Ludwig von Mises, Originile nazismului (1944)

traducere de Emanuel Florescu

1. Vechiul Regim și liberalismul

Este o greșeală fundamentală a se crede că nazismul reprezintă o renaștere sau o continuare a politicilor și mentalităților “Vechiului Regim” ori o etalare a ,,Spiritului Prusac”. Nimic din nazism nu reia firul ideilor și instituțiilor mai vechi ale istoriei germane. Nici nazismul nici pan-germanismul, cel din care nazismul provine și a cărei evoluție consecventă o reprezintă, nu derivă din prusianismul Regelui Frederic Wilhelm I sau al lui Frederick II, numit Cel Mare. Pan-germanismul și nazismul nu au intenționat niciodată să restaureze politica electorilor din Brandenburg sau a primilor patru regi ai Prusiei. Deși ele au prezentat uneori ca pe un scop al eforturilor lor, reîntoarcerea la paradisul pierdut al vechii Prusii a fost doar un discurs propagandistic destinat unui public care se închina eroilor unor zile apuse. Programul nazist nu urmărește restaurarea unei lumi trecute, ci instituirea alteia noi, una fara precedent.

Vechiul stat prusac al Casei de Hohenzollern a fost complet distrus de către francezi în bătăliile de la Jena și Auerstädt (1806). Armata prusacă s-a predat la Prenzlau și Ratkau, garnizoanele celor mai importante fortărețe și citadele capitulând fără să tragă un foc. Regele s-a refugiat la țar, de a cărei capacitate de mediere a depins menținerea în viață a regatului german. Dar vechiul stat prusac a fost demolat din interior cu mult înainte de această înfrângere militară în fața Franței; el era deja de multă vreme dezintegrat si descompus, atunci când Napoleon i-a dat lovitura de grație. Asta deoarece ideologia pe care statul prusar fusese clădită își pierduse puterea, sub asaltul noilor idei ale liberalismului.

Asemeni tuturor prinților și ducilor care și-au instituit stapânirea suverană pe rămășițele Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, și Hohenzollernii priveau teritoriul german ca pe o moșie de familie ale cărei granițe se cer extinse prin violență, șiretlic și pacturi de familie. Oamenii care locuiau în interiorul hotarelor lor trebuiau, în calitate de supuși, să le asculte ordinele. Legați de pământ, ei erau tratati ca niste bunuri ale stapanilor lor, care aveau dreptul să îi trateze ad libitum (după plac). Fericirea și bunăstarea acestor oamenii nu erau de interes pentru stăpânii lor.

Fără îndoială, regele avea un interes pentru bunăstarea materială a supușilor săi. Dar acest interes al său nu pleca de la convingerea că scopul guvernării civile este acela de a asigura prosperitatea oamenilor. Asemenea idei erau considerate absurde în Germania secolului al XVIII-lea. Regele era dornic să mărească avuția țărănimii și a locuitorilor orașelor, deoarece câștigul acestora constituia sursa propriilor sale venituri. Pentru el, acești oameni nu valorau atât ca supuși, cât ca plătitori de taxe. Prin administrarea țării sale, el urmărea să capete mijloacele pentru a-și spori puterea și prestigiu. Prinții germani jinduiau la bogățiile Europei de Vest, cele care asigurau regilor Franței și ai Marii Britanii fonduri pentru întreținerea unor armate și flote puternice. Ei încurajau negustoria, comerțul, mineritul și agricultura cu scopul de a crește veniturile publice. Supușii erau aici simpli pioni ai jocului conducătorilor.

Dar atitudinea acestor supuși s-a schimbat considerabil odată ci sfârșitul secolului al XVIII-lea. Noi idei au început să pătrundă în Germania dinspre Europa Vestică. Oamenii, obișnuiți să asculte orbește de autoritatea oferită prinților de către Dumnezeu, au auzit pentru prima dată cuvintele libertate, autodeterminare, drepturile omului, parlament, constituție. Germanii au început să înțeleagă semnificația unor periculoase lozinci.

