traducere de Andreea Stancu
programul de traduceri pentru studenți și masteranzi al CCSDD
,,Nu sunt niciodată mai fericit,” îi scria Karl Polanyi fratelui său Michael, ,,decât atunci când, epuizat după muncă, stau în tren și admir în drum spre casă peisajul rural englezesc ” Era data de 10 noiembrie 1938, după ce paramilitarii naziști agresaseră orașele germane, spărgând magazine și sinagogi, în ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de Kristallnacht. În timp ce rasiștii sfâșiau continentul, Polanyi se refugiase în partea cealaltă a Canalului Mânecii, câștigându-și existența ținând prelegeri studenților Asociației Educaționale a Muncitorilor. În timp ce făcea naveta cu autobuzul ori cu trenul până la locațiile în care Asociația își desfășura activitatea, uimit de întunericul ce cuprinsese lumea, a schițat o variantă a unei opere clasice a secolului său, Marea transformare: Originile Politice și Economice ale Epocii Noastre (1944).
Moștenirea lui Polanyi — așa cum reiese ea din această carte — s-a bucurat de o oarecare revenire în atenție începând cu anul 2008 datorită tulburărilor globale actuale. Marea Transformare este un text sacru pentru toți aceia care critică capitalismul, dar evită implicațiile revoluționare ale marxismului. Într-adevăr, Polanyi — împreună cu unii romantici ai secolului al XIX-lea și cu unii critici sociali ai secolului XX, cum ar fi E. P. Thompson sau James C. Scott —aparține panteonului de gânditori care, încă din zorii capitalismului, au contrabalansat, din punct de vedere normativ, hegemonia economiei politice, liberale sau marxiste. El a dat naștere tradiției economiei morale, alături de Naomi Klein sau de Bernie Sanders. Dar revenirea de azi a lui Polanyi nu este prima de acest gen. Marea Transformare a ieșit la suprafață și în timpul problemelor globale din anii 1970. Poate că acesta este destinul său: să învie de fiecare dată când capitalismul intră în criză. Era la urma urmei, concepută și scrisă în mijlocul celui mai grav dezastru mondial.
Într-o epocă a zidurilor, vizelor, Euro-scepticismului și a comerțului global în scădere, apelăm din nou la economia morală ca alternativă. Dar cât de mult o putem folosi ca alternativă? Polanyi cerea ca piețele să fie ,,întegrate” în țesuturile societății și să servească interese comune. Cuvântul ,,întegrare” a devenit de atunci o piatră de încercare pentru criticii pieței și pentru sub-disciplinele științelor sociale; este un cuvânt cu o evoluție proprie. Dar înțelesul său merită studiat. Economia morală a lui Polanyi a făcut tot posibilul să oculteze natura interdependenței globale, la fel cum a cautat cu orice preț să dezvăluie pericolul ca ea să se lase condusă de "mâna invizibilă".
Plecarea din Ungaria
Viziunea lui Polanyi despre lume s-a format în chiar inima Imperiului Habsburgic. Acesta reprezintă unul din paradoxurile vieții și activității lui Polanyi: faptul că a denunțat efectele capitalismului de secol XIX deși el era un moștenitor al liberalismului cosmopolitan. Născut la Viena în anul 1886, el a crescut la Budapesta, părinții săi fiind evrei burghezi care priveau iudaismul ca pe o relicvă a shtetl (ghetou-ului), o rămășiță din est. Promisiunea iluminismului evreiesc fusese aceasta: cetățenie în schimbul asimilării. Bunicul și tatăl său acceptaseră târgul. Tatăl lui Polanyi, Mihály, inginer de succes, s-a asigurat că propriii copii locuiesc într-un apartament spațios din Budapesta.
Și totuși legăturile cu cercurile evreiești nu au fost niciodată complet uitate. Polanyi a studiat la Școala Minta pe baza unei burse primite din partea filantropilor evrei. Bunicul său matern a fost rabin erudit, care tradusese Talmud-ul în rusă. Prin urmare, Polanyi a fost crescut la granița tradiției evreiești, într-o lume pe care o cunoștea dar căreia nu i-a putut niciodată aparține.
