traducere de Camelia Nedelcu
programul de traduceri al CCSDD pentru studenți și masteranzi.
Stupul agitat sau hoțomanii deveniți cinstiți
Un roi numeros de albine locuia într-un stup spațios. Acolo, într-o abundență fericită, ele locuiau liniștite. Aceste muște, celebre pentru legile lor, își datorau succesul nu atât armelor lor, ci modului în care se înmulțeau. Domiciliul lor era un loc perfect pentru știință și industrie. Niciodată albinele nu trăiseră într-un sistem de guvernământ atât de înțelept: cu toate acestea, ele nu au fost niciodată mai inconstante și mai nesatisfăcute. Ele nu erau nici sclavele nefericite ale vreunei dure tiranii, nici expuse dezordinii crude ale unei democrații feroce. Ele erau conduse de regi care nu puteau greși, deoarece puterea lor era limitată în mod înțelept prin lege.
Aceste insecte, imitând tot ce se întâmplă la oraș, de la organizarea armatei până la avocatură, locuiau perfect, ca oamenii, și executau, în mic, toate acțiunile lor. Minunatele lucrări realizate prin îndemânarea incomparabilă a micilor membri ai stupului, nu erau vizibile pentru oameni: cu toate acestea, nu există printre noi nici muncitori, nici mașinării, nici meserii, nici vase, nici orașe, nici arme, nici artizani, nici șiretlicuri, nici știință, nici buticuri, nici instrumente, într-un cuvânt, nimic din tot ce se vede printre oameni, de care să nu se servească și aceste animale harnice. Deoarece limbajul lor nu ne este cunoscut, nu putem vorbi despre ele decât folosindu-ne de propriile expresii. Printre alte lucrurile care le fac remarcable, se află și faptul că ele nu știu să folosească nici cornete, nici zaruri; dar pentru că aveau regi, și deci și gardieni, se poate presupune înmod natural că știau să joace anumite jocuri. S-au văzut vreodată ofițeri și soldați care să se abțină cu adevărat de la această distracție?
Fertilul stup era plin de o mulțime uimitoare de locuitori, majoritatea lor contribuind la prosperitatea comună. Milioane erau preocupați să satisfacă vanitatea și ambiția altor albine, care nu făceau decât să se înfrupte din munca acestora. In ciuda acestui număr mare de muncitori, dorințele acestor albine nu erau satisfăcute. Atâția muncitori, atâta muncă, abia puteau oferi condiții de lix pentru o jumătate din națiune.
Unele, cu multe fonduri și puțin efort, câștigau considerabil. Altele, condamnate să mânuiască cazmale, nu își câștigau existența decât cu sudoarea frunții și se epuizau în ocupații din cele mai grele. Se mai găseau și altele care se dădeau la operațiuni misterioase, în care nu era nevoie nici de știință, nici de bani, nici de grijă.
Așa erau industriașii, paraziții, curtezanii, jucătorii, escrocii, falsificatorii, empiricii, ghicitorile, și, în general, toți cei care, urând lumina, foloseau în interes personal, prin practici necinstite, munca vecinilor lor, care, incapabili de înșelăciuni, erau mai puțin circumspecți. Acești oameni se numeau hoțomani: dar cei care aparțineau unei industrii mai respectate, deși puțin diferiți față de primii, primeau un nume mai onorabil. Artizanii fiecărei profesii, toți care aveau o funcție sau o sarcină de îndeplinit, aveau un fel de talent propriu. Erau subtilități artistice și lovituri de baston.
Ca și cum nu ar fi putut, fără un proces, să facă diferența dintre legitim și ilegitim, aveau consultanți juridici care se ocupau să întrețină animozitățile și să dea naștere la șicane răutăcioase. Acesta era scopul artei lor. Legile le ofereau mijloacele de a-și ruina clienții și de a profita inteligent de bunurile lor. Atenți doar să-și atragă onorarii substanțiale, ei nu neglijau niciun detaliu care ar fi putut împiedica rezolvarea pe cale amiabilă a problemelor. Pentru a apăra o cauză, ei puricau legile cu aceeași exactitate și în același scop ca și hoții care studiază o casă sau un butic. Voiau doar să descopere punctul slab de care se puteau folosi.