Niciun german nu a contribuit in vreun fel la elaborarea marelui sistem al gândirii liberale, cel care a schimbat structura societății inlocuind conducerea regilor și a amantelor regale cu guvernarea poporului. Filosofii, economiștii și sociologii care au articulat acest sistem liberal au gândit și scris în engleză sau franceză. În secolul al XVIII-lea, germanii nu reușiseră nici măcar să realizeze traduceri cursive ale operelor acestor autori englezi, scoțieni sau francezi. Ceea ce a produs filosofia idealistă germană în acest domeniu este cu adevărat modest în comparație cu gândirea contemporană engleză ori franceză. Dar intelectualii germani au primit cu entuziasm ideile occidentale despre libertate și drepturile omului. Literatura clasică germană este impregnată cu ele, iar marii compozitori germani și-au compus versurile muzicale cântând lauda libertății. Poemele, piesele ori celelelate scrieri ale lui Frederick Schiller reprezintă toate de la început și până la sfârșit un veritabil imn dedicat libertății. Fiecare cuvânt scris de Schiller a fost o lovitură dată vechiului sistem politic al Germaniei, lucrările lui au fost salutate pătimaș de aproape toți germanii care citeau cărți sau frecventau teatrul. Desigur, acești intelectuali constituiau o minoritate. Cărțile și teatrele erau necunoscute maselor de rând. Țărănimea săracă a provinciilor răsăritene, locuitorii țărilor catolice au reușit abia foarte lent să se elibereze de mentalitatea strâmtă a contrareformei. Chiar și-n cele mai avansate regiuni vestice ori în orașele occidentale existau analfabeți ori semianalfabeți. Aceste mase nu aveau nicio preocupare politică; ele se supuneau orbește, pentru că trăiau cu frica pedepsei Iadului, cu care îi amenința Biserica, dar mai ales cu o și mai mare frică poliție. Ei se aflau în afara palidei civilizații și vieți culturale germane; ei cunoșteau doar dialectele lor regionale și cu greu puteau conversa cu un om care vorbea limba germană literară ori un alt dialect. Totuși numărul acestor oameni înapoiați scădea în mod constant. Prosperitatea economică și educația se răspândeau de la an la an. Tot mai mulți oameni atingeau un nivel de viață care le permitea să se îngrijească și de alte lucruri decât de mâncare și adăpost ori să-și folosească timpul liber cu altceva decât cu bautura. Oricine se ridica din mizerie și se alătura comunității oamenilor civilizați devenea un liberal. Cu excepția grupului restrans de prinți și a suitei lor aristocrate, practic oricine se interesa de chestiunile politice era liberal. În Germania acelor zile nu existau decât oameni liberali și oameni neutri, dar rândurile celor din urmă scădeau, în timp ce acelea ale liberalilor se măreau.

Toți intelectualii au simpatizat cu Revoluția Franceză. Au disprețuit terorismul iacobinilor, dar au aprobat neabătut marea reformă. Ei au văzut în Napoleon omul care va salva și va implini aceste reforme, dupa cum -asemeni lui Beethoven- tot ei l-au dispretuit imdiat ce acesta a trădat libertatea auto-proclamându-se împărat.

Niciodată până atunci vreo mișcare spirituală nu mai pusese stăpânire pe întreg poporul german și niciodată până atunci acestia nu mai fuseseră așa de uniți în sentimente și idei. De fapt, prin receptarea noilor idei care veneau din Vest, vorbitorii de germana, altfel supuși prinților imperiului, prelaților, conților și nobilimii urbane, au devenit treptat o națiune, națiunea germană. Abia atunci a apărut ceea ce nu mai existase niciodată înainte: o opinie publică germană, un public german, o literatură germană, o patrie germană. De-acum germanii au început să înțeleagă semnificația autorilor clasici ai antichității pe care îi citiseră la școală. Abia incepand de acum acum au conceput ei istoria națiunii lor ca pe ceva mai mult decât lupta prinților pentru pământ și venituri. Prin acceptarea ideilor apusene, supușii numeroșilor principi germani au devenit germani.

Acest nou spirit a zdruncinat temeliile pe care prinții își construiseră autoritatea lor -tradiționala loialitate și obediență a supușilor gata să recunoască conducerea despotică a unui grup de familii privilegiate. Incepand de acum, germanii au visat la un stat german, la o guvernare parlamentară și la drepturile omului. Nu le mai păsa de mulțimea micilor state germane existente deja. Acei germani care se considerau ,,patrioți” –termen modern imprumutat din Franța, au dispretuit multimea tuturor acestor forme politice monarhice ineficiente, despotice și abuzive. Ei îi urau pe tirani. Dar mai mult decat pe aceștia, ei urau Prusia, pentru că aceasta le părea a fi cea mai puternică și mai periculoasă amenințare la adresa libertății germane.

Mitul prusac, cel pe care istoricii germani din secolul al XIX-lea l-au raspandit cu un dispreț nerușinat față de fapte, avea ca scop ne faca să credem că Frederick II era văzut de către contemporanii săi la fel cu ei insisi in prezentau – asemeni campionului măreției Germaniei, un protagonist al ridicării Germaniei la unitate și putere, ca un erou al națiunii. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Campaniile miltare ale războinicului rege au fost pentru contemporanii lui bătălii pentru sporirea posesiunilor casei de Brandenburg, care satisfaceau numai interesele dinastiei. Ei au admirat talentul strategic al acestuia, dar au detestat brutalitățile sistemului prusac. Orice om din interiorul regatului care îl lăuda pe Frederick, o făcea din necesitate, dorind să evite rautatea unui prinț gata sa se razbune pe oricare dintre dușmani săi. Când oamenii din afara Prusiei îl lăudau pe Frederick , își mascau critica față de proprii conducători. Supușii micilor prinți au descoperit această ironie ca fiind cel mai puțin periculos mod de a denigra pe mărunții lor Nero și Borgia. Îi proslăveau realizările militare, si se bucurau pentru faptul că nu se aflau la mila capriciilor și cruzimilor sale. Îl aprobau pe Frederick doar în măsura în care acesta lupta cu tiranii lor domestici.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea opinia publică germană se afla intr-un unanim dezacord cu Vechiul Regim la fel cum era cea din Franța în ajunul Revoluției. Germanii au fost martori indiferenți la anexarea de către francezi a malului stâng al Rinului, la înfrângerile Austriei și Prusiei, precum și la dezmembrarea Sfântului Imperiu și la instituirea Confederației Rinului. Au salutat reformele impuse guvernelor statelor lor odata cu triumful ideilor franceze. L-au admirat pe Napoleon ca pe un mare general și lider la fel cum îl admiraseră inainte vreme pe Frederick al Prusiei. Germanii au început să-i urască pe francezi abia atunc când – asemeni supușilor francezi ai împăratului- au obosit din cauza nesfârșitelor războaie împovărătoare in care erau implicati. Pe când Marea Armată franceza era distrusa in Rusia, campaniile lui Napoleon starneau interesul germanilor doar in masura in care acestia sperau că infrangerea si prăbușirea imparatului francez va avea ca rezultat instaurarea guvernării parlamentare. Evenimentele ulterioare au spulberat această iluzie și au crescut încet spiritul revoluționar care a condus la revolta din 1848.

