El adună înțelepciunea la fel de mult din eșecurile sale cât și din succesele sale; din așa-numitele lui vicii, ca şi din așa-numitele sale virtuți. Ambele sunt necesare pentru dobândirea acelei cunoașteri a sa – a propriei naturi și a lumii din jurul său, și a potrivirii sau nepotrivirii lor una cu celălalt – ceea ce îi va arăta cum se dobândește fericirea și cum se evită durerea. Și, înafară de cazul că i se poate permite să încerce aceste experimente spre propria sa satisfacție, el este împiedicat de la dobândirea de cunoaștere și, în consecință, de la urmărirea marelui scop și a datoriei vieții sale.

VII

Un om nu are nicio obligație să creadă pe cuvânt pe cineva sau să cedeze autorității cuiva, cu privire la o chestiune atât de vitală pentru el însuși și în privința căreia nimeni altcineva nu are, sau nu poate avea, vreun interes la fel ca el însuşi. El nu poate, dacă ar dori, să se bazeze în siguranță, pe opiniile celorlalți oameni, pentru că găseşte că opiniile celorlalți oameni nu sunt în acord.

Anumite acțiuni sau cursuri de acțiune au fost practicate de multe milioane de oameni, de-a lungul a generații succesive, și au fost considerate de aceștia a fi, în ansamblu, favorabile fericirii și, prin urmare, virtuoase. Alți oameni, din alte epoci sau țări, sau în alte condiții, au reținut, ca urmare a experienței și observației lor, că aceste acțiuni tindeau, după toate consideraţiile, la nefericire și, prin urmare, erau vicioase.

Întrebarea despre virtute sau viciu, așa cum s-a remarcat deja într-o secțiune anterioară, a fost de asemenea, în majoritatea minților, o problemă de grad – adică de măsura în care ar trebui să se desfășoare anumite acțiuni – și nu de caracterul intrinsec al oricărui act unic prin sine însuşi. Întrebările despre virtute și viciu au fost, prin urmare, la fel de diverse și, de fapt, la fel de infinite, ca varietăţile minții, corpului și condiţiei diferiţilor indivizi locuind pe glob. Iar experiența veacurilor a lăsat un număr infinit de întrebări neîncheiate. De fapt, cu greu se poate spune că a rezolvat vreuna dintre ele.

VIII

În mijlocul acestei nesfârșite varietăți de opinii, ce om sau ce grup de oameni are dreptul să spună, în legătură cu orice acțiune sau curs de acțiune „am încercat acest experiment și am determinat fiecare problemă implicată de el. Am stabilit, nu numai pentru noi înșine, ci şi pentru toți ceilalți. Și, în ceea ce priveşte pe toți cei mai slabi decât noi, îi vom constrânge să acționeze ascultând de concluzia noastră. Nu vom tolera niciun alt experiment sau anchetă de către vreunul și, în consecință, nicio achiziție suplimentară de cunoaștere de către nimeni "?

Cine sunt oamenii care au dreptul să spună acest lucru? Cu siguranță, nu există niciun astfel de om. Oamenii care chiar o spun cu adevărat sunt impostori nerușinați și tirani, care ar opri progresul cunoașterii și ar uzurpa controlul absolut asupra minților și corpurilor semenilor lor – și, prin urmare, trebuie să le fie opusă rezistență imediat și din toate puterile - sau sunt ei înșiși prea ignoranți asupra propriilor slăbiciuni și asupra relațiilor lor reale cu ceilalți oameni, pentru a avea dreptul la orice altă considerație decât nimic altceva decât mila sau disprețul.

"Este o imposibilitate naturală ca o guvernare să aibă dreptul de a pedepsi oamenii pentru viciile lor; deoarece este imposibil ca o guvernare să aibă vreun drept, cu excepția acelor drepturi pe care persoanele care o compun le avuseseră anterior”.

Știm însă că în lume există astfel de oameni. Unii dintre ei încearcă să-și exercite puterea doar în cadrul unei mici sfere, pentru a judeca ei, pentru copii, vecini, concitadini și conaționali. Alții încearcă să o exercite la scară mai mare.

De exemplu, un bătrân de la Roma, ajutat de câțiva subordonați, încearcă să decidă în toate chestiunile de virtute și viciu – adică despre adevăr sau falsitate, în special în materie de religie. El pretinde a cunoaşte și a învăța pe alţii ce idei și practici religioase sunt favorabile sau fatale pentru fericirea unui om, nu numai în această lume, ci și în ceea ce urmează. El susține că este inspirat în mod divin pentru a face această lucrare – recunoscând astfel practic, ca un om de bun simţ, că nimic mai puţin decât inspirația supranaturală nu l-ar putea califica pentru aceasta.

Totuși, această inspirație supranaturală a fost ineficientă pentru a-i ajuta să statueze în mai mult decât câteva chestiuni. Cel mai important lucru la care pot ajunge muritorii de rând este o credință implicită în infailibilitatea lui (a papei)! și, în al doilea rând, că cele mai întunecate vicii de care pot fi vinovați sunt să creadă și să declare că el este doar un om ca şi restul dintre ei!

A fost nevoie de aproximativ 1500 sau 1800 de ani pentru a-i permite să ajungă la concluzii clare cu privire la aceste două puncte vitale. Cu toate acestea, se pare că prima dintre acestea trebuie să fie neapărat preliminară pentru soluționarea oricărei alte chestiuni; pentru că, până când propria infailibilitate nu este stabilită, el nu poate decide cu autoritate asupra a nimic altceva.

Cu toate acestea, el a încercat până în zilele noastre sau s-a prefăcut că statuează asupra altor câteva. Și s-ar putea, probabil, să încerce sau să se prefacă a stabili lucrurile pentru încă altele câteva pe viitor, dacă va continua să găsească pe cineva care să-l asculte. Dar succesul său, până în prezent, nu încurajează cu siguranță credința că va putea să rezolve toate chestiunile despre virtute și viciu, chiar și în departamentul său specific legat de religie, la timp pentru a satisface necesitățile omenirii.

El, sau succesorii săi, vor fi, fără îndoială, obligați să recunoască că a întreprins o însărcinare căreia i-a fost neîndestulătoare toată inspirația divină; și că, prin necesitate, fiecare ființă umană trebuie să fie lăsată să își pună toate întrebările de acest fel pentru sine însăşi. Și nu este nejustificat să ne așteptăm ca toți ceilalți papi, peste alte sfere și mai mici, să aibă cândva motive să ajungă la aceeași concluzie.

Nimeni, cu siguranță, care nu pretinde inspirație supranaturală, nu ar trebui să-și asume o sarcină căreia, în mod evident, nimic mai puțin decât o astfel de inspirație nu-i este adecvat. Și, în mod clar, nimeni nu ar trebui să-și predea propria judecată învățăturilor celorlalți, cu excepția cazului în care este mai întâi convins că acești alții au ceva mai mult decât cunoștințele obișnuite umane asupra acestui subiect.

Dacă acele persoane, care se închipuiesc înzestrate atât cu puterea, cât și cu dreptul de a defini și a pedepsi viciile celorlalți oameni, și-ar îndrepta gândurile spre interior, probabil că ar descoperi că au o muncă măreaţă de făcut acasă – și că, atunci când aceasta va fi finalizată, vor fi puțin dispuse să facă mai mult pentru a corecta viciile altora decât a le oferi celorlalţi rezultatele experienței și observației lor. În această sferă, strădaniile lor pot fi, posibil, utile; dar, în sfera infailibilității și a coerciţiei, probabil, din motive binecunoscute, se vor întâlni cu chiar și mai puțin succes în viitor decât au întâlnit astfel de oameni în trecut.

IX

Acum este evident, din motivele deja expuse, că guvernarea ar fi complet impracticabilă, dacă ar fi să ia la cunoștință de vicii și să le pedepsească drept infracțiuni. Fiecare ființă umană are viciile ei sau ale lui. Aproape toți oameniii au foarte multe dintre ele. Și sunt de toate felurile – fiziologice, mentale, emoționale, religioase, sociale, comerciale, industriale, economice, etc., etc. Dacă guvernul trebuie să ia notă de oricare dintre aceste vicii și să le pedepsească drept infracțiuni, atunci trebuie să fie consecvent, trebuie să ia notă de toate și să le pedepsească pe toate imparțial.

Consecința ar fi că toată lumea ar fi în închisoare pentru viciile sale. Nu ar mai rămâne nimeni afară pentru a încuia ușile pentru cei dinăuntru. De fapt, nu s-ar putea găsi suficient de multe instanțe pentru a judeca pe răufăcători și nici penitenciare suficient de multe construite pentru a-i deține. Toată strădania umană pentru dobândirea de cunoaștere și chiar cea pentru dobândirea mijloacelor de subzistență ar fi stopată: căci toți ar trebui să fim fie constant în proces fie în închisoare pentru viciile noastre. Dar, chiar dacă ar fi fost posibil să întemnițăm pe toţi vicioşii, cunoașterea noastră despre natura umană ne spune că, de regulă generală, ar fi mult mai vicioşi în închisoare decât ar fi fost vreodată înafara ei.

