traducere de Cristinel Trandafir
În cel de-al doilea său discurs inaugural, Abraham Lincoln a declarat că „dacă Dumnezeu dorește ca [Războiul civil] să continue până când întreaga avuție acumulată timp de 250 de ani prin munca neplătită a sclavilor va fi risipită [… ] așa cum s-a spus acum 3.000 de ani și încă mai trebuie spus, “atunci judecățile Domnului sunt adevărate și drepte în totalitate.”
Există un sentiment nobil în acest fragment. Cu toate acestea, ideea economică prezentă în el – potrivit căreia exploatarea ne-a făcut bogați - este greșită. Sclavia a îmbogățit câțiva sudisti; și câțiva nordiști, de asemenea. Totuși, ceea ce i-a îmbogățit pe americani în general, incluzând aici și pe descendenții sclavilor nu a fost exploatarea, ci creativitatea și inovația.
Este greu să combați ideea economică din fragmentul poetic al lui Lincoln. TeachUSHistory.org presupune, de exemplu, „că finanțele Nordului au făcut posibil Regatul bumbacului”, deoarece „fabricile din Nord aveau nevoie de acest bumbac”. Această idee stă, de altfel, la baza unor cărți recent apărute în cadrul unei noi școli de istorie, King Cotton: River of Dark Dreams de Walter Johnson (Harvard University Press), Empire of Cotton: A Global History (Knopf) de Sven Beckert și The Half Has Never Been Told: Slavery and the Making of American Capitalism (Basic Books) de Edward Baptist.
Dezvoltarea capitalismului american a depins, susțin reprezentanții acestei scoli, de producerea țesăturilor de bumbac din Manchester (Anglia) și Manchester (New Hampshire). Bumbacul brut, spun ei, nu putea veni decât din Sud. Cultivarea bumbacului, la rândul său, se spune că ar fi depins de sclavie. Concluzia - așa cum bunii noștri prieteni de stânga au spus-o repetat în toți acești ani - este că în America, capitalismul s-a născut dintr-un păcat, păcatul sclaviei.
Cu toate acestea, fiecare argument al istoricilor King Cotton este greșit. Îmbogățirea lumii moderne nu depindea de produsele de bumbac. Fabricile de bumbac au fost, cu adevărat, pionierele unor tehnici industriale, tehnici aplicate în egală măsură atât lânei cât și inului. Alături de ele, numeroasele alte tehnici, precum cele folosite în fabricarea fierului, în inginerie, în minierit și în agricultură, nu au avut nicio legătură cu bumbacul. De altfel, în Marea Britanie în 1790 ori SUA în 1860 nu existau fabrici de bumbac de dimensiuni naționale.
De asemenea, nu este adevărat că, dacă un lanț de aprovizionare a unui bun este întrerupt, nu există înlocuitori posibili pentru acesta. Aceasta este, de altfel, teoria care a stat în spatele bombardamentelor strategice, efectuate asupra liniei Ho Chi Minh. Cu toate acestea, putem spune că doar pe termen scurt poate fi „necesar” ca un bun să fie adus dintr-o anumită regiune si numai printr-o anumită rută. O verigă lipsă poate fi oricând substituită, așa cum a și fost de fapt în cazul blocadei bumbacului brut provenit din Sud în timpul Războiului de Secesiune. Producătorii britanici și europeni s-au orientat atunci spre Egipt pentru a obține o parte din ceea ce Sudul nu le mai putea oferi.
Mai mult decât atât, cultivarea bumbacului, contrar celei a zahărui sau a orezului, nu a depins niciodată de sclavie. În 1870, sclavii eliberați și albii produceau la fel de mult bumbac precum producea Sudul în 1860 în timpul sclaviei. În India ori în sud-vestul Chinei, acolo unde a fost produs la vrac încă din vechime, bumbacul nu a fost cultivat cu ajutorul sclavilor. Este relevant faptul că mulți albi din Sud au dezvoltat această cultură atât înainte de război ca și după acesta. Că sclavii au produs bumbac nu implică faptul că ei au fost factori esențiali ori cauzali ai procesului de producție.
Economiștii se gândesc la astfel de probleme de o jumătate de secol. Nu ați vrea să le știți de la istoricii King Cotton. Ei afirmă, de exemplu, că un sclav reprezenta o „forță de muncă ieftină”. Greșesc din nou. La urma urmei, sclavii au fost și consumatori iar ei nu au produs decât după ce au crescut. Stanley Engerman și regretatul câștigător al Premiului Nobel, Robert Fogel, au confirmat în 1974 ceea ce bunul simț economic sugerase deja: că productivitatea a fost încorporată în prețul de piață al unui sclav. Și aici lucrurile funcționează la fel ca pe orice piață de capital. Dacă ai cumpărat un sclav, trebuie să suporți costurile utilizării alternative a capitalului. Niciun profit supranatural nu a fost obținut prin intermediul unei asemenea achiziții. Munca sclavilor nu era un prânz gratuit. Bogăția nu a fost acumulată prin intermediul acesteia.