Medicii preferau reputația în locul științei, și bogațiile în locul vindecării bolnavilor. Majoritatea, în loc să se aplece asupra studiului regulilor artei, studiau modalități de aplicare a unui demers compus. Privirile grave și un aer gânditor erau atuurile lor pentru a se da drept mari oameni de știință. Liniștiți cu privire la sănătatea pacienților, ei lucrau doar pentru a percepe chirii de la moașe, de la preoți, și de la toți cei care trăiau de pe urma nașterilor sau înmormâtărilor. Atenți să-și păstreze bunăvoința femeilor, ei ascultau din complezență vechile rețete ale mătușii Doamnei. Transportatorii și familiile lor erau menajați cu grijă. Zâmbete afectate, priviri grațioase, totul era folosit pentru a captiva aceste spirite. Chiar și gardienilor le înghițeau impertinențele.
Deși existau numeroși Preoți ai lui Jupiter, care trebuiau să atragă binecuvântarea Celui de sus asupra stupului, puțini aveau elocință și știință de carte. Majoritatea erau atât fanfaroni cât și ignoranți. Deveneau evidente lenea, inconsistența, avariția și vanitatea lor, deși ei se străduiau să le ascundă de ochii publicului. Erau hoțomani ca și croitorii și intempestivi ca mateloții. Unii cu fața palidă, acoperiți cu haine rupte, se rugau mistic să aibă pâine. Ei sperau să primească recompense mai substanțiale; dar nu obțineau decât pâine, la propriu. Și în timp ce acești sclavi sfinți mureau de foame, cei pentru care slujeau, și care nu făceau nimic, erau bine. Se vedeau pe fața lor prosperitatea, sănătatea și abundența de care se bucurau.
Soldații care fuseseră puși pe fugă, erau copleșiți cu onoruri, dacă aveau șansa de a scăpa de sabie, deși erau mulți lași cărora nu le plăceau carnagiile. Dacă vreun general curajos izgonea inamicii, se găsea sigur vreo persoană care, coruptă cu daruri, le înlesnea retragerea. Existau războinici care, înfruntând pericolele, apăreau întotdeauna în locurile cele mai expuse. Prima oară ei rămâneau fără un picior, apoi fără un braț. și în sfârșit, după ce toate aceste suferințe îi vor fi scos din uz, erau în mod umilitor trimiși înapoi acasă cu jumătate de pensie; în timp ce alții, care, mai prudenți din fire, nu mergeau niciodată la luptă, erau plătiți dublu pentru a sta liniștiți acasă.
Regii lor erau prost serviți din toate punctele de vedere. Propriii lor miniștri îi înșelau. De fapt erau mulți care nu neglijau nimic pentru a promova interesele coroanei; dar în același timp ei jefuiau fără milă din averea pe care se chinuiau s-o strângă. Ei aveau talentul de a cheltui mult, deși salariile lor erau foarte mici; și chiar se lăudau că sunt foarte modești. Se foloseau ei prea mult de propriile drepturi? Ei numeau acest lucru loviturile lor de baston. și chiar dacă se temeau ca lumea să nu le înțeleagă jargonul, ei foloseau termenul Cașcaval, fără să vrea vreodată să vorbească deschis despre câștigurile lor.
Pentru că toate albinele erau mulțumite, nu spun că de câștigurile efective ale acestor miniștri, ci de cât lasă aceștia să se vadă din veniturile lor. Ei semănau cu jucătorii noștri, care, deși au jucat frumos, nu spun niciodată exact cât au câștigat în fața celor care au pierdut.
Cine ar putea da detalii despre toate fraudele care se comiteau în acest stup? Cel care cumpăra îngrășământ pentru câmp, îl găsea înmulțit cu pietre și mortar și, deși înșelat, nu comenta, deoarece și el punea sare în untul pe care îl vindea.