X

O guvernare care să pedepsească toate viciile în mod imparțial este în mod atât de evident o imposibilitate încât nimeni nu s-a găsit, sau nu se va găsi vreodată, suficient de nesăbuit pentru a o propune. Maximul pe care îl propune cineva este acela ca guvernarea să pedepsească pe unul, sau cel mult pe câțiva, dintre aceia pe care-i consideră cei mai bolnăvicioşi dintre vicioşi. Dar această discriminare este una cu totul absurdă, ilogică și tiranică. Ce drept are orice colectivitate de oameni să spună: „Viciile altor oameni noi le vom pedepsi, dar propriile noastre vicii nu le va pedepsi nimeni. Noi vom împiedica pe alți oameni să-și caute propria fericire conform propriilor noțiuni despre aceasta; dar nimeni nu ne va împiedica să ne căutăm propria fericire conform noțiunilor noastre proprii despre ea. Vom împiedica pe alți oameni să dobândească orice cunoștințe experimentale despre ceea ce este favorabil sau necesar pentru propria lor fericire; dar nimeni nu ne va împiedica să dobândim o cunoaștere experimentală a ceea ce este favorizant sau necesar pentru propria noastră fericire "?

Nimeni, înafară de pungaşi sau neghiobi nu se gândește vreodată să fie arogant în mod atât de absurd ca acesta. Și totuși, în mod evident, numai pe baza unor astfel de aroganţe, poate cineva să pretindă dreptul de a pedepsi viciile altora și, în același timp, să solicite scutirea de la pedeapsă pentru ale sale.

XI

Un asemenea lucru ca un guvernământ format dintr-o asociere voluntară nu ar fi fost gândit niciodată dacă obiectul propus ar fi fost pedepsirea tuturor viciilor în mod imparțial; pentru că nimeni nu dorește o astfel de instituție, sau nu s-ar supune voluntar ei. Însă o guvernare formată prin asociere voluntară pentru pedepsirea tuturor crimelor este o chestiune rezonabilă; pentru că orice om vrea protecție pentru sine împotriva tuturor infracțiunilor făcute de către alții și, de asemenea, recunoaște justeţea propriei pedepse, dacă el comite o infracțiune.

XII

Este o imposibilitate a naturii ca o guvernare să aibă dreptul de a pedepsi oamenii pentru viciile lor; pentru că este imposibil ca o guvernare să aibă vreun drept, cu excepția celor pe care indivizii care o compun le-au avut anterior, ca indivizi. Ei nu ar putea delega unei guvernări niciun drept pe care nu îl dețineau ei înșiși. Ei nu ar putea contribui la guvernare cu niciun drept, cu excepția acelor drepturi pe care ei înșiși le dețineau ca indivizi.

Acum, nimeni altcineva decât un tâmpit sau un impostor nu poate pretinde că el, ca individ, are dreptul să pedepsească alți oameni pentru viciile lor. Dar oricine și toată lumea are dreptul natural, ca individ, de a pedepsi pe alți oameni pentru crimele lor; căci fiecare are un drept natural nu numai să-și apere propria persoană și proprietatea împotriva agresorilor, ci și să meargă în ajutorul și în apărarea oricărui altul a cărui persoană sau proprietate este invadată.

Dreptul natural al fiecărui individ de a-și apăra propria persoană și proprietatea împotriva unui agresor și de a merge în asistența și apărarea tuturor celor a căror persoană sau proprietate este invadată, este un drept fără de care oamenii nu ar putea exista pe pământ. Iar guvernul nu are existență legitimă, îndreptăţită, decât dacă şi în măsura în care el întruchipează și este limitat de acest drept natural al indivizilor.

Dar ideea că fiecare om are un drept natural de a decide ce sunt virtuțile și ce sunt viciile – adică ce contribuie la fericirea aproapelui și ce nu o face – și să-l pedepsească pentru tot ceea ce nu contribuie la ea, este ceea ce nimeni nu a avut vreodată neruşinarea sau nebunia să pretindă. Doar cei care susțin că guvernul are o putere legitimă, pe care niciun individ sau nicio persoană nu a delegat-o sau nu ar fi putut să o delege, au pretenţia că guvernul are puterea legitimă de a pedepsi viciile.

O fi fiind suficient pentru un papă sau un rege – care pretinde că a primit autoritate directă din cer pentru a stăpâni peste semenii săi – să revendice dreptul, ca vicerege al lui Dumnezeu, să pedepsească oamenii pentru viciile lor; dar este în întregime și absolut absurd pentru orice guvern, care pretinde să-și derive puterea în totalitate din acordarea ei de către cei guvernaţi, a pretinde orice astfel de putere; pentru că toată lumea știe că cei guvernaţi nu ar acorda-o niciodată. A o acorda, pentru ei, ar fi un lucru absurd, pentru că ar da mai departe dreptul lor propriu de a-și căuta propria fericire; aceasta întrucât a-și da mai departe dreptul de a judeca ceea ce va fi pentru fericirea lor înseamnă a acorda mai departe dreptul lor în întregime de a-și urmări propria fericire.

XIII

Acum putem vedea cât de simplă, ușoară și rezonabilă treabă este guvernarea pentru pedepsirea infracțiunilor, în comparație cu o guvernare pentru pedepsirea viciilor. Infracțiunile sunt puține și se disting cu ușurință de toate celelalte fapte; iar omenirea este în general de acord cu privire la faptele care sunt crime. În vreme ce viciile sunt nenumărate; și nu sunt două persoane de acord, exceptând în cazuri puține comparativ, asupra a ceea ce constituie vicii.

Mai mult, oricine dorește să fie protejat, în persoana și proprietatea sa, împotriva agresiunilor celorlalți oameni. Dar nimeni nu vrea să fie protejat, fie în persoana sa, fie în proprietatea sa, împotriva sa însuşi; deoarece ar fi contrar legilor fundamentale ale naturii umane însăşi, ca cineva să vrea să-și facă rău sieşi. Dorește doar să își încurajeze propria fericire și să fie propriul său judecător cu privire la ceea ce va promova și promovează, propria fericire.

Aceasta este ceea ce își dorește orice om și are un drept la aceasta, ca ființă umană. Și deși cu toții facem multe greșeli, și trebuie să le facem în mod necesar, din imperfecțiunea cunoașterii noastre, totuși aceste greșeli nu sunt un argument împotriva dreptului; pentru că toate tind să ne ofere însăși acea cunoaștere de care avem nevoie, și în a cărei urmărire suntem, și pe care nu o putem obține în alt mod.

Prin urmare, obiectul vizat în pedepsirea infracțiunilor nu este numai cu totul diferit, ci este direct opus celui vizat în pedeapsa viciilor.

Obiectul vizat în pedepsirea infracțiunilor este de a asigura, fiecărui om deopotrivă, cea mai deplină libertate pe care o poate avea – în concordanță cu drepturile egale ale altora – de a-și urmări propria fericire, sub îndrumarea propriei sale judecăți, și prin utilizarea propriei sale proprietăți. Pe de altă parte, obiectul vizat în pedeapsa viciilor este de a priva pe orice om de dreptul și libertatea sa naturală de a-și urmări propria fericire, sub îndrumarea propriei sale judecăți și prin folosirea propriei sale proprietăți.

Aceste două obiecte sunt, aşadar, direct opuse unul față de celălalt. Ele sunt la fel de direct opuse unul celuilalt, cum sunt lumina și întunericul, sau precum adevărul și falsitatea, sau libertatea și sclavia. Sunt absolut incompatibile între ele; și a presupune că una şi aceeaşi guvernare se va ocupa de cele două este o absurditate, o imposibilitate. Este acelaşi lucru cu a presupune că obiectul unei guvernări ar fi şi să comită crime și să prevină crime – a distruge libertatea individuală și a asigura libertatea individuală.

XIV

În sfârșit, asupra acestui subiect al libertății individuale, fiecare om trebuie să judece și să determine pentru sine însuşi în ceea ce priveşte ce este favorabil și necesar și ceea ce este distructiv pentru propria sa bunăstare; pentru că, dacă omite să îndeplinească această sarcină pentru sine, nimeni altcineva nu o poate îndeplini pentru el. Și nimeni altcineva nici măcar nu va încerca să o îndeplinească pentru el, decât în foarte puține cazuri. Papii, preoții și regii vor lua asupra lor să o îndeplinească pentru el, în anumite cazuri, dacă le este permis să facă acest lucru. Dar, în general, o vor îndeplini doar în măsura în care își pot sluji propriile vicii și crime făcând acest lucru. Ei, în general, o vor îndeplini doar în măsura în care îl pot face pe om să fie prostul și sclavul lor.