Tot restul vieții sale, Polanyi a căutat noi semnificații, noi rădăcini într-o lume din ce în ce mai dezrădăcinată. Părăsind Budapesta pentru a pleca la Viena în anul 1919, el s-a convertit la creștinism, simțind probabil că e periculos să aparții unei minorități în mijlocul febrei naționaliste din Europa Centrală de după 1918 și că ar trebui să devină parte integrantă din Popor. Peste ani, în timpul Războiului Rece, el spunea că ,,evreii au fost aceia care au introdus creștinismul în lume, cu prețul unui mare sacrificiu. Și aceasta deoarece au mobilizat conștiințe: evreii au făcut acest sacrificiu și apoi l-au abandonat!” Ei se făceau vinovați nu de moartea lui Iisus, ci de ,,respingerea învățăturilor sale, care sunt superioare.”
Ardoarea cu care Polanyi a incriminat liberalismul l-a orbit. Există o paralelă certă aici între evreii lumii vechi și liberalii din lumea lui Polanyi. S-ar putea spune el că și-a dat seama că, pe vremea lui Iisus, evreii au creat condițiile răspândirii creștinismului. Peste secole, liberalismul a făcut același lucru. A creat premisele pentru ceea ce Polanyi a numit deseori ,,noua unitate creștină.” La fel cum fosta unitate creștină se baza pe iudaism, Polanyi considera că noua unitate creștină se baza pe liberalism. Totuși, ceea ce îi lipsea acestei noi unități era o înțelegere de sine, o poveste care să înlocuiască ceea ce el considera a fi o sferă inutilă, piața liberă și individualismul. Creștinismul i-a conferit un vocabular etic, prin care critica liberalismul, adoptându-i în același timp universalismul. În acest timp anti-semitismul distrugea visul asimilării din inima Europei Centrale. Acest lucru l-a făcut pe Polanyi să ia drumul exilului; pe el, și pe alții din familia sa. Așa cum nota Gareth Dale în bibliografia sa, Karl Polanyi: Viața unui om de stânga (2016), chestiunea evreiască a reprezentat o sursă de probleme nerezolvate. Economistul moral oscila între vechile sale lumi care se prăbușeau — cea evreiască și cea liberală — și încercările de a găsi o sursă de lumină pentru o lume nouă.
Viena roșie
Marxismul a reprezentat o alternativă. El a avut succes în cazul celor, nu puțini la număr, care considerau că liberalismul era responsabil pentru vărsarea de sânge din timpul Primului Război Mondial și, prin urmare, pentru fascism. Polanyi a avut, totuși, o relație ambiguă cu marxismul. Colectivismul acestuia era atrăgător, dar materialismul său intrinsec, nu. Polanyi nu a fost niciodată adeptul ortodoxismului Internaționalei Socialiste. El a contribuit la înființarea Partidului Radical din Ungaria înainte de a pleca pe frontul rus, în timpul Primului Război Mondial, ca ofițer de cavalerie. Se afla în Budapesta, unde își revenea după o rană suferită în război, când Mihály Károlyi a lansat prima Republică Populară Ungară. Timp de câteva luni, puține la număr, la începutul anului 1919, Polanyi s-a aflat aproape de putere — cel mai aproape din câte fusese vreodată. Totul a luat sfârșit odată cu preluarea puterii de către Béla Kun; republica devenise roșie.
Republica Sovietică Ungară a fost un fiasco. Îngrozit de ceea ce considera a fi naivitatea revoluționarilor, care credeau că pot crea utopii pe baza unor idei abstracte, Polanyi a plecat la Viena pentru a deveni jurnalist, ducând o viață de ungur ne-evreu. Capitala Austriei constituia un experiment remarcabil în cadrul socialismului municipal, cu restaurante, grădinițe, și mijloace de recreere pentru toți. Era aici un model de solidaritate, o moștenire seculară a unității creștine. Și totuși a dat greș. Pentru a justifica oarecum acest eșec, Polanyi dădea vina pe ,,liberalii economici” fără scrupule, care au îngenuncheat Viena pe altarul fals al austerității. Într-o anexă fascinantă, dar puțin remarcată, la capitolul șapte din Marea transformare, Polanyi a asemănat distrugerea Vienei Roșii cu reformele liberale din secolul al 19-lea, care distruseseră mila creștină din English Poor Laws . Nici țăranii și nici muncitorii vienezi nu se puteau opune ,,măturii de fier a economiștilor clasici.”