Școala King Cotton a fost desființată recent de doi istorici ai economiei, Alan Olmstead de la Universitatea California, Davis si Paul Rhode de la Universitatea din Michigan. Ei subliniază, de exemplu, că influentul economist de stânga, Thomas Piketty a exagerat grosolan ponderea muncii sclavilor în avuția Statelor Unite, cu toate ca Edward Baptist folosește estimările lui Piketty pentru a aseza sclavia în centrul istoriei economice a țării. Olmstead și Rhode notează, de asemenea, potrivit cercetărilor lor asupra economiei bumbacului că prețul sclavilor a crescut între 1820 si 1860 nu din cauza schimbărilor instituționale (mai multe lovituri de bici) sau a cererii de bumbac, ci din cauza unei creșteri uimitoare a productivității plantei de bumbac, obținută prin reproducerea selectivă. Ingeniozitatea/creativitatea, nu acumularea de capital sau exploatarea, a făcut din bumbac un mic rege.
Sclavia a fost, desigur, îngrozitoare, pur și simplu un furt al muncii. Războiul declanșat cu scopul de a-i pune capăt fost unul drept, deși dacă Sudul ar fi fost rece și rational, finalul s-ar fi putut realiza ca în Imperiul Britanic în 1833 sau în Brazilia în 1888, adică fără 600.000 de morți. Dar prosperitatea nu depindea de sclavie. Statele Unite, Regatul Unit și restul țărilor ar fi devenit la fel de bogate fără cei 250 de ani de muncă neplătită a sclavilor. Ele au rămas bogate, după cum observăm, chiar și după suprimarea instituției particulare a sclaviei, pentru că bogățiile lor nu depindeau de păcatele lor.
Virtutea libertății a contat. Lumea magică este liberalismul, liberalismul lui Adam Smith, Mary Wollstonecraft și al lui Henry David Thoreau. Explozia creativității/ ingeniozității de după 1800 a fost provocată de inspirația treptată a milioanelor de oameni eliberați si motivați să-și incerce norocul. Thoreau a condus fabrica de creioane a tatălui său și a făcut-o să înflorească. Liberalismul a eliberat mai întâi bărbații albi săraci, apoi, da, foști sclavi, apoi femei, apoi imigranți, apoi oamenii din colonii, apoi homosexualii. Eliberarea și inovația merg mână în mână.
A face din sclavie una din condițiile necesare ale avuției unora este, așadar, semnul unei proaste judecăți economice și istorice. Dar este vorba, de asemenea, și de o ideologie toxică. Stânga a afirmat de multă vreme că orice loc de muncă presupune o formă – cu iz sclavagist - de exploatare. Nu întâmplător, expresia “sclavul salariului ” este definită în mod generic de către The Concise Oxford Dictionary of Current English drept „o persoană care depinde în întregime de veniturile obținute în urma propriei angajări”, cu o conotatie „informală” - dar nu și „ironică” sau „comică” ori mai ales, „ analfabetă economic. " Conform acestei definiții, tu și cu mine suntem sclavi, chiar dacă amandoi suntem plătiți cu valoarea de schimb a bunurilor și serviciilor pe care noi le producem în mod profitabil pentru a-i servi pe ceilalți.
Celălalt Marx, Groucho, aflat în culmea succesului său cinematografic din infometații ani 30 a fost abordat la un moment dat de către un vechi prieten al său, despre care Groucho știa că are simpatii comuniste. Asa cum ne spune povestea, cel mai probabil una apocrifă, amicul său i-a spus: „Am nevoie disperată de o slujbă. Tu ai contacte.” Groucho, al cărui simț al umorului era adesea unul taios, i-a răspuns: "Harry, nu pot. Tu, dragul meu prieten, ești comunist. Nu vreau să te exploatez." Ha, ha. Dar niciun angajat al vreunei economii capitaliste nu poate datora sefului său vreun serviciu fortat ori unul neplătit.
Ei bine, cu o singura excepție, cea a șefului nostru, statul, prin plata taxelor, a impozitelor sau prin folosirea publică a proprietății private. Fiscalitatea este o sclavie admirată însă de către cea mai mare parte a simpatizantilor de stânga, dar și de o mare parte a celor de dreapta. Argumentele folosite în apararea acesteia fac, de altfel, ecoul retoricii sudiste de la 1860. „Cetățenii sunt copii care trebuie sa fie protejați, totuși trebuie fortați să muncească”. „Libertatea este periculoasă”. "Apărarea proprietății depinde de un guvern mare și puternic ". „Dumnezeu a rânduit-o”.
Trebuie să încetăm să folosim istoria sclaviei pentru a susține ideologia anticapitalistă. Ingenuitatea/creativitatea, nu exploatarea prin sclavie, imperialism sau prin intermediul finanțelor, a creat povestea lumii moderne.
DEIRDRE MCCLOSKEY este editor colaborator la Reason, profesor emerit de economie, istorie, engleză și comunicare la Universitatea Illinois din Chicago și autor al celei mai recente dintre cărtile sale: Bourgeois Equality: How Ideas, Not Capital or Institutions, Enriched the World.