Părinții, fără îndoială cu motive mai bune decât ceilalți, încearcă prea des acelaşi lucru. Dar în măsura în care aceștia practică o constrângere sau împiedică un copil de la orice nu este, în mod real și serios, periculos pentru el însuși, îi fac un rău mai degrabă decât un bine. Este o lege a naturii că, pentru a obține cunoaștere și pentru a încorpora acea cunoaștere în propria ființă, fiecare individ trebuie să o obțină pentru sine. Nimeni, nici măcar părinții săi, nu-i pot spune natura focului, astfel încât să o știe cu adevărat. El trebuie să experimenteze el însuși și să fie ars de acesta înainte de a-l putea cunoaște.

Natura știe, de o mie de ori mai bine decât orice părinte, pentru ce proiectează fiecare individ, de ce cunoaștere are acesta nevoie și cum trebuie să o obțină. Ea știe că propriile ei procese de comunicare a cunoștințelor nu sunt numai cele mai bune, ci și singurele care pot fi eficace.

Încercările părinților de a-și face copiii virtuoși sunt, în general, nimic altceva decât încercări de a-i păstra în ignoranță faţă de viciu. Ele sunt cu greu altceva decât încercări de a-și învăța copiii să cunoască și să prefere adevărul, prin a-i păstra în ignoranța falsității. Ele nu sunt altceva decât încercări de a-i face să caute și să aprecieze sănătatea, păstrându-i în ignoranța bolii și a tot ceea ce va cauza boala. Ele nu sunt altceva decât încercări de a-i face pe copiii lor să iubească lumina păstrându-i în ignoranța întunericului. Pe scurt, ele nu sunt altceva decât încercări de a-și face copiii fericiți păstrându-i în ignoranță cu privire la tot ceea ce le provoacă nefericire.

Atâta vreme cât părinții își pot ajuta cu adevărat copiii în căutarea acestora din urmă după fericire, oferindu-le pur și simplu rezultatele propriei rațiuni și experiențe (a părinților), totul este foarte bine și este o datorie firească și adecvată. Dar practicarea constrângerii în chestiuni în care copiii sunt în mod rezonabil competenți să judece pentru ei înșiși este doar o încercare de a-i păstra în ignoranță.

Și aceasta este la fel de mult o tiranie și o încălcare a dreptului copiilor de a dobândi cunoștințe pentru ei înșiși, precum și cunoștințele pe care le doresc, ca şi aceeași constrângere atunci când este practicată asupra persoanelor în vârstă. O asemenea constrângere, practicată asupra copiilor, este o negare a dreptului lor de a dezvolta facultățile pe care Natura le-a oferit lor, și de a fi ceea ce Natura i-a construit să fie. Este o negare a dreptului lor la a fi ei înșiși și de a folosi propriile lor puteri. Este o negare a dreptului lor de a dobândi cea mai valoroasă dintre toate cunoștințele, aceea de a raționa, cunoașterea pe care Natura, marele învățător, este gata să le-o împărtăşească.

Rezultatele unei astfel de constrângeri nu sunt acelea de a-i face pe copii înțelepți sau virtuoși, ci de a-i face ignoranți și, prin urmare, slabi și vicioşi - și de a perpetua prin ei, din veac în veac, ignoranța, superstițiile, viciile și crimele părinților. Acest lucru este dovedit de fiecare pagină din istoria lumii.

Cei care deţin păreri opuse sunt cei ale căror teologii false și vicioase, sau ale căror proprii idei generale vicioase, i-au învățat că rasa umană este dedată în mod natural răului, mai degrabă decât binelui; falsului, mai degrabă decât adevărului; că omenirea nu-și întoarce în mod natural ochii spre lumină; că iubeşte mai degrabă întunericul decât lumina; și că oamenii își găsesc fericirea numai în acele lucruri care tind spre suferinţa lor.

XV

Dar acești oameni, care pretind că guvernul își va folosi puterea pentru a preveni viciul, vor spune, sau au obiceiul să spună: „Recunoaștem dreptul unui individ de a-și căuta propria fericire în felul său propriu și, prin urmare, de a fi cât de vicios îi este pe plac; noi susținem doar ca guvernarea să interzică vânzarea către el a articolelor prin care el își slujeşte viciul. "

Răspunsul la acest lucru este că simpla vânzare a oricărui articol – indiferent de utilizarea care trebuie făcută articolului – este din punct de vedere legal un act perfect nevinovat. Calitatea actului de vânzare depinde în totalitate de calitatea utilizării în vederea căreia lucrul este vândut. Dacă utilizarea oricărui lucru este virtuoasă și legală, vânzarea acestuia, pentru această utilizare, este virtuoasă și legală. Dacă utilizarea este vicioasă, vânzarea acestuia, pentru acea utilizare, este vicioasă. Dacă utilizarea este penală, vânzarea acestuia, în vederea acestei utilizări, este penală.

Vânzătorul este, cel mult, doar un complice al utilizării care urmează să fie făcută articolului vândut, indiferent dacă utilizarea este virtuoasă, vicioasă sau penală. În cazul în care utilizarea este penală, vânzătorul este un complice al infracțiunii și pedepsibil ca atare. Dar în cazul în care utilizarea este doar vicioasă, vânzătorul este doar un complice întru viciu și nu este pedepsibil.

XVI

Dar se va pune întrebarea: „Nu există niciun drept, de partea guvernării, de a împiedica mersul înainte al celor care au tendinţa să se autodistrugă?”

Răspunsul este că guvernarea nu are niciun drept de niciun fel în această chestiune, atâta timp cât aceste așa-numite persoane vicioase rămân sănătoase, compos mentis, capabile să exercite un caracter rezonabil și autocontrolul. Deoarece, atât timp cât rămân sănătoși, trebuie să li se permită să judece și să decidă singuri dacă așa-numitele lor vicii sunt cu adevărat vicii; dacă îi conduc cu adevărat la distrugere; și dacă, în genere, vor merge acolo sau nu.

Atunci când devin alienați, non compos mentis, incapabili de o prevedere rezonabilă sau de autocontrol, prietenii sau apropiaţii lor sau guvernarea trebuie să aibă grijă de ei și să îi protejeze de vătămare și împotriva tuturor persoanelor care le-ar face rău, în acelaşi fel ca și cum nebunia lor ar fi pogorât asupra lor din orice altă cauză decât presupusele lor vicii.

Dar, pentru că un om este bănuit, de către apropiaţii săi, că este pe cale să se autodistrugă din cauza viciilor sale, nu urmează, de aceea, că este nebun, non compos mentis, incapabil de o prevedere rezonabilă și de autocontrol, în sensul legal al acestor termeni. Bărbații și femeile pot fi dependenți de vicii foarte grosolane și de o mare mulţime dintre ele - cum ar fi lăcomia, beția, prostituția, jocurile de noroc, luptele cu premii, mestecatul de tutun, fumatul și prizarea acestuia, consumul de opiu, portul de corset, lenea, risipa de proprietate, avariţia, ipocrizia, etc., și să fie în continuare sănătoși, compos mentis, capabili de o prevedere rezonabilă și de autocontrol, în înţelesul legii.

"Obiectivul vizat în pedepsirea viciilor este a priva pe fiecare om de dreptul și libertatea sa naturală de a-și urmări propria fericire sub îndrumarea propriei sale judecăți și prin folosirea propriei sale proprietăți."

Și atâta timp cât sunt sănătoși, trebuie să li se permită să se controleze pe ei înșiși și proprietatea lor și să fie propriii lor judecători în ceea ce privește încotro îi vor conduce viciile. Se poate spera de către avânzii-cauză privitori, în fiecare caz în parte, ca persoana vicioasă să vadă sfârșitul spre care tinde și să fie să concluzioneze să se întoarcă înapoi.

Dar dacă alege să continue ceea ce ceilalți oameni numesc distrugere, trebuie să i se permită acest lucru. Și tot ce se poate spune despre el, în ceea ce privește această viață, este că a făcut o mare greșeală în a sa căutare a fericirii și că ceilalți vor face bine să ia avertisment de soarta sa. În ceea ce priveşte care poate fi condiţia sa într-o altă viață, aceasta este o întrebare teologică cu care legea, în această lume, nu are mai mult de a face decât o are cu orice altă întrebare teologică, care atinge starea oamenilor într-o viață viitoare.