Această experiență s-a dovedit suficientă pentru a-i otravi buna sa părere despre bancheri. El a descris în cuvinte foarte puțin elegante rolul privilegiat al marilor finanțe în ceea ce s-a întâmplat în secolul al 19-lea și modul cinic în care oamenii cu bani au reconstruit ordinea de dinainte de 1919 răspândind suferință în rândul celor săraci. În anii 1920, Polanyi scrie că ,,banii au devenit pivotul politicilor naționale. Într-o economie capitalistă modernă toți ar resimți micșorarea sau alungirea etalonului financiar; populația a devenit conștientă de valoarea banilor.” Cultul stabilității financiare ascundea un adevăr elementar: el depindea de forțe din afara granițelor țării, și nu putea fi influențat de cei care guvernau comunitatea. Uneori aproape se simte cum Polanyi folosește clișee legate de conspirații ale unor cosmopolitani dezrădăcinați. Între timp, tulburările ,,au zdruncinat și conceptul naiv de suveranitate financiară într-o economie interdependentă.” Soluția era înjumătățirea valorii aurului, asigurându-se totuși salvarea sa de la colaps.
Lovitura a survinite în anul 1929 și a anulat consensul liberal, și așa destul de fragil, care a umplut vidul de după anul 1919. În cele din urmă, valul revoluționar care a măturat Ungaria și Germania a cuprins și Austria. La sfârșitul anului 1933, Polanyi, socialist fără partid, a pleacat în Anglia. Relevant este faptul că Polanyi a dat vina pe liberali pentru acest colaps. Faptul că Viena era un oraș cosmopolit dar plin de resentimente conservatoare și de clerici care încercau să-i combată pe moderniștii urbani nu își are locul în această poveste. Această obsesie legată de eșecurile liberalilor și slăbiciunea pentru naționalismul reacționar s-au dezvoltat în timp.
Câteva dintre caracteristicile lui Polanyi deveniseră deja evidente. În primul rând, el nu era adeptul marxismului, zionismului, naționalismului, liberalismului, conservatorismului — al niciunuia din curentele tradiționale care au definit războaiele ideologice ale secolului. În al doilea rând, după cum notează foarte bine Dale, Polanyi tindea să gândească în termeni extremi. Doar în ceea ce privește politica s-a orientat către centrul reformator. Și-a petrecut viața încercând să găsească ceva aproape imposibil: o armonie non-liberală.
Concepția lui Polanyi s-a conturat în cele din urmă în timpul exilului din Anglia. Acolo ea s-a format cu ajutorul socialismului creștin și de ghildă, care era impregnat de noțiunile romantice engleze de autonomie meșteșugărească și dispreț artizanal față de munca salariată, așezate în schema proprietății de stat și a managementul producției breslelor. Principalii lor susținători, R. H. Tawney și G. D. H. Cole, au influențat puternic Marea Transformare. Ambii erau devotați non-materialismului. Alături de Harold Laski, ei au fost giganții stângii britanice din perioada interbelică. Asemeni lui Polanyi, din punct de vedere etic, ei erau copiii vitregi ai liberalismului secolului al XIX-lea, condamnându-i prompt deficiențele și fiind hotărâți să creeze o nouă ordine morală care să nu fie marcată de conflictul de clasă specific marxismului. Viziunea lor era una în general optimistă, ei concepând eșecurile anilor 1930 ca experiențe generatoare de creștere pe drumul către crearea unor comunități de producători altruiști care să-și împartă averea, ca alternativă la capitalismul de piață. Polanyi, care îi întâlnise în timpul unei vizite anterioare, le-a admirat fuziunea dintre socialismul de care dădeau dovadă, și libertatea, toleranța religioasă și ,,perspectiva general umanitară” caracteristice spațiului anglo-saxon. Tawney și Cole credeau și în educația adulților și susțineau AEM, care îl și angajase pe Polanyi ca lector itinerant.
Cu toate acestea, Polanyi era mai înverșunat împotriva liberalismului decât Cole sau Tawney. Deși aceștia pretindeau că socialismul lor provenea din liberalismul reformat, încercarea lui Polanyi de a găsi o nouă unitate creștină a respins această idee. La sfârșitul anilor 1930, el era convins de efectele corozive ale sistemului folosit în secolul al XIX-lea, care a izolat economia de celelalte sfere ale existenței și a supus pieții nevoile omului. El îi scria fratelui său, Michael, că au rezultat niște consecințe,,criminale,” deoarece dominația pieții a creat premisele instalării fascismului, ,,cel mai evident eșec al civilizației noastre.” Orice nouă filosofie umanistă trebuia să înceapă cu ,,ruperea legăturilor cu economia”.