Chiar și justiția, care avea o reputație atât de bună prin faptul că era oarbă, nu era nici ea mai puțin sensibilă la minunata strălucire a aurului. Coruptă cu cadouri, ea înclinase adeseori balanța pe care o ținea în mâna stângă. Aparent imparțială, atunci când venea vorba de aplicarea de pedepse corporale, de pedepsirea omorurilor și a altor mari infracțiuni, ea a condamnat de multe ori la supliciu oameni care și-au continuat escrocheriile după ce au fost pedepsiți la stâlpul infamiei. Totuși se credea că sabia pe care o purta nu lovea decât albinele sărace și fără resurse; și că și această zeiță dispunea să fie atârnați la stâlpul rușinii pe aceia care, presați fiind de necesitate, comiseseră crime care nu meritau un astfel de tratament. Prin această severitate injustă, se încerca să se pună la adăpost cei mari și bogați.
Fiecare ordin era astel plin de vicii, dar Națiunea în sine se bucura de prosperitate. Lăudată în timp de pace, era temută pe timp de război. Stimată printre străini, ea păstra echilibrul cu ceilalți stupi. La nevoie toți membrii săi își puneau la dispoziție viața și bunurile. Astfel înflorea acest popor. Viciile persoanelor particulare contribuiau la fericirea publică. Atunci când virtutea, folosită de oamenii politici abili, se unea cu viciul, cei mai mari nenorociți făceau cevapentru binele public.
Vicleniile Statului conservau totul, deși fiecare cetățean se plângea de acest lucru. Intr-un concert, armonia rezultă dintr-o combinație de sunete opuse. Tot astfel membrii societății, urmând căi total opuse, se ajutau aproape cu ciudă. Cumpătarea și sobrietatea unora înlesneau bețivăneala și lăcomia celorlalți. Avariția, această funestă rădăcină a tuturor relelor, acest viciu denaturat și diabolic, era sclava nobilului păcat al risipei. Luxul fastuos era ocupația a milioane de săraci. Vanitatea, această pasiune atât de detestată, dădea de lucru și mai multor persoane. Nevoia și amorul propriu, miniștri ai industriei, făceau să înflorească artele și comerțul. Extravaganțele culinare și diversitatea meselor, somptuozitatea alaiurilor și a amenajărilor, în ciuda aspectului lor ridicol, constituiau cea mai bună parte a negoțului.
Mereu inconstant, acest popor schimba legile întruna. Reglementări bine stabilite erau anulate și înlocuite curând cu altele total opuse. Cu toate acestea, modificând și corectând astfel legile vechi, se anticipau greșeli pe care nicio altă jurisprudență nu le-ar fi putut prevedea.
Astfel, viciul dădea naștere la viclenie, viclenia se unea cu hărnicia, și iată cum stupul începea, puțin câte puțin, să aibă mult din toate comoditățile vieții. Plăcerile reale, dulceața vieții, bunăstarea și tihna deveniseră în așa măsură bunuri comune încât chiar săracii trăiau mai plăcut decât o făcuseră înainte cei bogați. nu mai era nimic de adăugat la fericirea acestei societăți.
Dar din păcate săracii fericiți sunt și vanitoși ! Abia au apucat albinele să savureze primele urme de fericire, că și-au dat seama că nici măcar zeii nu pot să le facă perfect acest sejur terestru. Trupa bâzâitoare a dovedit adeseori că e mulțumită de guvern și de miniștrii săi; dar la cea mai mică schimbare, albinele s-au răzgândit. Ca și când ar fi post pierdute pe veșnicie, ele au blestemat politica, armele și flotele. Aceste albine se plângeau una la alta, și se auzeau de peste tot cuvintele: Blestemați fie ticăloșii care domnesc printre noi. Cu toate acestea, deși fiecare își permitea să se plângă, nimeni nu voia să-i lase pe ceilalți să profite.
Un personaj care agonisise bogății imense înșelându-și Stăpânul, Regele și Săracul, îndrăznea să strige cât îl țineau puterile: Țara nu are cum să nu piară pentru toate nedreptățile sale. și cine credeți că ținea aceste predici rigide? Era un mănușar care făcuse vânzări toată viața și care în prezent vindea piei de oaie în schimbul unor capre. El nu făcea nici cel mai mic lucru în această societate, care să contribuie la binele public. Cu toate acestea, toți hoțomanii strigau fără rușine: Oh, zei! Dați-ne cinste.