Dacă se întreabă cum trebuie determinată chestiunea sănătății sau a nebuniei unui om vicios, răspunsul este că ea trebuie să fie determinată de aceleași tipuri de dovezi ca și sănătatea sau nebunia celor care sunt numiți virtuoși, și nu altfel. Adică, prin aceleași tipuri de dovezi prin care tribunalele legale determină dacă un bărbat ar trebui trimis la un azil pentru lunatici sau dacă este competent să facă testament sau să dispună în vreun alt fel din proprietatea sa. Orice îndoială trebuie să cântărească în favoarea sănătății sale, ca în toate celelalte cazuri, și nu a nebuniei sale.

Dacă o persoană chiar devine într-adevăr nesănătoasă, non compos mentis, incapabilă de o prevedere rezonabilă sau de autocontrol, atunci este o crimă din partea celorlalți oameni să-i dea sau să-i vândă mijloacele de auto-vătămare. [1] Nu există infracțiuni mai ușor de pedepsit, nici cazuri în care juriile ar fi mai gata să condamne, decât acelea în care o persoană sănătoasă ar vinde sau ar da unui nebun orice lucru cu care aceasta din urmă ar putea să se rănească.

XVII

Dar se va spune că unii oameni sunt făcuți periculoşi către de viciile lor pentru alte persoane; că un bețiv, de exemplu, este uneori certăreţ și periculos pentru familia sa, sau pentru alții. Și se va pune întrebarea: "Legea nu are nimic de făcut într-un astfel de caz?"

Răspunsul este că dacă, fie din cauza beției, fie din orice altă cauză, un om este cu adevărat periculos, fie pentru familia sa, fie pentru alte persoane, nu numai că el însuși poate fi reținut în mod corect, în măsura în care siguranța altor persoane o necesită, ci şi toate celelalte persoanele – care știu sau au motive întemeiate să-l creadă periculos – pot fi, de asemenea, împiedicate să-i vândă sau să-i dea ceva ce au motive să presupună că îl va face periculos.

Dar pentru că un om devine certăreţ și periculos după ce bea băuturi spirtoase și pentru că este o crimă să dai sau să vinzi băutură unui astfel de om, nu rezultă deloc că este o crimă să vinzi băutură către sutele și miile de alte persoane care nu sunt supărătoare sau periculoase consumându-le. Înainte ca un om să poată fi condamnat pentru infracțiune prin fi vândut băutură către un om periculos, trebuie să se arate că acel anumit om, căruia i s-a vândut băutura, era periculos; și, de asemenea, că vânzătorul știa sau avea motive întemeiate să presupună că omul va fi făcut periculos prin consumul acesteia.

Prezumția legii este, în toate cazurile, că vânzarea este nevinovată; iar sarcina de a o dovedi criminală, în orice caz particular, revine guvernării. Și acel caz particular trebuie dovedit a fi penal, independent de toate celelalte.

Sub rezerva acestor principii, nu există nicio dificultate în a condamna și a pedepsi oamenii pentru vânzarea sau dăruirea unui obiect către un om care este făcut periculos pentru alții prin utilizarea acestuia.

XVIII

Dar se spune adesea că unele vicii sunt bătaie de cap (publică sau privată) și că acele comportamente necuviincioase pot fi domolite și pedepsite.

Este adevărat că orice constituie, cu adevărat şi din punct de vedere legal, o pacoste (fie din perspectiva publică, fie privată) poate fi domolit și pedepsit. Dar nu este adevărat că simplele vicii private ale unui om sunt, în orice sens legal, o inconvenienţă pentru un alt om sau pentru public.

Niciun act al unei persoane nu poate fi o inconvenienţă pentru alta, cu excepția cazului în care într-un fel obstrucționează sau interferează cu utilizarea în siguranță și liniștită sau cu delectarea de a stăpâni a altei persoane peste ceea ce este pe bună dreptate al său.

Orice obstrucționează un drum public este o inconvenienţă și poate fi eliminat și pedepsit. Dar un hotel în care se vând băuturi, un magazin de băuturi alcoolice sau chiar o așa-numită tavernă, nu împiedică mai mult o cale publică decât un magazin de galanterie, un magazin de bijuterii sau o măcelărie.

Oricare ar fi lucrul care otrăvește aerul, sau îl face respingător sau nesănătos, este un inconvenient. Dar nici un hotel, nici un magazin de băuturi alcoolice, nici o cârciumă, nu otrăvesc aerul, nici nu-l fac respingător sau nesănătos pentru persoanele din afară.

Orice obstrucționează lumina, la care un om este îndrituit legal, este o pacoste. Însă nici un hotel, nici un magazin de băuturi alcoolice și nici o cârciumă nu împiedică lumina nimănui, cu excepția cazurilor în care o biserică, o clădire a școlii sau o casă de locuit ar fi obstrucționat-o în mod egal. Prin urmare, pe acest motiv, primele nu sunt mai mult, și nici mai puțin, o pacoste decât ar fi cele din urmă.

Unele persoane au obiceiul să spună că un magazin de băuturi alcoolice este periculos, în același mod în care praful de pușcă este periculos. Dar nu există o analogie între cele două cazuri. Praful de pușcă este predispus la a fi explodat din greșeală și în special prin incendiile care apar adesea în orașe. Din aceste motive, este periculos pentru persoanele și proprietățile în imediata sa apropiere. Însă băuturile nu pot exploda astfel și, prin urmare, nu sunt periculoase, în niciun astfel de sens, cum este praful de pușcă în orașe.

Dar se spune, din nou, că locurile de băut sunt adesea pline de bărbați zgomotoși și turbulenţi, care tulbură liniștea vecinătăţii și somnul și odihna vecinilor.

Acest lucru poate fi valabil în mod ocazional, deși nu foarte des. Dar oricum, oricând este adevărat, neplăcerea poate fi atenuată de pedepsirea proprietarului și a clienților săi și, dacă este nevoie, prin închiderea localului. Dar o adunare de băutori zgomotoși nu este mai mult o pacoste decât este orice altă adunare zgomotoasă.

Un băutor înveselit sau hilar nu tulbură liniștea unui cartier nici mai mult, nici mai puțin, decât o face un fanatic religios care strigă. O adunare de băutori zgomotoși nu este mai mult, și nici mai puțin, o pacoste decât o adunare de fanatici religioși strigând. Ambele sunt supărătoare atunci când tulbură odihna și somnul, sau liniștea, vecinilor. Chiar și un câine care este deprins la lătrat, la tulburarea somnului sau liniștii din cartier, este o pacoste.

XIX

Dar se spune că faptul ca o persoană să îndemne pe alta la viciu este o crimă.

Acest lucru este absurd şi ridicol. Dacă orice act anume este în mod simplu un viciu, atunci un om care încurajează pe altul să-l comită, este pur și simplu un complice în viciu. În mod evident, nu comite nicio crimă, deoarece complicele, cu siguranță, nu poate comite nicio infracțiune mai mare decât autorul principal.

Fiecare persoană care este sănătoasă, compos mentis, în posesia unui discernământ rezonabil și a unui autocontrol, se presupune că este competentă din punct de vedere mental să judece pentru sine toate argumentele, pro și contra, care i se pot adresa, să-l convingă să facă vreun act anume, cu condiția să nu fie folosită o fraudă pentru a fi înșelat. Și dacă este convins sau determinat să facă fapta, actul său este atunci al său; și chiar dacă fapta se dovedește a fi dăunătoare pentru el însuși, el nu se poate plânge că acea convingere sau argumentele, la care și-a dat acordul, au fost crime împotriva sa.

Când se practică frauda, cazul este desigur diferit. Dacă, de exemplu, eu ofer unui om otravă, asigurându-l că este o băutură sigură și binefăcătoare, iar el, bazându-se pe crezarea afirmației mele, o înghite, fapta mea este o crimă.

Volenti non fit injuria este o maximă a legii. "Pentru cei care vor, nu se face niciun rău." Adică nu este un rău legal. Și orice persoană care este sănătoasă, compos mentis, capabilă să exercite un discernământ rezonabil în judecarea adevărului sau falsităţii reprezentărilor sau a convingerii căreia îşi dă acordul cedând, este „dispusă”, în opinia legii; și își asumă întreaga responsabilitate pentru faptele sale, atunci când nu a fost practicată nicio fraudă intenționată asupra lui.

Acest principiu, potrivit căruia doritorului nu i se face vătămare, nu are nicio limită, cu excepția cazurilor de fraudă sau a persoanelor care nu dispun de un discernământ rezonabil pentru a judeca într-un anumit caz. Dacă o persoană care dispune de un discernământ rezonabil și nu este înșelată prin fraudă, consimte să practice cel mai greţos viciu și, prin aceasta, își aduce asupra-şi cele mai mari suferințe sau pierderi morale, fizice sau pecuniare, nu poate susține că a fost nedreptățită legal.