S-a asertat că rădăcinile naționalismului din ziua de azi și ale nazismului se găsesc în scrierile romanticilor, în piesele lui Heinrich von Kleist și în cântecele politice care au acompaniat lupta finală împotriva lui Napoleon. Si aceasta este o eroare. Lucrările sofisticate ale romanticilor, sentimentele răstălmăcite din piesele lui Kleist și poezia patriotică a războaielor de eliberare nu au mișcat nicidecum publicul într-o maniera semnificativă așa cum se crede; eseurile filosofice și sociologice ale acelor autori care recomandau o întoarcere la instituțiile medievale erau considerate greu de înțeles in epoca. Oamenii nu erau interesați de Evul Mediu, ci de activitățile politice parlamentare ale Vestului. Ei au citit cărțile lui Goethe și Schiller, nu pe cele ale romanticilor; au mers la piesele lui Schiller, nu la ale lui Kleist. Schiller a devenit poetul preferat al națiunii; în devotamentul său entuziast față de libertate și-au găsit germanii idealul lor politic. Celebrarea aniversării celor o sută de ani de la nasterea lui Schiller (în 1859) a fost, de fapt, cea mai impresionantă demonstrație politică care s-a desfasurat vreodată în Germania. Națiunea germană a fost unită în aderarea ei la ideile lui Schiller, la ideile liberale.

Toate eforturile de a-i face pe germani să abandoneze cauza libertății au eșuat. Învățăturile adversarilor acesteia nu au avut niciun efect. Poliția lui Matternich a luptat în zadar cu curentul în creștere al liberalismului. Numai în ultimele decade ale secolului al XIX-lea au fost zdruncinate așteptările ideilor liberale. Acestea au fost afectate de doctrinele etatismului. Etatismul -va trebui să ne ocupăm de el mai târziu- este un sistem al ideilor sociopolitice, care nu are echivalent în istoria mai veche și nu este legat de vechile moduri de gândire, deși -în privința caracterului tehnic al politicii pe care o recomandă- ar putea fi numit cu o oarecare justificare neo-mercantilism.

2. Slăbiciunea liberalismului german

Aproximativ pe la jumătatea secolului al XIX-lea, acei germani interesați de problemele politice s-au unit aderând la liberalism. Și totuși națiunea germană nu a reușit în instituirea democrației și a guvernării parlamentare să se descotorosească de jugul absolutismului. Care a fost motivul acestui fapt ?

Să comparăm mai întâi condițiile din Germania cu cele din Italia, țară aflată atunci într-o situație similară. Și Italia avea o mentalitate liberală, dar liberalii italieni erau neputincioși. Armata austriacă a fost suficient de puternică încât a invins orice revoltă revoluționară. O armată străină a ținut liberalismul italian în șah; alte armate străine au eliberat Italia de sub acest control. La Solferino, la Koniggratz și pe malurile Marnei, francezii, prusacii și englezii au purtat bătăliile care au redat Italiei independența față de Habsgurgi.

Așa după cum liberalismul italian nu a făcut față armatei austriece, tot astfel liberalismul german nu a fost capabil să față armatelor Austriei și Prusiei. Armata austriacă este format în principal din soldați non-germani. Armata prusacă, bineînțeles, avea în cea mai mare parte a componenței sale vorbitori de germană, restul, polonezii, slavi, lituanienii reprezentând aici doar o minoritate. Dar o mare parte dintre acești oameni care vorbeau unul dintre dialectele germane au fost recrutați din acele straturi ale societății în care nu nu erau încă trezite interesele politice. Ei proveneau din provinciile răsăritene, de pe malurile estice ale râului Elba. Erau în majoritate analfabeți și nefamiliarizați cu mentalitatea intelectualilor și a burghezilor. Nu auziseră niciodată nimic despre noile idei; crescuseră în obiceiul obedienței față de Junker, care exercita puterea executivă și juridică în satul lor, căruia îi datorau impozite și corvezi (muncă neplătită), junker pe care legea îl considera asemeni unui legitim stăpân al lor. Acești șerbi virtuali erau incapabili să nu se supună unui ordin de-a trage asupra poporului. Statul major suprem al armatei prusace putea avea încredere în ei. Acești oameni, împreună cu polonezii, au format detașamentele care au învins Revoluția Prusacă din 1848.

Acestea au fost condițiile care i-au împiedicat pe liberalii germani să-și potrivească acțiunile cu cuvintele. Ei au fost obligați să aștepte până când acumlarea prosperității și progresul educației au putut să-i aducă pe acești oameni înapoiați în rândurile liberalismului. Abia odată cu convingerea lor, putea urma victoria liberalismului. Timpul a lucrat în acest sens. Dar, vai, unele evenimente au înșelat așteptările. A fost destinul Germaniei ca înainte de triumful liberalismului, ideile liberale să fie răsturnate nu doar în Germania, ci oriunde ân altă parte, fiind înlocuite cu alte idei, care din nou au pătruns în Germania din Vest. Liberalismul german nu-și îndeplinise încă rolul său când el a fost învins de către etatism, naționalism și socialism.