Jocurile foamei
Marea transformare s-a numit inițial Originile cataclismului, și a devenit ulterior Anatomia secolului 19. Acestea ar fi fost titluri mult mai vii și mai concrete. Dar ele erau reci, impersonale, și nu transmiteau marea sa ambiție de a crea o poveste despre capitalism care să-i convingă pe cititori că ultimul lucru de care avea lumea nevoie în anul 1944 era revenirea liberalismului. Această greșeală fusese deja făcută în 1919; în locul reformării unei civilizații liberale, arhitecții lumii postbelice au încercat să ,, refacă regimurile care sucombaseră pe fronturile de luptă” și să sape mormântul Europei.
Acele ,,regimuri” au fost produsele primei globalizări moderne, pe care Polanyi o descrie în uimitorul capitol introductiv al Marii transformări. Creșterea economiei mondiale a avut la bază patru ,,instituții”: o balanță a puterii între state; standardul internațional de aur; statul liberal; și piața autoreglatoare, care au generat ,,o bunăstare nemaiauzită” până atunci. Această mare transformare a fost responsabilă pentru ,,pacea de o sută de ani”, dar și pentru o ,, utopie în formă brută” — brută din cauza consecințelor sale fizice și morale, utopie deoarece depindea de niște mărețe acte de voință și nega realitatea vieții sociale și economice. Mercantizarea pământului, a muncii și a capitalului a reprezentat rezultatul unei dislocări organizate, brutale a reperelor colective în ,, unitatea tradițională a unei societăți creștine”.
Dar varianta finală a Marii transformări nu a fost scrisă în Anglia. Având nevoie de un venit și vrând să se concentreze pe opera sa de căpătâi, Polanyi a primit sprijin din partea Fundației Rockefeller pentru a se muta în Statele Unite, unde a devenit profesor asociat la Bennington, în Vermont. Soția lui Polanyi, Ilona, a rămas în Anglia. La Bennington Polanyi și-a transformat prelegerile susținute sub patronajul AEM într-o serie de discursuri publice, susținute din momentul căderii Franței în vara anului 1940 până la sfârșitul bătăliei Angliei din Octombrie. Corespondența purtată de către Polanyi cu soția în această perioadă este debusolantă. Ilona îi scria lui Karl despre bombe și lipsuri, iar el, ei, despre plăcerile din Noua Anglie și despre rafturile deschise ale Bibliotecii Universității Columbia.
Acuzațiile din Marea transformare se referă la faptul că formele de asociere feudale, ghildele, corporațiile și breslele — rămășițe ale unui trecut romantic — au început să fie tratate ca niste componente ale pieței, sau, așa cum spunea Polanyi, ca ,,articole de ficțiune.” Povestea s-a concentrat pe modul în care săracii, rămași fără pământ, au fost lipsiți de orice ajutor caritabil. Clasa de mijloc, aflată în ascensiune, și-a câștigat dreptul de vot în anul 1832. Conform lui Polanyi, săracii și-au pierdut ,,dreptul la viață” doi ani mai târziu, odată cu Reforma Legii Săracilor ( Poor Law Reform). Neputându-se baza pe ajutorul parohiilor pentru a trăi, în cadrul sistemului Speenhamland, ei se așezau la coadă în fața porților azilelor de săraci. ,,Nu era nevoie de guvern pentru a menține acest echilibru”, nota Polanyi despre cruda răsturnare de situație de pe piața autoreglatoare; ,,ea a fost restabilită având la bază foamea pe de-o parte, și lipsa mâncării pe de alta.”
Nu era nimic natural în acest proces. ,,Piețele libere,” scria el, ,,nu s-ar fi putut niciodată naște dacă ar fi permis pur și simplu ca lucrurile să-și urmeze cursul.” Dar — și aici e problema — economiștii politici au pledat în favoarea unei alte povești, și au inventat un ansamblu de teorii din ce în ce mai elaborate, cu privire la laissez faire (politica de a lăsa lucrurile să meargă de la sine). Aceasta a devenit un nou crez, atât de puternic încât toată legislația care se erija împotriva sa a început să fie tratată ca intervenție nepermisă sau ca o pervertire a cursului natural al evenimentelor. În discursurile sale de la sfârșitul anilor 1930, el îi acuza pe fondatorii științei abstracte, Robert Malthus și David Ricardo: ,,Sărăcia a fost privită ca un leac al naturii, și orice act umanitarsit este o crimă împotriva omenirii deoarece sporește suferințele.”