Pentru a ilustra acest principiu, luați cazul violului. A cunoaște carnal o femeie, împotriva voinței ei, este cea mai înaltă crimă, alături de omor, care poate fi comisă împotriva ei. Dar a o cunoaște carnal, cu consimţamântul ei, nu este o crimă, ci cel mult un viciu. Și, de obicei, se consideră că un copil de sex feminin, cu vârsta de cel mult zece ani, are discernământ atât de rezonabil, încât consimțământul ei, chiar dacă este obținut prin recompense sau promisiuni de recompensă, este suficient pentru a converti actul, care altfel ar fi o crimă gravă, într-un simplu act de viciu. [2]

Vedem același principiu în cazul luptătorilor pugilişti. Dacă aș pune fie şi doar unul dintre degetele mele asupra persoanei unui alt om, împotriva voinței sale, nu contează cât de uşor și oricât de mică ar fi vătămarea practică, fapta este o crimă. Dar dacă doi bărbați sunt de acord să iasă și să-și piseze unul altuia fața piftie, aceasta nu este o crimă, ci doar un viciu.

Chiar și duelurile nu au fost considerate în general infracțiuni, deoarece viața fiecărui om este a sa, iar părțile sunt de acord că fiecare poate lua viața celuilalt, dacă poate, prin utilizarea armelor convenite și în conformitate cu anumite reguli care sunt de asemenea de asentiment reciproc.

Și aceasta este o viziune corectă a problemei, cu excepția cazului în care se poate spune (așa cum probabil nu se poate), că „furia este o nebunie”, care îi privează într-atât pe oameni de rațiunea lor încât să îi facă incapabili de un discernământ rezonabil.

Jocul de noroc este o altă ilustrare a principiului potrivit căruia doritorului nu i se face niciun prejudiciu. Dacă eu iau fie şi numai un singur cent din proprietatea unui om, fără acordul lui, fapta este o crimă. Dar dacă doi bărbați, care sunt compos mentis, dispun de de un discernământ în a dispune rezonabil pentru a judeca natura și rezultatele probabile ale faptei lor, se așează împreună și fiecare își pune în mod voluntar banii împotriva banilor celuilalt, la cheremul întoarcerii unui zar, și unul dintre ei își pierde întreaga posesiune (oricât de mare ar fi), nu este o crimă, ci doar un viciu.

Nu este o infracțiune, chiar, a ajuta o persoană să se sinucidă, dacă aceasta este în posesia raţiunii sale.

Este o idee oarecum obișnuită că sinuciderea este, prin sine însăşi, dovadă concludentă a nebuniei. Dar, deși poate fi, în mod obişnuit, o dovadă foarte puternică a nebuniei, în niciun caz nu este una concludentă. Multe persoane, în posesia indubitabilă a raţiunii lor, s-au sinucis pentru a scăpa de rușinea unei expuneri publice pentru crimele lor sau pentru a evita o altă mare calamitate. Sinuciderea, în aceste cazuri, este posibil să nu fi fost cea mai înaltă înțelepciune, dar cu siguranță nu a fost o dovadă a lipsei de discernământ rezonabil. [3]

Și, fiind în limitele unei discernământ rezonabil, nu a fost vreo crimă pentru alte persoane să o ajute, fie prin furnizarea instrumentului, fie în alt mod. Și dacă, în astfel de cazuri, nu este nicio infracțiune să ajuţi o sinucidere, cât de absurd este să spui că este o crimă să ajuti într-un act care este într-adevăr plăcut și despre care o mare parte a omenirii a crezut că este util?

XX

Dar unele persoane au obiceiul să spună că utilizarea băuturilor spirtoase este marea sursă a criminalității, că „ne umple închisorile cu infractori” și că acesta este un motiv suficient pentru a interzice vânzarea acestora.

Cei care spun asta, dacă vorbesc serios, vorbesc orbește și prosteşte. În mod evident, ei vor să fie înțeleşi ca spunând că un procent foarte mare din toate crimele care sunt comise printre oameni, sunt săvârșite de persoane ale căror pasiuni criminale sunt tulburate, la vremea respectivă, de către consumul de băutură și în consecința utilizării băuturii.

Această idee este complet absurdă.

În primul rând, marile crime comise în lume sunt determinate în cea mai mare parte de avariţie și ambiție.

Cele mai mari dintre toate crimele sunt războaiele purtate de guvernări pentru a prăda, a înrobi și a distruge omenirea.

Următoarele cele mai mari crime comise în lume sunt insuflate în egală măsură de avariţie și ambiție; și sunt comise nu din pasiune bruscă, ci de oameni ai calculului, care își păstrează capul rece și limpede și care nu au absolut niciun gând de a merge la închisoare pentru ele.

Ele sunt comise nu atât de oameni care încalcă legile, cât de oameni care, fie prin ei înșiși, fie prin instrumentele lor, fac legile – de oameni care s-au reunit pentru a uzurpa puterea arbitrară și pentru a o menține prin forță și fraudă, și al căror scop în uzurparea și menținerea acesteia este, prin legislație nedreaptă și inegală, de a-și asigura lor înşile asemenea avantaje și monopoluri câte le vor permite să controleze și să extorcheze forța de muncă și proprietățile celorlalți oameni și, astfel, să-i sărăcească, pentru scopul de a sluji averea lor proprie și mărirea lor. [4] Tâlhăriile și răutăţile astfel comise de acești oameni, în conformitate cu legile - adică propriile lor legi - sunt ca niște munți pe lângă muşuroaiele de cârtiţă, în comparație cu crimele comise de toți ceilalți infractori, cu încălcarea legilor.

Dară, în al treilea rând, există un număr mare de fraude de diferite feluri comise în tranzacțiile comerciale, ale căror făptuitori, prin nepăsarea și sagacitatea lor, eludează funcţionarea legilor. Și doar capetele lor reci și clare le dau posibilitatea de a face acest lucru. Oamenii aflaţi sub tulburarea băuturilor sunt puţin dispuşi, și complet inegali în aceasta, la practicarea cu succes a acestor fraude. Ei sunt cei mai lipsiţi de prevedere, sunt cei mai puțin eficienți, sunt cel mai puțin de temut, dintre toţi infractorii cu care au de-a face legile.

În al patrulea rând, spărgătorii, tâlharii, hoții, falsificatorii, cei care contrafac și escrocii care pradă asupra societății sunt orice altceva decât băutori imprudenţi. Treaba lor este de un caracter prea periculos pentru a admite astfel de riscuri, astfel încât să-şi permită să-şi atragă astfel de riscuri.

„ Oamenii pot îndura doar o anumită cantitate de suferinţă înainte ca speranța și curajul lor să eșueze și cedează la aproape orice le promite alinare actuală sau atenuare - deși o fac cu prețul unei suferinţe și mai mari în viitor”.

În al cincilea rând, infracţiunile despre care se poate spune că sunt comise sub influența băuturilor intoxicante sunt în mare parte atacuri fizice și vătămări, nu foarte numeroase și, în general, nu sunt foarte agravate. Unele alte mici infracțiuni, cum ar fi furturile mici sau alte mici încălcări ale proprietății, sunt uneori comise sub influența băuturii de către persoane slabe de minte, care nu sunt în general dependente de infracțiuni. Persoanele care comit aceste două tipuri de crime sunt puține. Nu se poate spune despre ele că „ne umplu închisorile”; sau, dacă o fac, trebuie să fim felicitați că avem nevoie de atât de puține închisori și de închisori atât de mici pentru a le deține.

Statul Massachusetts, de exemplu, are un milion și jumătate de oameni. Câţi dintre aceştia sunt acum în închisoare pentru infracțiuni – nu pentru viciul de intoxicație, ci pentru infracțiuni – săvârșite împotriva persoanelor sau bunurilor sub instigarea băuturilor tari? Mă îndoiesc de faptul că ar fi unul la zece mii, adică o sută cincizeci în total; iar infracțiunile pentru care aceştia sunt în închisoare sunt în mare parte foarte mici.

Și cred că se va găsi că acești puțini oameni sunt, în general, mult mai mult de compătimit decât de pedepsit, pentru motivul că sărăcia și suferinţa lor, mai degrabă decât orice pasiune pentru băutură sau pentru infracţiuni, a fost aceea care i-a determinat să bea și, astfel, i-a determinat să își comită crimele sub influența băuturii.

Acuzaţia, largă ca distanţă ori efect, că băutura „ne umple închisorile cu infractori”, cred, este făcută numai de acei oameni care nu știu lucruri mai bune decât să numească pe un bețiv un criminal; și care nu au o bază mai bună pentru acuzația lor decât rușinosul fapt că suntem nişte oameni atât de brutali și lipsiţi de sens, încât condamnăm și pedepsim persoane atât de slabe și nefericite ca bețivii ca și cum ei ar fi criminali.