3. Armata prusacă

Armata prusacă care a luptat în bătăliile de la Leipzig și Waterloo a fost foarte diferită de armata pe care o organizase Frederick William I și pe care Frederick II o comandase în trei mari războaie. Acea veche armată a Prusiei fusese sfărâmată și distrusă în campania din 1806 și nu a mai putut renaște niciodată.

Armata prusacă a secolului al XVIII-lea era compusă din oameni împinși în serviciu, instruiți în mod brutal cu biciul și mentinuți împreună printr-o disciplină barbară. Aceștia erau îndeosebi străini. Regii îi preferau pe străini în locul germanilor. Ei credeau că germanii puteau fi mai folositori țării prin muncă și plata taxelor decât servind în forțele armate. În 1742, Frederick II și-a fixat scopul ca infanteria să fie formată din două treimi străini și o treime germani. Dezertorii din armatele străine, prizonierii de război, criminalii, vagabonzii, derbedeii și indivizii pe care recrutorii îi înrolau prin fraudă și violență formau cea mai mare parte a regimentelor.

Acești soldați erau gata să profite de orice oportunitate de a scăpa. De aceea, prevenirea dezertării era principala grijă a conducerii afacerilor militare. Frederick II își începe principalul său tratat de strategie, Principiile generale ale războiului, cu prezentarea a 14 reguli despre cum se împiedică dezertarea. Considerațiile tactice sau chiar strategice trebuiau să fie subordonate prevenirii dezertării. Trupele puteau fi folosite doar când erau ținute strâns împreună. Patrulele nu puteau fi trimise în afară. Urmărirea strategică a unei forțe inamice învinse era imposibilă. Mărșăluirea sau atacarea pe timp de noapte și camparea lângă păduri erau evitate cu strictețe. Soldaților li se ordona să se supravegheze unul pe altul în mod constant, atât pe timp de război cât și pe timp de pace. Civilii erau obligați sub amenințarea celor mai grele pedepse să bareze drumul dezertorilor, să-i prindă și să-i predea armatei.

Ofițerii comisari ai acestei armate erau de regulă nobili. Printre ei erau de asemenea și mulți străini, dar cel mai mare număr al lor aparținea clasei junkerilor prusaci. Frederick II repeta iar și iar în scrierile sale că oamenii de rând nu sunt potriviți pentru a fi comisari, întrucât mintea lor este îndreptată spre profit, nu spre onoare. Deși o carieră militară era foarte profitabilă, căci comandantul unei companii lua un salariu relativ mare, o mare parte din aristocrația funciară avea obiecții pentru o eventuala cariera militara a fiilor lor. Regii obișnuiau să trimită polițiști pentru a răpi fiii nobililor și ai inscrie în școlile militare. Educația asigurată de aceste școli abia era cu ceva mai multă decât cea oferita de o școală elementară. Oamenii cu educație mai înaltă foarte rar puteau fi găsiți în rândurile ofițerilor comisari prusaci.

O asemenea armată putea să lupte - aflată sub un comandament competent - și să obțină victoria doar atâta timp cât ea se lovea de armate cu o structură similară. Nu întâmplător ea s-a împrăștiat ca o pleavă atunci când a trebuit să lupte cu armata napoleoniană. Armatele Revoluției Franceze și ale primului imperiu erau recrutate din popor. Erau armate de oameni liberi, nu de rebuturi recrutate cu forța. Comandanții lor nu se temeau de dezertare. De aceea, ei puteau să abandoneze tacticile tradiționale de-a înainta în linii dislocate și de-a trage salve fără să țintească. Ei au putut adopta o nouă metodă de luptă, adică cea de-a lupta în coloane și de-a hărțui. Noua structură a armatei a adus întâi o nouă tactică și apoi o nouă strategie. Împotriva acestora, vechea armată prusacă s-a dovedit neputincioasă.

Tiparul francez a servit ca model pentru organizarea armatei prusace din anii 1808-1813. Ea a fost construită pe principiul serviciului obligatoriu a tuturor cetățenilor apți din punct de vedere fizic. Noua armată a rezistat testului în războaiele din 1813-1815. În consecință, organizarea ei nu a mai fost schimbată pentru aproape o jumătate de secol. Cum ar fi luptat această armată într-un alt război dus împotriva unui agresor străin nu va fi niciodată cunoscut; ea a fost scutită de această încercare. Dar un lucru este dincolo de orice îndoială și a fost atestat de evenimentele Revoluției de la 1848: într-o luptă împotriva poporului, ,,dușmanul domestic” al guvernului, nu te puteai baza decât pe o parte a ei, iar un război nepopular de agresiune nu putea fi dus cu acești soldați.

Pentru suprimarea Revoluției de la 1848 doar regimentele Gărzilor Regale, ai căror oameni erau selectați pe baza supunerii lor față de rege, cavaleria și regimentele recrutate din provinciile răsăritene au putut fi considerate demne de încredere. Corpurile armatei recrutate din vest, miliția și rezerviștii multora din regimentele estice erau mai mult sau mai puțin pătrunse de ideile liberale.