Mercur[2] nu s-a putut stăpâni să nu râdă la auzul acestei rugăminți atât de nerușinate. Ceilalți zei au zis că e o prostie să acuzi ceea ce iubești. Dar Jupiter, indignat de aceste rugăciuni, a jurat în sfârșit că această trupă de strigători va scăpa de frauda de care se plânge.
El a zis: Chiar în acest moment cinstea va pune stăpânire pe toate inimile. La fel ca stâlpul infamiei, ea va ridica vălul de pe ochii fiecăruia și îi va face să-și contemple cu rușine crimele. Ei s-au recunoscut vinovați prin discursuri și mai ales prin roșeața din obraji, pronunțată de realizarea crimelor de care se făceau vinovați. Este la fel ca la copiii care, vrând să-și ascundă greșelile, trădați de culoarea feței, își închipuie că imediat ce se uită cineva la ei, se vede pe fața lor nesigură fapta rea pe care au săvârșit-o.
Dar, Zei! Ce consternare ! Ce schimbare subită! În mai puțin de o oră prețul alimentelor a scăzut peste tot. Fiecare, de la ministrul de stat până la ultimul sătean, și-a scos masca ipocriziei care îl acoperea. Unii, care înainte erau foarte bine cunoscuți, au părut necunoscuți când și-au însușit un comportament natural.
Din acel moment, baroul s-a depopulat. Debitorii își achitau bucuros datoriile, fără să uite de datoriile uitate de creditorii înșiși. Ele erau cedate cu generozitate celor care nu reușeau să și le plătească. Dacă apărea vreo problemă, cei care nu aveau dreptate tăceau, plini de modestie. Nu mai existau procese pline de rea-credință și de jigniri. Nimeni nu mai putea acumula bogății. Virtutea și cinstea domneau în Stup. Ce se făceau avocații? Ce se făceau cei care înainte de revoluție nu avuseseră fericirea de a câștiga făcând bine, acum trebuind să-și pună deoparte instrumentele de scris și să se retragă.
Justiția, care până atunci fusese foarte ocupată ordonând spânzurarea anumitor persoane, i-a eliberat pe cei pe care îi ținea prizonieri. Dar imediat ce închisorile au fost curățate, zeița care domnea peste ele a devenit inutilă, și s-a văzut nevoită să se retragă, și împreună cu ea, și cei din anturajul ei. La început au plecat câțiva lăcătuși, care făceau lacăte, ivăre, grilaje, lanțuri și uși cu bare de fier. A urmat paznicii închisorilor, TEMNICIERII și ajutoarele lor. Zeița era însoțită de fidelul său ministru, scutierul Carnifex, marele executor al ordinelor sale severe. El nu mai era înarmat cu sabia sa imaginară[3], ci cu un topor și o funie. Doamna Justiție, legată la ochi, așeată pe un nor, a fost alungată în zare împreună cu acest cortegiu. In jurul și în spatele carului său erau sergenții săi, aprozii, și angajați de toate felurile care se hrăneau cu lacrimile nenorociților.
În STUP existau MEDICI, la fel ca înainte de revoluție. Dar medicina, această artă salutară, nu mai era prestată decât de oameni abili. Erau atât de mulți, și atât de bine răspândiți prin tot stupul încât niciunul nu avea nevoie să folosească vreun mijloc de transport. Certurile lor fără sens au luat sfârșit. Grija de a vindeca rapid pacienții era unica lor preocupare. Plini de dispreț pentru drogurile aduse din țări străine, ei se limitau la produsele autohtone simple. Convinși că Zeii nu trimiteau Națiunii nicio boală fără leac, ei se dedicau descoperirii proprietăților plantelor care creșteau acolo.