Legiuitorii care autorizează și judecătorii care practică asemenea atrocități ca acestea, sunt în mod intrinsec nişte criminali; cu excepția cazului în care ignoranța lor nu va fi fiind așa – cum probabil nu este – încât să-i scuze. Și, dacă ar fi ei înșiși pedepsiți ca infractori, ar exista mai multă raţiune în conduita noastră.

Un judecător polițienesc din Boston mi-a spus cândva că avea obiceiul de a termina cu bețivii (trimițându-i la închisoare timp de treizeci de zile – cred că asta era sentința stereotipă), cu o rată de unu la trei minute, și uneori mai rapid chiar decât atât – condamnându-i astfel ca infractori și trimițându-i la închisoare fără milă și fără anchetă asupra circumstanțelor, pentru o infirmitate care le dădea dreptul la compasiune și protecție, în locul pedepsei. Adevărații criminali din aceste cazuri nu au fost oamenii care au mers la închisoare, ci judecătorul și oamenii din spatele lui, care i-au trimis acolo.

Recomand acestor persoane, care sunt atât de îndurerate de faptul ca nu cumva închisorile din Massachusetts să fie umplute cu infractori, să folosească o parte, cel puțin, din filantropia lor pentru a împiedica închisorile noastre să fie umplute cu persoane care nu sunt criminali. Nu-mi amintesc să fi auzit că simpatiile lor au fost vreodată foarte exercitate în această direcție.

Dimpotrivă, ei par să aibă o astfel de pasiune pentru pedepsirea infractorilor, încât nu le pasă să se intereseze în mod special dacă un candidat la pedeapsă este într-adevăr un criminal. O astfel de pasiune, permiteți-mi să îi asigur, este una mult mai periculoasă și una îndreptățită la mult mai puțină milostivenie, atât moral cât și legal, decât pasiunea pentru băuturile tari.

Pare a fi mult mai în concordanță cu caracterul fără milă al acestor oameni, a trimite un om nefericit la închisoare pentru beție și, astfel, să-l zdrobească și să-l degradeze și să-l distrugă sufleteşte și să-l strice pe viață, decât ca ei să-l ridice din sărăcia și mizeria care l-a determinat să devină un bețiv. Doar acele persoane care au fie puțină capacitate, fie puțină dispoziție, să lumineze, să încurajeze sau să ajute omenirea, sunt cele posedate de această pasiune violentă pentru a guverna, a comanda și pedepsi. Dacă, în loc să stea deoparte și să-și acorde consimțământul și sancțiunea la toate legile prin care omul slab este mai întâi jefuit, asuprit și dezamăgit sufleteşte, și apoi pedepsit ca infractor, ei și-ar îndrepta atenția asupra datoriei lor de a-i apăra drepturile și a-i ameliora starea și, astfel, să-l întărească și să-i permită să stea pe propriile picioare și să reziste ispitelor care-l înconjoară, ar avea, cred, mai puţină nevoie să vorbească despre legi și închisori fie pentru vânzătorii de rom, fie pentru băutorii de rom, sau chiar orice altă categorie de criminali obișnuiți.

Dacă, pe scurt, acești bărbați care sunt atât de nerăbdători în a reprima infracțiunea ar suspenda, o perioadă, apelurile lor către guvernare pentru a ajuta la suprimarea infracțiunilor indivizilor și ar solicita oamenilor ajutor în suprimarea crimelor guvernării, ar arăta atât sinceritatea, cât și bunul lor simț într-o lumină mult mai puternică decât o fac acum. Atunci când toate legile vor fi atât de juste și echitabile încât să facă posibil ca toți bărbații și toate femeile să trăiască cinstit și virtuos și să se facă pe ei înşişi să fie în tihnă și fericiți, vor exista mult mai puține ocazii decât acum pentru a-i acuza că trăiesc necinstit și vicios.

XXI

Dar, din nou, se va spune că utilizarea băuturilor spirtoase duce la sărăcie și astfel îi face pe bărbați sărăciţi și împovărători pentru contribuabili – și că acesta este un motiv suficient pentru care vânzarea acestora ar trebui interzisă.

Există diverse răspunsuri la acest argument. 1. Un răspuns este că, dacă acel consum al băuturilor tinde să ducă la sărăcie și pauperism, este un motiv suficient pentru a interzice vânzarea acestora, este în același timp un motiv suficient pentru a interzice uzul acestora; căci utilizarea, și nu vânzarea, este cea care tinde să ducă spre sărăcie. Vânzătorul este, cel mult, doar un complice al băutorului. Și este o regulă de drept, precum și a rațiunii, că dacă autorul principal în vreo faptă nu este pedepsit, complicele nu poate fi.

2. Un al doilea răspuns la argument este că, dacă guvernarea are dreptul și este obligată să interzică orice faptă - care nu este criminală - doar pentru că se presupune că are tendința să ducă la sărăcie, atunci, după aceeași regulă, ea are este corect și este obligată să interzică orice faptă - deși nu este infracţională - care, în opinia guvernării, duce la sărăcie.

Și, pe acest principiu, guvernarea nu ar avea doar dreptul, dar ar fi chiar obligată să analizeze afacerile private ale fiecărui om și cheltuielile personale ale fiecărei persoane, și să statueze care dintre ele a avut și care dintre ele nu a avut tendința de a duce la sărăcie – și să interzică și să pedepsească toată categoria primă. Un om nu ar avea dreptul să cheltuiască un cent din propria proprietate, după propria plăcere sau judecată, cu excepția cazului în care legislatura ar fi de părere că aceste cheltuieli nu duc la sărăcie.

3. Un al treilea răspuns la același argument este acela că, dacă un om chiar se aduce pe sine însuşi la sărăcie și chiar la a fi cerșetor – fie prin virtuţile, fie prin viciile sale - guvernarea nu are nicio obligație, oricare ar fi aceasta, de a avea grijă de el. Poate să-l lase să piară în stradă sau să depindă de binefacerea privată, dacă dorește astfel. Își poate vedea de propria liberă voinţă și de propriul său fel de a fi rezervată în această problemă; deoarece este mai presus de orice responsabilitate legală într-un astfel de caz.

Nu este, neapărat, vreo parte a datoriei unui guvern de a asigura traiul săracilor. Un guvern – adică un guvern legitim – este pur și simplu o asociere voluntară a persoanelor, care se unesc în astfel de scopuri, și numai în acest fel de scopuri, care le sunt pe plac. Dacă a avea grijă de săraci – fie că sunt virtuoși sau vicioşi – nu va fi fiind unul dintre aceste scopuri, atunci guvernul, ca guvern, nu mai are dreptul și nu este mai obligat să aibă grijă de ei decât o companie bancară sau o companie de cale ferată.

Orice pretenţie morală ar putea avea un om sărac – indiferent dacă este virtuos sau vicios – la caritatea semenilor săi, el nu are pretenții legale asupra lor. El trebuie să depindă în întregime de caritatea lor, dacă ei doresc acest lucru. El nu poate cere, ca drept legal, fie să-l hrănească fie să-l îmbrace. Și nu are mai multe pretenții legale sau morale asupra unui guvern – care nu este decât o asociere de indivizi – decât el are asupra acelorași, sau oricărui alt individ, în calitatea lor de privaţi.

În măsura în care, atunci, un om sărac - indiferent dacă este virtuos sau vicios - nu are mai multe sau alte pretenții, legale sau morale, asupra unui guvern, pentru hrană sau îmbrăcăminte decât cele pe care le are asupra persoanelor private, la fel un guvern nu are mai mult drept decât o persoană privată de a controla sau de a interzice cheltuielile sau acțiunile unui individ, pe motiv că tind să-l aducă la sărăcie.

Dl. A, ca individ, nu are în mod clar dreptul de a interzice orice fapte sau cheltuieli ale domnului Z, de teama că astfel de acte sau cheltuieli pot tinde să-l aducă pe acesta (Z), la sărăcie și că el (Z) poate, în consecință, la un moment viitor necunoscut, veni la el (A) la necaz și să ceară caritate. Și dacă A nu are un astfel de drept, ca individ, să interzică orice acte sau cheltuieli din partea lui Z, atunci guvernarea, care este o simplă asociere de persoane, nu poate avea acest drept.

Cu siguranță, niciun om care este compos mentis nu îşi ţine propriul drept, la a dispune și a face uz de propria sa proprietate, într-un termen de stăpânire atât de lipsit de valoare precum acela care ar autoriza pe vreunul, sau pe toți vecinii săi – indiferent dacă aceştia se numesc guvernământ sau nu – să intervină și să-i interzică ei a face cheltuieli, cu excepția celor despre care aceştia ar putea crede că nu vor tinde să-l aducă la sărăcie și nici nu ar avea tendinţa vreodată să-l aducă pe el însuşi ca solicitant al binefacerii lor.