Gărzile și cavaleria serveau trei ani în serviciu activ, față de numai doi ani ca in cazul celorlate servicii militare. Așa se face că generalii au concluzionat că o perioadă de doi ani însemna prea puțin timp pentru transformarea unui civil într-un soldat loial regelui. De ceea pentru a salva sistemul politic absolutist al Prusiei exercitat prin Junkeri era nevoie o armată de gata să lupte - fără a pune întrebări - împotriva oricărui adversar asupra căruia comandanții îi vor ordona să atace. Această armată - armata majestății sale, nu armata Parlamentului sau a poporului- avea sarcina să înfrângă orice mișcare revoluționară apărută în interiorul Prusiei sau în interiorul micilor state ale Confederației Germane ori să respingă orice posibile invazii vestice, care i-ar fi putut forța pe prinții germani să acorde constituții și alte concesii supușilor lor. În Europa anilor 1850, în care împăratul francez și primul ministru britanic, Lordul Palmerston, își mărturiseau deschis simpatiile lor față de mișcările populare care amenințau interesele învestite ale regilor și aristocraților, armata casei de Hohenzollern era stânca ascuțită de bronz în mijlocul curentului crescând al liberalismului. A face această armată una de încredere și invincibilă însemna nu doar menținerea Hohenzollernilor și a suitei lor aristocrate la putere, însemna mult mai mult: salvarea civilizației de sub amenințarea revoluției și a anarhiei. Aceasta era filosofia lui Frederick Julius Stahl și a hegelienilor de dreapta, acestea erau ideile istoricilor prusaci din școala de istorie a Micilor germani, dupa cum la fel era mentalitatea militarilor de carieră de la curtea regelui Frederic Wilhelm al IV-lea. Desigur acest rege era un bolnav nevrotic, care evolua pe zi ce trece spre o completă alienare mentală. Dar spre deosebire de el, generalii, conduși de mareșalul von Roon și sprijiniți de prințul William, fratele regelui și moștenitorul tronului, și-au urmărit scopul în cel mai lucid și consecvent mod cu putință.

Succesul parțial al revoluției a dus la instituirea Parlamentului Prusiei. Dar prerogativele acestui parlament erau atât de restrânse, încât Comandantul suprem al armatei nu a fost împiedicat să adopte acele măsuri considerate de el indispensabile pentru a face din armată un instrument de încredere aflat la îndemana comandanților săi.

Experții erau pe deplin convinși că doi ani de serviciu activ erau suficienți pentru a asigura instruirea militară a infanteriei. Totuși, nu din motive de natură de tehnică militară, ci din considerații pur politice, regele a prelungit serviciul activ pentru regimentele liniilor de infanterie de la doi ani la doi și jumătate în 1852 și la trei în 1856. Prin această măsură, șansele de succes împotriva unei noi mișcări revoluționare au crescut simțitor. Comandanții militari erau acum încrezători în faptul că pentru termen scurt armata, cu Gărzile sale Regale și cu oamenii care făceau serviciu activ în regimentul de linie, era suficient de puternică și capabilă să-i învingă pe rebelii slab înarmați. Bazându-se pe asta, ei au decis să meargă mai departe și să reformeze complet organizarea forțelor armate.

Ținta acestei reforme era aceea de a construi o armată cât mai puternică cât și mai loială regelui. Astfel numărul batalioanelor de infanterie aproape avea să se dubleze, artileria a crescut cu 25 la sută și s-au format multe noi regimente de cavalerie. Numărul de recruți anual avea să se ridice de la sub patruzeci de mii la șaizeci și trei de mii, rândurile ofițerilor crescând la rîndul său pe măsura. Pe de altă parte, miliția avea să fie transformată într-o rezervă a armatei active. Oamenii mai în vârstă au fost eliberați din serviciul miliției, considerați a nu fi pe deplin de încredere. Gradele superioare ale miliției au fost încredințate ofițerilor comisari ai corpurilor profesioniste ale armatei.

Conștient de puterea pe care măsura prelungirii serviciului activ le-o dăduse deja, și încrezător că pentru moment vor putea suprima orice atentat revoluționar, tribunalul a dus la bun sfârșit această reformă fără consultarea Parlamentului. Nebunia regelui devenise între timp atât de evidentă, încât prințul William a trebuit să fie instalat ca prinț regent; puterea regală era acum în mâinile unui aderent aflat sub influența clicii aristocrate și a comandanților militari. În 1859, în timpul războiului dintre Austria și Franța, armata prusacă a fost mobilizată ca o măsură de precauție și de apărare a neutralității. Demobilizarea a fost efectuată într-o asemenea manieră încât principalele obiective ale reformei au fost atinse. În primăvara lui 1860 toate regimentele recent planificate fuseseră deja instituite. Doar atunci cabinetul a adus Parlamentului nota de plată a reformei și i-a cerut să voteze cheltuielile implicate.

Lupta împotriva acestei note de plată a armatei a fost ultimul act politic al liberalismului german.