Ceea ce a început ca o îndepărtare de la principiile reciprocității și ale redistribuirii și de la victoria câștigului individual s-a definitivat prin sistemele de protecție socială, atât democratice cât și autoritare, din anii 1930. În anii 1920, reconstruirea pieței eșuase. Aurul se prăbușise, vechea balanță a puterilor imperiale era destabilizată, piața autoreglatoare producea șomaj în masă, iar statul liberal fusese anihilat. Acum, afirma Polanyi, piața era repusă la locul ei de drept, în serviciul societății. ,,Fără îndoială,” nota el, ,,epocii noastre îi va fi recunoscut meritul de a fi trăit sfârșitul pieții autoreglatoare.” Schimburile valutare, protecționismul și stimularea ocupării forței de muncă au reprezentat punctul de plecare al economiei morale.
Societatea nudă
Zelul lui Polanyi de a incrimina liberalismul l-a orbit. Tot ce era rău în lume avea o singură sursă. Rasismul letal, la scară industrială? Era vina liberalilor. Internaționalismul? Un complot al unor plutocrați bătrâni. Rezultatul a fost o înțelegere încâlcită specifică naționalismului, pe care el îl percepea ca pe un mod de a învia un spirit de comuniune fraternă în fața unei ghilotine globale. Acesta era un punct de vedere ciudat pentru un om fără țară, evreu, ungur sau englez. Despre invadarea Chinei de către Japonia în 1937 sau despre intrarea triumfală a lui Hitler în Austria în 1938, despre eliminarea minorităților din cadrul comunităților naționale din Europa Centrală, Polanyi a fost relativ tăcut, deși știa prea forte bine ce însemna pentru vechii săi prieteni și pentru rudele sale ocuparea Vienei de către naziști.
Marea Transformare e roasă de probleme. Fred Block și Margaret Somers, care au contribuit atât de mult la trasarea unor linii conductoare ale abordării de către Polanyi a subiectului sociologie, au identificat o tensiune deosebită în cadrul operei sale. Pe de-o parte, Polanyi susține că epoca liberală scosese economia din cadrul altor sisteme sociale mai complexe. Pe de alta, tot el sugerează că piața se bazează pe condiții legale, intelectuale și politice — potrivit cărora cererea și oferta nu operează niciodată în deplină libertate. Polanyi vrea ca ambele aspecte să fie valabile. Cei care îi citesc îndeaproape opera vor alerga în jurul cozii în încercarea de a înțelege acest argument.
Există și discrepanțe mari. În primul rând, deși prezintă dezvoltarea Morii Satanice din anii 1830, Polanyi nu urmărește niciodată povestea de pe fundal. Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi expus dovezi incomode cu privire la modul în care standardul de aur, liberul schimb, și finanțele de la nivel înalt au dat naștere unei globalizări spectaculoase în epoca victoriană. Polanyi preferă să trăiască zile însângerate decât să se întoarcă la zilele de glorie ale ordinii liberale.
Iar acestea nu sunt singurele greșeli grave. Deși Polanyi consideră transformarea ca fiind de vină pentru dezumanizarea fizică a muncitorilor și pentru degradarea morală a proprietarilor, el recunoaște că regimurile anilor 1930 au abordat problema nevoilor și grijilor pentru ziua de mâine prin domesticirea piețelor și prin restaurarea suveranității naționale. Ce fel de îmbunătățire era aceasta? Cum ar putea un observator versat, exilat pentru convingerile sale, și care urmărea cu atenție cele mai recente știri legate de ororile petrecute, să întrezărească mântuirea fără a cădea pradă unor utopii? Polanyi cunoștea foarte bine modul în care furia naționalismului îi ucidea rudele și vecinii lăsați în urmă în Ungaria și în Austria. El și Ilona le-au ajutat în repetate rânduri, la sfârșitul anilor 1930, pe rudele care se confruntau cu probleme. În 1942 se cunoștea soarta evreilor din est. Sora lui Polanyi, Sophie, prinsă în Viena, a fost obligată de către jandarmii naziști să ia o hotărâre într-o situație fără ieșire: să-și sacrifice soțul din Dachau sau să-l predea poliției pe fiul său, bolnav mintal. În fața acestei alegeri agonizante, ea a ezitat până când a fost prea târziu. Ultimul loc în care a fost văzută a fost ghetoul Kielce, creat de ramura SS din Polonia ca lagăr de exterminare. Deja nici disperarea fratelui său nu o mai putea salva. Mai târziu Polanyi spunea jelind că ,,draga mea surioară a fost ucisă de nebuni.”