Dacă un om care este compos mentis ajunge la sărăcie prin virtuțile sau viciile sale, niciun om, nici un colectiv de oameni, nu poate avea niciun drept să se amestece în treburile sale, pe motiv că a lor compătimire poate fi cerută la un moment dat în numele său; pentru că, dacă ar trebui să fie cerută, ei au libertatea perfectă de a acționa conform cu propriul plac sau propria libertate de acţiune pentru a se conforma solicitărilor sale.

Ca o consecință, săracii sunt lăsați, în mare măsură, să depindă de caritatea privată. De fapt, ei sunt adesea lăsaţi să sufere de boală și chiar să moară, pentru că nici ajutorul caritabil public și nici cel privat nu vine în ajutorul lor. Cât de absurd este, atunci, să spunem că guvernul are dreptul să controleze modul în care un om își folosește propria proprietate, prin teama că poate ajunge cândva la sărăcie și să ceară caritate.

4. Încă, un al patrulea răspuns la argument, este că marele și singurul stimulent pe care fiecare om îl are pentru a munci și pentru a crea bogăție este acela că el poate dispune în conformitate cu propria plăcere sau înţelepciune și pentru promovarea propriei sale fericiri și fericirea celor pe care îi iubește. [5]

Deși adesea, un om poate, din inexperiență sau din cauză că judecata sa lasă de dorit, să cheltuiască o parte din produsele muncii sale în mod nejudicios, și astfel încât să nu-și promoveze cea mai înaltă bunăstare, totuşi el învață înțelepciunea din asta, ca în toate celelalte chestiuni, prin experiență - prin greșelile sale, precum și prin succesele sale. Și acesta este singurul mod prin care poate învăța înțelepciunea.

Când devine convins că a făcut o cheltuială nechibzuită, el învață prin aceasta să nu mai facă încă una la fel ca asta. Și trebuie să i se permită să încerce propriile sale experimente și să le încerce spre propria lui satisfacție, așa cum se întâmplă în toate celelalte chestiuni; căci altfel nu are niciun motiv să trudească sau să creeze bogăție.

Orice bărbat care este bărbat ar prefera să fie mai degrabă un sălbatic și să fie liber, creând sau procurând doar atât de puține bogății câte ar putea controla și consuma din zi în zi, decât să fie un om civilizat, știind să creeze și să acumuleze bogăție la nesfârșit și totuși să nu-i fie permis să o folosească sau să dispună de ea, decât sub supravegherea, direcția și dictatul unui ansamblu de neghiobi și tirani care se vâră în toate, aplicaţi deasupra, care, fără mai multe cunoștințe decât el însuși, și poate cu mai puțin decât jumătate, să-și asume să-l controleze pe motiv că el nu ar avea dreptul sau capacitatea de a determina pentru sine ceea ce va face cu câştigurile propriei sale trude.

5. Un al cincilea răspuns la argument este că, dacă ar fi să fie de datoria guvernării să vegheze la cheltuielile oricărei persoane – care este compos mentis și nu este criminală – pentru a vedea care sunt aceia care se conduc spre sărăcie și care nu, și să interzică și să pedepsească pe primii, apoi, prin aceeași regulă, guvernul este obligat să vegheze asupra cheltuielilor tuturor celorlalte persoane și să interzică și să pedepsească tot ceea ce, în opinia sa, tinde să ducă spre sărăcie.

Dacă un astfel de principiu ar fi aplicat în mod imparțial, rezultatul ar fi că toată umanitatea ar fi atât de ocupată în a-și urmări cheltuielile unul altuia, și în a depune mărturie, a supune judecăţi și a pedepsi, ca fiind cu tendința de a duce la sărăcie, că nu ar mai avea deloc timp să creeze bogăție. Orice persoană capabilă să muncească productiv ar fi fie în închisoare, fie ar fi judecător, din juriu, martor, sau gardian de închisoare.

Ar fi imposibil să se creeze suficient de multe instanțe pentru a judeca, sau să se construiască închisori suficiente pentru reținerea infractorilor. Toată munca productivă ar înceta; iar neghiobii care erau astfel intenționaţi să prevină sărăcia, nu numai că toți ar ajunge la sărăcie, închisoare și înfometare, ci ar aduce pe toţi ceilalţi în sărăcie, închisoare și înfometare.

6. Dacă ar fi să se spună că un om poate, cel puțin, să fie obligat pe bună dreptate să își susțină familia și, în consecință, să se abțină de la toate cheltuielile care, în opinia guvernării, tind să-l facă inapt pentru a-și îndeplini acea datorie, s-ar putea da răspunsuri variate. Dar acesta este suficient, şi anume: niciun bărbat, cu excepția cazului în care este un neghiob sau un sclav, nu ar recunoaște nicio familie ca fiind a sa, dacă din acea recunoaştere s-ar face o scuză, de către guvernare, pentru a-l lipsi pe el, fie de libertatea sa personală, fie de controlul asupra proprietății sale.

Când unui om i se permite libertatea sa naturală și controlul proprietății sale, familia sa este, de obicei, aproape în mod universal, obiectul cel mai important și primordial al mândriei și afecțiunii sale; iar el, nu numai voluntar, ci și ca cea mai înaltă plăcere, își va folosi cele mai bune puteri ale minții și corpului nu doar pentru a le asigura necesarul obișnuit și mângâierile vieții, ci şi pentru a împărţi asupra lor tot luxul și eleganța pe care truda sa le poate obține.

Un bărbat nu intră în nicio obligație, morală sau legală, cu soția sau copiii săi, pentru ca aceştia să aibă ceva de făcut pentru ei înşişi, ci exclusiv cu aceea ce el poate face în mod constant cu propria sa libertate personală și cu dreptul său natural de a-şi controla propria sa proprietate, la discreţia sa.

Dacă un guvern poate să intervină și să-i spună unui bărbat care este compos mentis și care își face datoria față de familia sa, aşa cum vede el datoria sa, și în conformitate cu cea mai bună judecată a lui, oricât de imperfectă ar fi aceasta, „Noi (guvernul) bănuim că nu vă folosiţi munca în cel mai bun avantaj pentru familia dvs., bănuim că felul cum dispuneţi de proprietatea dvs. şi cheltuielile dvs. nu sunt atât de judicioase pe cât ar putea fi, pentru interesul familiei dvs.; prin urmare, noi (guvernul) vă vom lua pe dumneavoastră și proprietatea dvs. sub supravegherea noastră specială și vă vom prescrie ceea ce puteți și ceea ce nu puteți face cu dvs. și cu proprietatea dvs.; iar familia dvs. se va aştepta în continuare de la noi (guvernul), și nu de la dvs., de la sprijin " – dacă guvernul poate face acest lucru, toată mândria, ambiția și afecțiunea unui om, în ceea ce priveşte această familie, ar fi zdrobită în întreaga măsura în care ar fi posibil pentru tirania umană să le zdrobească; și el fie nu va avea niciodată o familie (pe care ar recunoaște-o în mod public ca fiind a lui), fie ar risca atât proprietatea, cât și viața sa, în răsturnarea unei tiranii atât de insultătoare, scandaloase și de nesuferit.

Și orice femeie care și-ar dori ca soțul ei - el fiind compos mentis - să se supună unei asemenea insulte și incorectitudini nefireşti, este cu totul nedemnă de afecțiunea sa, sau de orice altceva decât dezgustul și disprețul său. Și, probabil, foarte curând ar determina-o să înțeleagă că, dacă ar alege să se bazeze pe guvern, pentru sprijinul ei și al copiilor ei, mai degrabă decât pe el, ea trebuie să se bazeze doar pe guvern.

XXII

Oricum, încă un alt răspuns complet și arhisuficient pentru argumentul potrivit căruia consumul de băuturi alcoolice spirtoase tinde să aducă sărăcia, este acela că, vorbind ca regulă generală, acest argument pune efectul înaintea cauzei. El presupune că folosirea băuturii este cea care provoacă sărăcia, în loc să fie sărăcia aceea care provoacă utilizarea băuturii.

Sărăcia este părintele natural al aproape toată ignoranța, viciul, crima și suferinţa din lume. [6] De ce o parte atât de mare dintre oamenii care muncesc ai Angliei sunt beți și vicioși? Cu siguranță nu pentru că sunt, prin natură, vreun pic, mai înrăiţi decât orice alți oameni.