4.Conflictul constituțional din Prusia

Progresiștii, așa cum liberalii din camera inferioară a Prusiei (camera deputaților) și-au numit partidul lor, s-au opus vehement reformei. Camera a votat în mod repetat împotriva cheltuielilor destinate armatei și împotriva bugetului. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea murise de-acum iar succesorul său, Wilhelm I a dizolvat Parlamentul, însă alegătorii germani au oferit progresiștilor o majoritate parlamentară. Regele și miniștrii lui nu au putut suprima opoziția corpului legislativ. Dar s-au agățat de planul lor și au continuat poilitica lor fără aprobare constituțională și fără acord parlamentar. Ei au condus noua armată în două campanii, învingând Danemarca în 1864 și Austria în 1866. Abia după anexarea regatului Hanovrei, a posesiunilor prințului elector din Hessen, a ducatelor din Nassau, Schleswig și Holstein, și a orașului liber Frankfurt, după instaurarea hegemoniei prusace asupra tuturor statelor din nordul Germaniei și după semnarea convențiilor militare cu statele din sudul Germaniei, prin care și acestea s-au predat Hohenzollernilor, Parlamentul Prusiei a cedat. Partidul progresist s-a divizat și unii dintre foștii lui membri au susținut guvernul. În felul acesta, regele a obținut o majoritate paralementară. Camera a garantat prin vot o conducere neconstituțională a treburilor guvernamentale și a ratificat în cele din urmă toate măsurile și cheltuielile cărora se opusese timp de șase ani. Marele conflict constituțional s-a soldat cu victoria deplină a regelui si cu o infrangere completă a liberalismului.

Când o delegație a Camerei Deputaților a oferit regelui un răspuns din partea Parlamentului la discursul pe care acesta l-a ținut cu ocazia deschiderii noii sesiuni parlamentare, acesta a declarat cu aroganță că a fost de datoria sa acționeze după cum a acționat în ultimii ani și că va acționa în aceeași maniera și pe viitor în condiții similare. Dar pe parcursul acestui conflict, nu o dată el ajunsese la disperare. În 1862 își pierduse orice speranță de-a învinge rezistența poporului și a fost gata să abdice. Generalul von Roon l-a implorat să facă o ultimă încercare în acest sens prin desemnarea lui Bismarck ca prim ministru. Bismarck părăsit cu repeziciune Parisul, acolo unde reprezenta Prusia la curtea lui Napoleon al III-lea. L-a găsit pe rege ,,epuizat, deprimat și descurajat.” Când Bismarck a încercat să-i explice propria perspectivă asupra situației politice, William l-a întrerupt, zicând: ,,Văd exact cum vor decurge toate astea. Chiar aici, în această piață a Operei spre care dau aceste ferestre, te vor decapita întâi pe tine și apoi, ceva mai târziu pe mine.” A fost o muncă grea pentru Bismarck să-i insufle curaj Hohenzollernului care tremura. Dar în final, relatează Bismarck, ,,Cuvintele mele au făcut apel la onoarea lui militară și s-a văzut pe sine în poziția unui ofițer care are datoria de-a-și apăra postul până la moarte.”

Chiar și mai înspăimântați decât regele erau regina, prinții regali și mulți generali. În Anglia, regina Victoria a petrecut multe nopți nedormite gândindu-se la situația fiicei sale celei mai mari, care era măritată cu prințul prusac al coroanei. Palatul regal din Berlin a fost bântuit de fantomele lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoanetta. Toate aceste temeri au fost, totuși, nefondate. Progresiștii nu s-au hazardat la o nouă revoluție, și oricum ar fi fost învinși dacă ar fi făcut-o.

Acești mult abuzați liberali germani de la 1860, acești oameni cu obiceiuri studioase, acești cititori de tratate filosofice, acești iubitori de muzică și poezie, au înțeles foarte bine de ce eșuase revoluția de la 1848. Știau că nu puteau să instaureze un guvern popular într-o națiune în care multe milioane de oameni erau încă prinșe în legăturile superstiției, mitocăniei și analfabetismului. Problema politică era în mod esențial o problemă de educație. Succesul final al liberalismului și al democrației era dincolo de orice îndoială. Tendința către parlamentarism era irezistibilă. Dar victoria liberalismului putea fi realizată numai atunci când acele straturi ale populației din care regele își recruta soldații săi de încredere s-ar fi luminat și astfel s-ar fi transformat în suporterii ideilor liberale. Atunci regele ar fi obligat să se predea, și Parlamentul ar obține fără vărsare de sânge supremația.

Liberalii erau deciși să-i cruțe pe germani, ori de câte ori era posibil, de ororile revoluției și ale războiului civil. Ei erau încrezători că într-un viitor nu prea îndepărtat ei înșiși vor obține controlul deplin al Prusiei. Trebuiau doar să aștepte.

5.Programul ,,Micul german”

Progresiștii prusaci nu au luptat în conflictul constituțional pentru distrugerea sau slăbirea armatei prusace. Ei au înțeles că în acele circumstanțe Germania avea nevoie de o armată puternică pentru a-și apăra independența. Ei voiau să smulgă armata regelui și s-o transforme într-un instrument pentru protejarea libertății germane. Problema conflictului a fost dacă regele sau Parlamentul ar trebui să controleze armata.