Una din problemele cu Marea transformare este faptul că Polanyi voia să sune realist. Dar el avea vocea unui moralist. Să ne gândim la adjectivele pe care le folosește pentru a-i descrie pe liberali și pe economiștii politici. Ei locuiesc într-o lume a iluziilor. ,,Spre stupefacția vastei majorități a contemporanilor,” notează el cu privire la liberalii economici, ,,forțele nebănuite ale conducerilor carismatice și ale izolaționismului autarhic s-au dezlănțuit și au contopit societățile, creând forme noi.” În altă parte, Polanyi îi arată cu degetul pe cei care au elogiat virtuțile Păcii de o sută de ani — A. J. Toynbee, Ludwig von Mises și Norman Angell — evidențiindu-le ,,naivitatea,” un cuvânt regăsit deseori în text. ,,Conștientizarea naturii esențiale a problemelor politicii a ajuns la un minim fără precedent” în ajunul Primului Război Mondial.
Dar ar fi greu să nu se observe naivitatea pe care însuși Polanyi o afișează în carte. Liberalismul, afirmă el, s-a bifurcat acum pe două căi: una socialistă și una fascistă. ,,Diferența dintre cele două direcții nu este în principal de natură economică. Ea este morală și religioasă.” Nu a fost niciodată foarte clar care au fost acele diferențe. Clară nu a fost nici opțiunea celor din Statele Unite. Cititorii de mai târziu tind să fie mai puțin atenți la întunecatele capitole finale care prezintă prezentul global al lui Polanyi. Poate că e mai bine așa. Pentru că ele sunt un dezastru.
Cât de învechită este mentalitatea noastră cu privire la piață?
În primăvara anului 1943 s-a auzit despre victoria finală a Armatei Roșii în fața celei germane la Stalingrad. ,,Tatăl meu era nerăbdător să se întoarcă din America în Anglia” își amintește fiica sa, Kari Polanyi Levitt. Polanyi s-a grăbit să-și termine manuscrisul cât încă se mai afla la Bennington ca să poată influența noul sistem. El i-a trimis lui Cole o versiune, pentru a-i afla reacția. Cole a răspuns, făcând numeroase comentarii. Reflectând la abordarea principală a pieții muncii, Cole a spus: ,,Cred că în cadrul întregului capitol [șapte] prezentați Speenhamland ca fiind mult mai universal decât a fost în realitate, și estompați prea mult diferențele dintre țări cu privire la politica salarială.” Cartea, după cum l-au avertizat pe Polanyi Cole, Tawney și fratele său, Michael, conținea numeroase greșeli și exagerări. Dar Polanyi se grăbea s-o vadă publicată. Când acest lucru s-a întâmplat, comentatorii au criticat-o pentru ,,imprecizii” și ,,distorsiuni.”
Cartea era și în dezacord cu timpurile. Pentru cineva care se pretindea realist, el nu era conștient de forța macroeconomiei lui Keynes, de colosalul efort al mediului de afaceri american de a reface economia de piață, și de delegațiile care se pregăteau să se întâlnească la Bretton Woods, New Hampshire, pentru a concepe ceea ce urma să devină arhitectura financiară postbelică. Mai presus de toate, el a omis transformarea fundamentală a consumului de masă și importanța fordismului pentru capitalism. Pentru Polanyi, piața nu reprezenta altceva decât o sursă de îmbogățire a plutocraților și de oprimare a muncitorilor. Ideea potrivit căreia piața ar putea fi un spațiu conceput pentru satisfacerea nevoilor — și, mai mult, pentru inventarea lor — era de neconceput pentru el. Polanyi nu a abordat una din cele mai mari transformări: globalizarea consumului.
Dacă Polanyi voia ca acesta să fie momentul său, iar cartea să ofere o economie morală pentru noua eră, Polanyi s-a dovedit, după cum notau Block și Somers, un profet pierdut. Ideea că oamenii își depășesc individualismul către ceva superior — ,,realitatea societății” — tocmai fusese demontată. Era nevoie de ceva timp pentru ca ideea de drepturi colective sau de grup să-și recapete forța.