Ci se datorează faptului că sărăcia lor extremă și lipsită de speranță îi ține în ignoranță și în servitute, le distruge curajul și respectul de sine, îi supune unor astfel de constante insulte și rău constant, la astfel de necontenite și amare mizerii de orice fel și, în cele din urmă, îi conduce la o asemenea disperare, că scurtul răgaz pe care îl oferă băutura sau alt viciu este, pentru moment, o ușurare. Aceasta este cauza principală a beției și a altor vicii care predomină printre oamenii care muncesc din Anglia.

Dacă acei muncitori ai Angliei, care acum sunt beți și vicioşi, ar fi avut aceleași șanse și împrejurări în viață ca și clasele mai norocoase; dacă ar fi fost crescuți în locuințe comfortabile și fericite și virtuoase, în locul celor mizere, nenorocite și vicioase; dacă ar fi avut oportunități de a dobândi cunoștințe și proprietăți și de a se face inteligenți, tihniţi, fericiți, independenți și respectați și de a-și asigura singuri toate plăcerile intelectuale, sociale și domestice pe care strădania cinstită și corect recompensată le-ar putea asigura – dacă ar fi putut avea toate acestea, în loc să se nască pentru o viață de trudă grea nerecompensată, fără speranță, cu o certitudine a morții în hala de lucru, ar fi fost la fel de feriți de viciile și slăbiciunile lor actuale, precum sunt cei care le reproșează acestea acum.

Nu este de niciun folos să spunem că beția, sau orice alt viciu, nu face decât să se adauge la suferinţele lor; căci așa este natura umană – slăbiciunea naturii umane, dacă vă mulţumeşte – că oamenii pot îndura doar o anumită cantitate de suferinţă înainte ca speranța și curajul lor să eșueze, iar ei să cedeze la aproape orice lucru care promite alinare sau atenuare a prezentului – deși cu prețul unei suferinţe încă şi mai mari în viitor. A propovădui moralitatea sau cumpătarea față de astfel de oameni nenorociți, în loc de a le ușura suferințele sau a le îmbunătăți condițiile, nu este decât a le insulta nemernicia.

Ne vor spune cei care obișnuiesc să atribuie sărăcia oamenilor viciilor lor, în loc de a atribui viciile sărăciei lor – ca și cum orice persoană săracă, sau majoritatea săracilor, ar fi vicioşi în mod special – dacă toată sărăcia din ultimul an și jumătate [7] care a fost adusă atât de brusc – așa ca şi cum s-ar fi întâmplat într-o clipă – asupra a cel puțin 20 de milioane de oameni din Statele Unite, a fost adusă asupra lor ca o consecință firească, fie a beției lor, fie a oricărui altuia dintre viciile lor? A fost oare beția lor, sau oricare alt viciu al lor, cea care a paralizat, ca o lovitură a fulgerului, toate strădaniile din care trăiau și care, doar cu câteva zile înainte, se aflaseră într-o activitate atât de prosperă?

Au fost oare viciile lor cele care au transformat partea adultă din acele 20 de milioane în oameni daţi afară pe uși, fără angajare, i-au obligat pe ei să-și consume micile lor acumulări, dacă le aveau, și apoi să devină cerșetori – cerșetori pentru a munci și, nereușind în acest lucru, cerșetori pentru pâine? Au fost viciile lor cele care, dintr-o dată și fără avertisment, au umplut casele atâtora dintre ei cu nevoie, suferinţă, boală și moarte? Nu. În mod clar, nu a fost nici beția, nici alte vicii, ale acestor oameni muncitori, cele care au adus asupra lor toată ruina și mizeria. Și dacă nu a fost aceasta, ce a fost?

Aceasta este problema căreia trebuie să-i fie răspuns; căci este una care apare în mod repetat și constant în fața noastră și care nu poate fi dată deoparte.

De fapt, sărăcia marelui corp al omenirii, peste tot în lume, este marea problemă a lumii. Că o sărăcie atât de extremă și aproape universală există în toată lumea și a existat de-a lungul tuturor generațiilor trecute, dovedește că aceasta își are originea în cauze pe care natura umană comună a celor care o suferă nu a fost până acum suficient de puternică pentru a o depăși. Dar acești suferinzi încep să vadă aceste cauze și devin hotărâți să le înlăture, coste ce-o costa.

Iar cei care își închipuie că nu au altceva de făcut decât să continue să atribuie sărăcia celor săraci viciilor lor și să predice împotriva viciilor lor, se vor trezi mai înainte cu mult timp, pentru a afla că ziua pentru toate aceste discuții este trecută. Și atunci întrebarea va fi: nu care sunt viciile oamenilor, ci care sunt drepturile lor?

[biografie2] A se vedea [NumeleAutorului2] [ArhivaAutorului2].

comentează pe blog

Poţi subscrie la articole viitoare de [NumeleAutorului2] via această [RSSfeed2].

Notă a introducerii

[i] Paul Kleppner, Crucea culturii: o analiză socială a politicii din Midwestt, 1850 - 1900 (New York: Free Press, 1970). A se vedea, de asemenea, Richard Jensen, Câștigarea vestului de mijloc: conflictele sociale și politice, 1888 - 1896 (Chicago: University of Chicago Press, 1971).

Note

[1] A da unui om nebun un cuțit sau o altă armă sau un lucru prin care este probabil să se rănească, este o crimă. [2] Codicele stărilor din Massachusetts stabileşte la zece ani vârsta la care se presupune că un copil de sex feminin are suficient discernământ de a se „despărţi de virtute”. Dar același codice al stărilor susține că nicio persoană, bărbat sau femeie, de orice vârstă sau de vreun grad de înțelepciune sau experiență, nu are discernământ în a dispune pentru a-i fi acordată încredere pentru a cumpăra și a bea un pahar de băuturi spirtoase, pe propria ei sau a lui judecată! Ce ilustrare a înțelepciunii legislative din Massachusetts!

[3] Cato a comis sinucidere pentru a evita să cadă în mâinile lui Cezar. Cine a bănuit vreodată că era nebun? Brutus a procedat la fel. Colt s-a sinucis cu doar o oră înainte de momentul când ar fi trebuit să fie spânzurat. El a făcut-o pentru a evita să-și aducă asupra numelui și familiei lui, dizgrația de a se spune că a fost spânzurat. Acesta, indiferent dacă este un act înțelept sau nu, era în mod clar un act de a dispune rezonabil. Presupune cineva că persoana care i-a furnizat instrumentul necesar a fost criminală?

[4] O ilustrare a acestui fapt se găsește în Anglia, al cărei guvern, timp de o mie de ani și mai mult, a fost puțin sau nimic altceva decât o bandă de tâlhari, care au conspirat pentru monopolizarea pământului și, pe cât posibil, a tuturor celorlalte bogății. Acești conspiratori, numindu-se regi, nobili și deținători liberi, au luat pentru ei înşişi, prin forță și fraudă, toată puterea civilă și militară; ei se mențin la putere numai prin forță și fraudă și folosirea coruptă a averii lor; și își folosesc puterea numai pentru jefuirea și înrobirea marelui colectiv al propriului popor și în jefuirea și înrobirea altor popoare. Și lumea a fost, și este şi acum, plină de exemple substanțial similare. Iar guvernele din propria noastră țară nu se deosebesc atât de mult de celelalte în acest sens, așa cum își imaginează unii dintre noi.

[5] Numai acestui stimulent îi suntem îndatorați pentru toată averea care a fost creată vreodată prin muncă umană și acumulată în beneficiul omenirii. [6] Cu excepția acelor mari crime, pe care puțini, numindu-se pe ei înşişi guvern, le practică asupra celor mulţi, prin intermediul unei extorcări organizate și sistematice și al tiraniei. Și este doar sărăcia, ignoranța și slăbiciunea ce decurge în consecință a celor mulţi, ceea ce le permite puținilor astfel îmbinați și organizați să dobândească și să mențină o astfel de putere arbitrară asupra lor. [7] Adică de la 1 septembrie 1873 până la 1 martie 1875.

Autori:

Lysander Spooner

Lysander Spooner (1808-1887) este un anarhist individualist și teoretician juridic american, cunoscut mai ales pentru a fi înființat în epocă un birou poștal comercial în concurență directă cu Guvernul și pentru care a fost închis. Dar a fost, de asemenea, autorul unora dintre cele mai radicale scrieri politice și economice ale secolului al XIX-lea, el continuând să aibă o influență uriașă asupra gânditorilor libertarieni ai zilelor noastre. El a fost un adversar dedicat al sclaviei sub toate formele sale - chiar a susținut războiul de gherilă pentru a o opri - dar și un adversar al invaziei federale asupra Sudului și a reconstrucției sale postbelice. A se vedea Haideţi să abolim guvernul, o colecție de lucrări selectate personal de catre Murray Rothbard consederate a fi cele mai bune lucrări ale lui Spooner.

[1] Dreptul “to wit”, adică de a încerca să fie un om de spirit, al raţiunii – Nota traducătorului