traducere de Cristinel Trandafir
Există mituri din abundență. Această fapt nu este surprinzător, dat fiind că numărul felurilor de a greși este cu mult mai mare decât al acelora de a face bine. Iar din cauza enormei complexități și a dinamismului societății, respectiv ale economiei, miturile despre acestea sunt deosebit de numeroase.
Majoritatea miturilor economice sunt (relativ) mărunte. Deficitele comerciale sunt o dovadă a eșecului economic intern sau a înșelăciunii unui guvern străin - legislația privind salariile minime reprezintă un avantaj pentru lucrătorii cu salarii mici - datoria publică produsă de către noi nu este o problemă, chiar dacă dimensiunile acestei datorii sunt unele masive - supravegherea activă a autorităților antitrust este necesară pentru asigurarea competitivității economiei - mai multă imigrație conduce la scăderea nivelului de trai al muncitorilor autohtoni - americanii din clasa medie au rămas la același nivel economic de mai bine de 40 de ani – moneda stabilă poate fi furnizată doar de către stat - creșterea economică conduce la reducerea volumului resurselor materiale: acestea și un număr practic greu de precizat de alte asemenea de mituri au fost și sunt de mulți ani în actualitate.
Deși astfel de mituri nu vor fi niciodată complet desființate, impactul lor nefast poate fi totuși redus printr-o solidă și neîntreruptă educație economică respectiv prin comentarii publice. Totuși, pe lângă aceasta mitologie măruntă, există trei mari mituri – conceptii fundamental gresite despre natura realitatii sociale si economice - care se dovedesc cu mult superioare în distructivitate acesteia din urmă.
Marele Mit #1
Cel mai periculos dintre toate aceste mari mituri este cel potrivit căruia economia și societatea - sau, cel puțin, orice economie productivă și societate functională - sunt creația conștientă și deliberată a statului. Cărturarii clasici-liberali au luptat timp de secole împotriva acestui mit social-creaționalist. În secolul al XVIII-lea, Adam Smith a celebrat “mâna invizibilă” a pieței și a avertizat împotriva „omului sistemului” care își inchipuie cu aroganță că poate să reorganizeze oamenii din carne și sânge ai societății, la fel cum un jucător de șah rearanjează pionii și regii pe tabla de sah.
În secolul al XIX-lea, Herbert Spencer a observat că aproape toate schemele legislative care urmăresc progresul societății sunt sortite eșecului deoarece ele „sunt înrădăcinate în eroarea potrivit căreia societatea este asemenea unei întreprinderi; atât timp cât vorbim de creștere. ”În secolul XX, FA Hayek a insistat în mod repetat asupra importanței vitale a recunoașterii că, deși societatea modernă și economia sunt într-adevăr rezultatele acțiunii umane, acestea nu sunt - și nu pot fi posibil - rezultatele unui proiect uman deliberat.
În secolul XXI, acest adevăr esențial este subliniat și explicat cu elocvență de către o serie de cercetători brillianți printre care, de exemplu, Steve Davies, Richard Epstein, Deirdre McCloskey, Tom Palmer, Matt Ridley și Mario Rizzo.
Totuși, acest mit social-creaționalist pare să se răspândească și să se consolideze în continuare. Ascultându-i pe politicieni și citind tot ceea ce se scrie, de la opiniile populare până la cercetările aparent aprofundate, este clar că un număr de persoane - îndrăznesc să spun unul mare - concep ordinea socială, creșterea economică și prosperitatea generalizată ca fiind imposibil de obținut în absența transpunerii lor inginerești la realitate de către stat.
Marele Mit #2
Al doilea mare mit reprezintă o consecință a celui dintâi – cum tot ceea ce este bun în relațiile noastre sociale și economice este considerat o creație a statului, fiecare dintre noi trebuie să fie profund și pentru totdeauna îndatorat acestuia din urmă. Statul, fiind conceput într-o manieră pur dogmatică, ca un creator secular, se presupune, prin urmare, că el ne îndatorează pe fiecare dintre noi cu ofrande și recunoștință eterne. (Oh, ne îndatorează de asemenea și cu elogii: cântarea Imnului Național nu este departe de cântarea „Laudă Domnului” ori de alte imnuri creștine pe care, copil fiind, le-am cântat participand la Liturghia Catolică.)