Polanyi nu a renunțat imediat. În afară de Statele Unite, ,,cu greu se poate spune că mai există capitalism liberal” scria el cu încredere într-un eseu publicat în 1947 în Commentary. Intitulat ,,Învechita noastră mentalitate cu privire la piață”, articolul evidențiază ,,o viziune totală asupra omului și societății”, nu individuală, ca în Homo economicus. Expresii precum ,,bogăția vieții pentru o persoană,” și dorința de a avea ,,o societate cu adevărat democratică” umplu paginile, dezvăluind o viziune normativă asupra unei lumi care își revenea după o catastrofă.
Influența lui Polanyi asupra prezentului său a fost aproape nulă. În 1947 el era deja departe de a înțelege capitalismul liberal. Economia morală a fost pregătită de o gândire economică specializată, tehnocratică, de o creștere fără precedent și de măsuri de protecție socială. Simțind această discordanță în legătură cu propriile vremuri, Polanyi s-a îndepărtat de prezent, concentrându-se pe istoria economică a vechilor societăți tribale unde Homo moralis a jucat un rol mai important în povestea omenirii. În aceste domenii, influența lui Polanyi a fost — și este încă — profundă. În ultimii ani ai săi, el s-a stabilit în afara orașului Toronto, deși nici măcar atunci nu a făcut-o din dorința de a avea un domiciliu stabil, ci din cauza faptului că soția sa, Ilona, fostă comunistă, primise interdicție de a se afla pe teritoriul Statelor Unite. Pentru o persoană morală, legăturile lui Polanyi cu comunitatea rămân surprinzător de slabe. El predă cursuri la Columbia, îi infuențează pe Moses Finley, Marshall Sahlins sau Anne Chapman, și profită de generozitatea Fundației Ford pentru a se documenta în continuare cu privire imperiile antice.
Am citit prima oară ,,Învechita noastră mentalitate cu privire la piață” în jurul anului 1980, când Polanyi revenea în actualitate. Unul din studenții săi de la Columbia și apropiat colaborator al său, Abraham Rotstein, mi-a dat un exemplar în timp ce studiam istoria economică a Canadei. La acea vreme Rotstein era implicat într-o dezbatere cu privire la măsura în care comerțul colonial cu blănuri din America de Nord dezvăluise individualismul poporului Ojibwe. Rotstein încerca să susțină punctul de vedere a lui Polanyi în fața unui adept înfocat a lui Friedman. Economia neoclasică pătrudea în forță în Londra și la Washington, după eșecul din Chile, țară aflată sub regimul lui Pinochet. Chiar și aflându-se în sanctuarul istoriei economice, Canada, Polanyi se simțea presat să-și actualizeze discursul și să aprecieze universalitatea economicus în articolul Homo. Până la urmă, Margaret Thatcher ne-a și făcut o descriere a anilor 1980 într-o declarație a sa, în care spunea că ,,nu există societate”, ci doar indivizi și familii. Eforturile lui Rotstein au vizat identificarea unor alternative la fundamentalismul de piață. Lucrarea Homo moralis a fost din nou dată la o parte, fiind criticată de mediul academic.
Poate aceasta este cea mai bună morală la care se pot aștepta economiștii. Dar, reflectând la îndelungata noastră perioadă de globalizare și de fundamentalism de piață, revin în atenție întrebări mai vechi. Aflată în criză, lumea se străduiește să-și dea seama ce urmează. Continuăm la fel, asemeni liderilor care au deținut puterea după anul 1919? Aproape că nu mai există chemare pentru așa ceva, după cum a dovedit-o soarta lui Hillary Clinton și a celor care au votat în UK împotriva Brexitului. A avea de ales între ,,patrioți și globaliști” nu mai prezintă interes, după cum subliniau Marine Le Pen și nativiștii din întreaga lume. Polanyi ne poate ajuta să avem în vedere condițiile care fac piața să funcționeze — și chiar să reziste. Dar dacă nu se dorește reintroducerea economiei morale, va trebui identificat un nou mod de a depăși dihotomiile care au alimentat-o, ca și când ar trebui să alegem: comunitate etică sau interdependență economică, morală sau piață.
Comentários