Obiectivul liberalismului german consta în înlocuirea scandaloasei administrări a celor treizeci și ceva de state germane cu un guvern liberal unitar. Majoritatea liberalilor credeau că acest viitor stat german nu trebuia să includă Austria. Austria era foarte diferită de celelalte țări vorbitoare de germană; avea propriile probleme care erau străine de cele ale restului națiunii. Liberalii nu puteau să nu vadă Austria ca pe cel mai periculos obstacol la libertatea germană. Curtea austriacă era dominată de către iezuiți, guvernul ei încheiase un concordat cu Pius IX, papa care combătea cu ardoare toate ideile moderne. Dar împăratul austriac nu era pregătit să renunțe în mod voluntar la poziția pe care casa regală o ocupase de mai mult de patru sute de ani în Germania. Liberalii voiau o armată prusacă puternică, deoarece se temeau de hegemonia austriacă, de o nouă contra-reformă și de restabilirea sistemului reacționar al fostului prinț Matternich. Ei ținteau un guvern unitar al tuturor germanilor din afara Austriei (și Elveției).

De aceea se numeau pe ei înșiși “Micii Germani” (Kleindeutsche) în contrast cu Marii germani (Grossdeutsche), care urmăreau să includă acele părți ale Austriei care aparținuseră mai înainte Sfântului Imperiu. În afară de asta mai erau și alte considerații de politică externă care recomandau o intarire a armatei prusace. Franța era condusă în acei ani de un aventurier, care era convins că își putea păstra statutul imperial doar prin noi victorii militare. În prima decadă a domniei lui purtase deja două războaie sângeroase. Acum părea să fie rândul Germaniei. Existau puține dubii că Napoleon III cocheta cu ideea anexării malului stâng al Rinului. Cine altcineva putea proteja Germania daca nu armata prusacă?

Apoi mai era o problemă în plus, Schleswig-Holstein. Cetățenii din Holstein, din Lauenburg și din sudul lui Schleswig s-au opus vehement conducerii Danemarcei. Liberalilor germani le păsa foarte puțin de sofisticatele argumente ale avocaților și diplomaților privitoare la revendicările diverșilor pretendenți la succesiunea tronului în ducatele Elbei. Nu credeau în doctrina potrivit căreia problema politică ar trebui decisă în acord cu dispozițiile legii feudale și a acordurilor familiilor nobiliare. Ei susțineau principiul vestic al autodeterminării. Oamenii acestor ducate ezitau in a-și da consimțământul și să recunoască suveranitatea unui om al cărui singur merit era acela că se căsătorise cu o prințesă controversată pretendentă la succesiune în Schleswig, dar fără niciun drept de succesiune în Holstein; ei năzuiau la autonomie în interiorul confederației germane. Acest lucru era singurul care părea important în ochii liberalilor. De ce să li se refuze germanilor ceea ce britanicii, francezii, belgienii și italienii obținuseră deja ? Dar cum regele Danemarcei nu era dispus să renunțe la revendicările sale, această problemă nu putea fi rezolvată fără recurgerea la arme.

Ar fi o greșeală să se judece toate aceste probleme din perspectiva evenimentelor ulterioare. Bismarck a eliberat Schleswig-Holstein de sub jugul opresorilor ei danezi doar cu scopul de-a o anexa Prusiei; și a anexat nu doar Schleswig de sud ci de asemenea și Schleswig-ul de nord, a cărui populație își dorea să rămână în Regatul Danez. Napoleon III nu a atacat Germania; Bismarck a fost cel care a declanșat războiul contra Franței. Nimeni nu a prevăzut acest deznodământ la începutul anilor 1860. La acea vreme toată lumea din Europa, și din America de asemenea, îl considera pe împăratul Franței principalul agresor și scandalagiu. Simpatiile provocate în străinătate de către dorința de unitate a germanilor se datorau într-o mare măsură convingerii că o Germanie unită ar contrabalansa Franța și ar asigura astfel pacea în Europa.

“Micii Germani” au fost de asemenea induși în eroare de prejudecățile lor religioase. Ca majoritatea liberalilor, ei gândeau despre protestantism ca fiind primul pas pe drumul de la întunericul medieval la iluminare. Se temeau de Austria pentru că era o țară catolică; preferau Prusia pentru că majoritatea populației ei era protestantă. În ciuda tuturor experiențelor, sperau că Prusia era mai deschisă la ideile liberale decât Austria. Condițiile politice din Austria erau cu siguranță în acei ani critici unele nesatisfăcătoare. Dar evenimente ulterioare au dovedit că protestantismul nu este un mai mare protector al libertății decât catolicismul. Idealul liberalismului presupune o deplină separare între biserică și stat, și toleranța -fără a se ține cont de diferențele dintre biserici.

Dar neințelegerile nu au afectat doar Germania. Liberalii francezi au fost la randul lor atât de induși în eroare de situația politică încât la început au salutat victoria prusacă de la Koniggratz (Sadova). Doar după ce s-au gândit a doua oară la ce s-a întamplat au înțeles că înfrângerea Austriei a însemnat o pierdere pentru Franța, și au lansat -prea târziu- sloganul Revanșă pentru Sadova. Infrangerea de la Koniggratz a reprezentat în orice caz o înfrângere zdrobitoare pentru liberalismul german. Liberalii și-au dat seama de faptul că pierduseră o bătălie. Cu toate acestea erau plini de speranță. Erau ferm hotărâți să-și continue lupta în noul Parlament al Germaniei de nord. Această luptă, simțeau ei, trebuia să se termine cu victoria liberalismului și cu înfrângerea absolutismului. Momentul în care regele nu va mai fi în stare să folosească armata ,,lui” împotriva poporului părea să se apropie cu fiecare zi.