ECLEZIAȘTII BOGAȚI, care își reveniseră din lenea lor rușinoasă, nu mai aveau grijă de biserici folosind albine angajate cu ziua. Ei țineau slujbele personal. Cinstea de care erau însuflețiți îi făcea să se roage și să dea ofrande. Toți cei care nu se simțeau în stare să se achite de aceste sarcini, sau care credeau că nu era nevoie de serviciile lor își părăseau fără întârziere slujba. Nu erau suficiente locuri de muncă pentru atâtea persoane. Numărul acestora a scăzut deci considerabil. Toți se supuneau MARELUI PREOT, care, ocupându-se de problemele religioase, abandonase celelalte probleme de stat. Șeful sfânt, devenit milos, nu era destul de dur cât să alunge de la ușa sa niște bieți înfometați. Niciodată nu s-a auzit despre el că taie ceva din salariile nevoiașilor. Dimpotrivă, la el cei înfometați găseau de mâncare, mercenarii găseau cevade lucru, iar muncitorii nevoiași îți găseau un pat și o masă.
Schimbarea a fost la fel de considerabilă și în rândul miniștrilor regelui și a tuturor ofițerilor subalterni. Economi și împăciuitori, pensiile le ajungeau acum ca să trăiască. Dacă o biată Albină ar fi venit de zece ori să solicite plata corectă a unei mici sume, și dacă vreun funcționar bine plătit ar fi obligat-o să-i ofere bani ca să-și primească plata, acest lucru s-ar fi numit, lovitura de baston a funcționarului; dar acum s-ar numi hoție pe față.
O SINGURĂ persoană era de ajuns pentru a face ce făceau trei persoane înainte de a avea loc fericita schimbare. Nu mai era nevoie de colegi pentru a lămuri acțiunile celor cărora li se încredința gestionarea problemelor. Magistrații nu se lăsau corupți și nu încercau să-i ajute pe alții să fure. Unul singur făcea de o mie de ori mai mult decât mulți înaintea sa.
Nu mai era o onoare să epatezi având creditori. Livrelele erau expuse în buticurile anticarilor. Cei care străluceau în calești magnifice le vindeau pe sume de nimic. Nobilii rămâneau fără toți caii aceia superbi, și chiar fără câmpurile pe care le dețineau, pentru a-și plăti datoriile.
Se evitau cheltuielile inutile cu aceeași atenție cu care se evita frauda. Nu mai erau desfășurate trupe armate în afară. Luând în derâdere sttima străinilor, și gloria trecătoare obținută cu arma în mână, nu se mai lupta decât pentru apărarea patriei împotriva celor care erau invidioși pe drepturile și libertatea sa.
Uitați-vă acum la gloriosul stup. Observați înțelegerea admirabilă ce domnește între toate tipurile de comerț, și buna-credință. Obscuritățile ce umbreau acest spectacol au dispărut. Totul se vede cu ochiul liber. Cum s-au schimbat lucrurile la față!
Cei ce cheltuiau excesiv și toți cei ce trăiau de pe urma acestui lux au fost nevoiți să se retragă. Degeaba au încercat alte ocupații; acestea nu au reușit să le ofere strictul necesar.
Prețurile clădirilor au scăzut. Palatele minunate, destinate muzicii, cu pereți asemănători celor din Teba, erau goale[4]. Cei mari, care ar fi preferat să-și piardă viața decât să vadă șterse de pe superbele porticuri titlurile fastuoase, își râdeau azi de aceste inscripții iluzorii. Arhitectura, această artă minunată, a fost complet abandonată. Artizanii nu mai găseau pe nimeni care să-i angajeze. Pictorii nu mai deveneau celebri cu pensulele lor. Sculptorii, gravorii, dăltuitorii și cei care făceau statui nu mai erau renumiți în Stup.
Puținele albine rămase trăiau modest. Nu mai aveau probleme că nu știau cum să-și cheltuie banii, ci cum să facă să trăiască. După ce și-au reglat conturile la tavernă, au luat hotărârea de a nu mai pune niciodată piciorul acolo. Nu se mai întâlneau dansatoare de cabaret care să câștige suficient cât să-și permită să poarte haine din aur. Torcol nu mai dădea bani mulți ca să bea vin de Bourgogne și să mănânce ortolani. Curtezanul, care, dorind să-i facă iubitei cadou de Crăciun mazăre verde, cheltuia în două ore cât o companie de cavalerie în două zile, își făcu bagajele și plecă dintr-un ținut atât de mizerabil.