„ You didn’t build that !” a fost formula prin care Barack Obama i-a mustrat pe toți cei care au negat faptul că statul deține o creanță nelimitată asupra veniturilor americanilor. Conform acestui mare mit, a ne plânge din pricina plății impozitelor – ori și mai rău, a ne opune activ creșterilor acestora – înseamnă a ne împotrivi în mod egoist în a da Creatorului Secular ceea ce fiecare din noi, beneficiari ai bunătății, mareției și grației sale, îi datorăm de fapt.
Marele Mit #3
Un al treilea mare mit este acela că guvernul îndeplinește voința poporului, atâta timp cât funcționarii superiori sunt aleși după regula majorității. La rădăcinile sale, această credință naivă în democrația majoritară este greșită, deoarece, în realitate, nu există o voință a poporului. „Poporul” nu este o creatură simțitoare, înzestrată cu minte, preferințe, temeri și speranțe. „Poporul” include, desigur, indivizi simțitori fiecare dintre ei având propria minte, preferințe, temeri și speranțe. Dar realitatea fiecărui membru al grupului nu transformă acest grup într-un uriaș individ asemănător din toate punctele de vedere bărbaților, femeilor și copiilor vii și concreți care fac parte din acest grup.
Această „non-sensibilitate” a grupului nu implică însă faptul că doi sau mai mulți - ori chiar milioane - dintre membri săi nu pot fi de acord cu urmărirea colectivă a unor obiective comune. Ar trebui sau nu ar trebui să punem în comun o parte din resursele noastre pentru a construi o autostradă? Ar trebui sau nu să ne organizăm pentru a crea o poliție comunitară sau o apărare națională? Și o anumită formă de luare democratică a deciziilor reprezintă cel mai bun mijloc pentru înregistrarea preferințelor fiecărui individ într-un mod care are ca rezultat stabilirea unei decizii colective acceptabile.
Dar această realitate nu înseamnă că rezultatele procesului democratic de luare a deciziilor dezvăluie că „poporul” are o voință care este în vreun fel similară cu voința deținută și exercitată de fiecare individ în parte. Tot ceea ce permite, chiar si cel mai bun dintre procesele colective de luare a deciziilor, se reduce la obținerea unui compromis acceptabil pentru fiecare membru al grupului.
A antropomorfiza grupul de indivizi și a presupune că rezultatele regulii majorității reprezintă voința acestei creaturi colective reprezentate de către grup, creează falsa și periculoasă impresie că, dacă un individ se opune rezultatului vointei majorității, acest individ își ridică eul său derizoriu în contra unei voințe care pe lângă faptul că este la fel de reală ca și a sa, este totuși mai puternică decât aceasta deoarece ea presupune voința mai multor indivizi. Dar, din nou, „Poporul” nu este o ființă dotată cu minte sau cu voință. Rezultă că nicio metodă de luare a deciziilor colective, nici măcar cea mai ideală dintre formele democrației, nu dezvăluie existența unei voințe a poporului. Ceea ce nu este real nu poate fi dezvăluit.
Big Myths Be Gone!
Chiar dacă societatea ar scăpa de aceste trei mari mituri, ar mai rămâne totuși un dezacord legitim în ceea ce priveste dimensiunea și sfera guvernării. Compromisul pentru luarea deciziilor colective ar fi încă unul necesar, iar procesul decizional democratic ar rămâne în continuare cel mai bun mijloc de realizare a acestui compromis. Dar riscul tiraniei ar fi cu mult redus decât în momentul de față, deoarece nimeni nu ar mai antropomorfiza grupurile umane și nici nu ar mai diviniza statul.
---------------- Donald J. Boudreaux este senior felow la American Institute for Economic Research și la Programul F. A. Hayek pentru Studii Avansate în Filosofie, Politică și Economie la Mercatus Center, Universitatea George Mason; membru al consiliului central al Mercatus Center; profesor de economie și fost președinte al Departamentuli de Economie al Universității George Mason. Este autorul cărților The Essential Hayek, Globalization, Hypocrites and Half-Wits, iar articolele sale apar în publicații precum Wall Street Journal, New York Times, US News & World Report, precum și în numeroase reviste academice. Scrie pe blogul Cafe Hayek și pentru Pittsburgh Tribune-Review. Boudreaux este doctor în economie la Universitatea Auburn și licențiat în drept la Universitatea din Virginia.
articol preluat de pe site-ul al https://www.aier.org al American Institute for Economic Research.