6.Episodul Lassalle

Ar fi posibil să vorbim despre conflictul constituțional prusac fără ca măcar să menționă numele lui Ferdinand Lassalle. Intervenția lui Lassalle nu a influențat cursul evenimentelor. Dar a prevestit ceva nou; era începutul forțelor care erau destinate a modela soarta Germaniei și a civilizației occidentale. În timp ce liberalii prusaci erau implicați în lupta lor pentru libertate, Lassalle i-a atacat cu înverșunare și patimă. A încercat să-i incite pe muncitori să-și retragă simpatiile față de progresiști. A proclamat evanghelia războiului de clasă. El a susținut că liberalii, ca reprezentanți ai burgheziei, erau dușmanii de moarte ai muncii. Nu ar trebui să luptați cu statul, ci cu exploatarea claselor. Statul este prietenul vostru; desigur, nu statul guvernat de domnul von Bismarck, ci statul controlat de mine, Lassalle.

Lassalle nu era pe statul de plată a lui Bismarck, așa cum au suspectat unii oameni. Nimeni nu-l putea mitui pe Lassalle. Numai după moartea lui au luat unii dintre foștii lui prieteni bani de la guvern. Dar cum atât Bismarck cât și Lassalle îi atacau pe liberali, ei sfărșit prin a deveni aliați de conjunctură. Foarte curând Lassale l-a abordat pe Bismarck. Cei doi obișnuiau să se întâlnească în mod clandestin. Abia foarte târziu a fost dezvăluit secretul acestor relații. Nu are rost să se discute dacă ar fi rezultat o cooperare deschisă și durabilă între acești doi ambițioși oameni, dacă Lassalle nu ar fi murit la foarte scurt timp după aceste întâlniri din cauza unei răni căpătate într-un duel (31 august 1864). Amândoi ținteau puterea supremă în Germania. Nici Bismarck, nici Lassalle nu erau dispuși să renunțe la pretenția primului loc.

Bismarck și prietenii sai militari și aristocrați îi urau pe liberali atât de profund încât ar fi fost dispuși să-i ajute pe socialiști să obțină controlul țării, dacă ei înșiși s-ar fi dovedit prea slabi să-și păstreze propria conducere. Dar au fost -pentru moment- destul de puternici să țină frâul strâns asupra liberalilor. Nu au avut nevoie de sprijinul lui Lassalle.

Este fals că Lassalle i-ar fi dat lui Bismarck ideea că socialismul revoluționar era un aliat puternic în lupta împotriva liberalismului. Bismarck credea de mult timp că clasele inferioare erau mai aproapiate regalității decât clasele de mijloc. Pe lângă asta, ca ministru prusac în Paris, avusese șansa să observe munca cezarismului. Poate că predilecția sa pentru votul universal și egal a fost întărită de discuțiile sale cu Lassalle. Dar pentru moment nu avea niciun folos cooperând cu Lassalle. Partidul acestuia din urmă era încă prea mic pentru a fi considerat important. La moartea lui Lassalle, Asociația Generală a Muncitorilor Germani nu avea mai mult de patru mii de membri.

Mișcarea lui Lassalle nu a împiedicat activitățile liberalilor. A reprezentat o bătaie de cap pentru ei, dar nu un obstacol. Nu au avut nimic de învățat din doctrinele ei. Faptul că Parlamentul Prusiei era doar o prefăcătorie și că armata era principala fortăreață a absolutismului prusac nu era nicio noutate pentru ei. Dar tocmai pentru că știau acest lucru, s-au implicat ei în marele conflict.

Scurta carieră demagogică a lui Lassalle este remarcabilă deoarece pentru prima dată în Germania ideile de socialism și etatism au apărut pe scena politică ca fiind opuse liberalismului și libertății. Lassalle nu a fost el însuși un nazist; dar a fost cel mai eminent precursor al nazismului și primul german care a țintit către funcția de Fuhrer. El a refuzat toate valorile iluminismului și ale filosofiei liberale, dar nu așa cum au făcut-o apologeții romantici ai Evului Mediu și ai legitimismului regal. Le-a respins; dar în același timp a promis să le realizeze într-un sens mai complet și mai larg. Liberalismul, a asertat el, năzuiește la o libertate contrafăcută, dar eu vă voi aduce adevărata libertate. Iar adevărata libertate înseamnă atotputernicia guvernului. Nu poliția este inamicul libertății, ci burghezia.

Și Lassalle a fost cel care a rostit cuvintele care caracterizează cel mai bine spiritul veacului viitor: ,,Statul este Dumnezeu.”

Fragment din Omnipotent Government: The Rise of Total State and Total War: Rise of Total State and Total War, publicată inițial în 1944 de către Universitatea Yale în calitate de cea dintâi examinare exhaustică a național-socialismului în stil german ca specie a socialismului în general.

Autorul: Ludwig von Mises a fost liderul incontestabil al Scolii Austriece de Economie, un prodigios inovator al teoriei economice și un autor prolific. Scrierile și prelegerile lui Mises au acoperit teoria economică, istoria, epistemologia, guvernamantul și filosofia politică. Contribuția sa la teoria economică include importante clarificări privitoare la teoria cantității banilor, la teoria ciclurilor economice, integrarea teoriei monetare în cadrul teoriei economice în general, precum și o demonstrație că socialismul trebuie să eșueze, deoarece el nu poate rezolva problema calculului economic. Mises a fost primul teoretician care a recunoscut că economia este parte o unei științei acțiunii umane, o știință pe care aceasta a numit-o praxeologie.