Mândra Cloé care, cu aerele sale își forțase soțul prea slab să devalieze Statul, își vinde acum zestrea compusă din cele mai bogate achiziții din India. Iși limitează cheltuielile și poartă aceeași haină tot anul. Viața liberă a trecut. Tendințele în modă nu se mai succed cu aceeași inconstanță ciudată. De acum, toți cei care lucrau cu stofe scumpe de mătase și argint și toți artizanii care depindeau de ele s-au retras. O pace profundă domnea în acea viață. Toate fabricile rămase nu mai produceau decât stofele cele mai simple; totuși ele erau foarte scumpe. Natura binefăcătoare nu mai era constrânsă de către neobositul grădinar, și nu dădea, într-adevăr, decât fructe de sezon, nici rarități, nici trufandale.
Pe măsură ce vanitatea și luxul scădeau, vechii locuitori își părăseau domiciliile. Acum nici comercianții, nici companiile nu mai trăgeau în jos fabricile, ci simplitatea și moderația tuturor albinelor. Toate meseriile și toate artele erau neglijate. Satisfacția, această ciumă pentru hărnicie, le facea să-și admire abundența grosieră. Ele nu mai căutau noutatea și nu se mai ambiționau să facă nimic.
Stupul fiind astfel aproape gol, nu se mai puteau apăra împotriva atacurilor dușmanilor de o sută de ori mai numeroși. Ele s-au apărat totuși cu toată vitejia posibilă, până când unele din ele au găsit un refugiu bine fortificat. Acolo au hotărât să se stabilească sau să moară încercând. Nu a existat niciun trădător în rândurile lor. Toate au luptat vitejește pentru cauza comună. Curajul și integritatea lor au fost în sfârșit încununate de victorie.
Totuși triumful lor le-a costat scump. Mai multe mii dina ceste albine prețioase au pierit. Restul roiului, care se căliseră din cauza oboselii și a muncii, considerau că starea de bine și repaosul care le puneau atât de mult la încercare cumpătarea, sunt vicii. Vrând, deci, deodată, să se asigure că nu mai are loc nicio răsturnare de situație, toate albinele au zburat în scorbura umbroasă a unui copac, unde nu le-a mai rămas nimic altceva din fosta fericire decât Mulțumirea și Cinstea.
Morala
Lăsați deoparte plângerile, muritori netoți! degeaba încercați să asociață măreția unei Nații cu cinstea. Doar nebunii pot să se flateze savurând plăceri și bucurându-se de roadele pământului, devenind faimoși în război, trăind îndestulat și fiind în același timp virtuoși. lăsați deoparte aceste himere iluzorii. Trebuie ca frauda, luxul și vanitatea să subziste, dacă dorim să le culegem roadele. Foamea este fără îndoială o neplăcere înspăimântătoare. Dar fără ea, cum s-ar putea face digestia, de care depind hrănirea șicreșterea noastră ? Vinul, această licoare excelentă, nu îl datorăm noi, oare, unei plante cu lemn subțire, urât și întortocheat? In timp ce resturile neglijate rămân pe plantă, se sufocă reciproc și devin inutile. Dar dacă aceste crengi sunt sprijinite și tăiate, ele vor deveni în curând fertile, și ne vor da cele mai grozave fructe.
Astfel descoperim că viciul este avantajos, în timp ce justiția îl curăță, îl scurtează și îl leagă. Dar ce spun eu! Într-un stat înfloritor, viciul este la fel de necesar ca și foamea care ne obligă să mâncăm. E imposibil ca doar virtutea să facă o Națiune celebră și glorioasă. Pentru a învia fericitul Secol de Aur, în afară de cinste ne mai trebuie și tupeul cu care se hrăneau strămoșii noștri.
Londra : Pe cheltuiala Companiei, 1740
[2] C'est le dieu des Larrons.
[3] În Anglia, execuțiile se făceau folosind doar toporul pentru a tăia capul, niciodată sabia. De aceea autorul numește imaginară această sabie atribuită călăului.
[4] Autorul se referă la clădirile construite pentru a găzdui Opera și Teatrul de Comedie. Amphion, după ce i-a izgonit pe Cadmus și pe soția sa de unde locuiau, a construit acolo Orașul Teba, folosind pietre cu ordin și măsură, pentru o armonie minunată inspirată de divinul Luth.