traducere de Eduard Gegiu
Fundamentele microeconomice ale dezechilibrului macroeconomic: o perspectivă austriacă asupra Marii recesiuni din 2008
Macroeconomia modernă neoclasică a preluat ideea pe care John Kenneth Galbraith o numea „înțelepciunea convențională” în urmă cu zeci de ani. În special începând cu Keynes, economia a luat ca de la sine înțeleasă o viziune largă a macroeconomiei, care caută explicațiile atât ale boom-urilor, cât și ale bust-urilor în mișcările diferitelor variabile agregate. Întreaga sub-disciplină a „macroeconomiei” se bazează pe convingerea că instrumentele microeconomice standard nu sunt de mare ajutor pentru înțelegerea dinamicii creșterii și ciclurilor economice. Chiar și cu revoluția așteptărilor raționale care își propune să readucă macroeconomia pe microfundamentele sale, limbajul cererii și ofertei agregate, versiunile simplificate în exces ale teoriei cantitative a banilor și analiza agregativă a crucii keynesiene și modelele simple de finanțare funcțională încă umplu manualele și fac parte din majoritatea dezbaterilor politice. Pe măsură ce ne aflăm într-o recesiune semnificativă pe care niciunul dintre aceste modele nu a prevăzut-o și nici nu par să fie de mare ajutor în ieșirea noastră din aceasta, alte abordări ale macroeconomiei au ocazia să umple vidul explicativ. Școala austriacă este poziționată în mod unic pentru a umple acest gol, deoarece austriecii au respins de mult ipotezele fundamentale ale macroeconomiei moderne și au dezvoltat o abordare alternativă a ciclurilor economice și a creșterii economice care aduce multe clarificări asupra recesiunii actuale și sugerează căi pentru a preveni ciclurile viitoare de boom-bust.
Austriecii și Macroeconomia modernă
Pentru austrieci, începutul analizei economice este actorul uman care încearcă să-și dea seama care sunt scopurile sale și cum să își folosească mijloacele cel mai bine pentru a le atinge, dar făcând acest lucru într-o lume în care cunoștințele sale sunt fragmentate și adesea incoerente și unde viitorul este tulburat de incertitudine autentică, structurală. Acestea exclud din capul locului utilizarea ipotezelor neoclasice standard despre raționalitate și interes de sine. Austriecii nu sunt interesați să descrie rezultatele de echilibru ale persoanelor complet informate și ale firmelor care își maximizează utilitatea și respectiv profiturile. Astfel de imagini ale lumii sunt utile, în cel mai bun caz, pentru a oferi un contrast față de modurile în care oamenii din lumea reală încearcă să privească prin ceața incertitudinii pentru a-și folosi mai bine mijloacele pentru scopurile dorite de ei, indiferent dacă este vorba despre o singură persoană care se implică într-un comportament de economisire sau de o firmă care caută profituri. Toată acțiunea umană este, pentru austrieci, speculativă și antreprenorială prin faptul că nu există nicio asigurare a succesului, iar erorile autentice și regretele sunt posibile (spre deosebire de modelele neoclasice în care se presupune că se ia cea mai bună decizie posibilă, având în vedere datele disponibile).
Această reprezentare a acțiunii umane se traduce printr-un concept al procesului de piață. Conform lui Mises (1966), pe măsură ce indivizii încearcă să-și „atenueze neliniștea resimțită”, folosindu-și mai bine mijloacele pentru scopurile dorite, ei au mai multe opțiuni. În primul rând, ei se pot angaja în schimburi și pot renunța la mijloacele cu valoare mai mică pentru cele cu valoare mai mare. Schimbul este ex ante benefic reciproc, întrucât ambele părți își imaginează că sunt în câștig în urma shimburilor, chiar dacă ex post se dovedește că au greșit. Astfel de schimburi simple îmbunătățesc bunăstarea subiectivă a indivizilor sau a gospodăriilor și, pe măsură ce neplăcerile barterului își fac prezența, în cele din urmă comercianții descoperă utilizarea unui mediu de schimb. Schimbul monetar aduce cu sine evoluția prețurilor monetare distincte pentru fiecare bun, care, la rândul său, permite comercianților să calculeze mai clar câștigurile și pierderile diferitelor activități.
Prețurile monetare sunt, de asemenea, cruciale pentru al doilea mod în care oamenii își pot îmbunătăți poziția: se pot angaja în procese de fabricare care presupun inițial producerea de bunuri de capital ca etapă intermediară în producerea de bunuri de consum (proces care poartă numele de roundaboutness – n.tr.). Mai degrabă decât să schimbe un bun de consum pentru alt bun de consum, actorii pot aduna împreună o varietate de factori de producție și pot crea noi produse finite cu acestea. Acest proces poate fi la fel de simplu precum construirea unui instrument sau la fel de complex precum producerea de automobile. Carl Menger (1981 [1871]), fondatorul școlii austriece, a recunoscut importanța producției intertemporale făcând distincția dintre bunurile de „ordinul întâi” sau bunuri de consum direct și bunurile de „ordine superioare” sau bunurile de capital care contribuie la producția de bunuri de prim ordin. În viziunea austriacă, indivizii văd oportunități de a-și îmbunătăți posibilitățile de consum viitoare consumând mai puțin acum și folosind unele dintre aceste resurse pentru a „finanța” procesele de producție în mai multe etape, care vor oferi mai multe produse de consum în viitor. Economiile noastre actuale (adică reducerea consumului curent) sunt cele care fac posibilă așteptarea unei producții viitoare mai mari. Economiile, pentru austrieci, reprezintă vehiculul pentru o creștere pe termen lung, deoarece fac posibile mai multe procese de producție de tip roundabout.
Producătorii iau deciziile cu privire la ce să producă și cum să producă pe baza semnalelor oferite lor de prețurile actuale și a estimărilor lor cu privire la ceea ce se va dori în viitor. Aceasta este esența antreprenoriatului. Producătorii achiziționează materii prime, utilaje sau alte bunuri de ordine superioare, precum și forță de muncă, și le combină pentru a rezulta o producție despre care cred că poate fi vândută la un preț care depășește costul factorilor de producție plus rata dobânzii implicite necesare pentru a aștepta produsele de consum în viitor. Deoarece oamenii, toate celelalte lucruri rămânând egale, preferă prezentul în locul viitorului, faptul că producția necesită timp înseamnă că valoarea bunului final trebuie să depășească nu doar costurile monetare ale factorilor de producție, ci și valoarea timpului de producție.
Prin urmare, pentru austrieci, rata dobânzii joacă un rol cheie ca preț central care ghidează producția intertemporală. La rate mai mici ale dobânzii, care reflectă mai multă răbdare din partea consumatorilor, procesele de producție cu mai multe etape de producție (adică cele cu mai mulți pași între materiile prime și producția finală) vor fi relativ mai utile, în timp ce ratele mai mari ale dobânzii și nerăbdarea consumatorilor va face ca procesele mai scurte să fie relativ mai de dorit. Punctul esențial al problemei este gradul de coordonare intertemporală sau gradul în care planurile de producție de tip roundabout este sincronizat cu preferințele consumatorilor pentru consumul mai mare sau mai mic în prezent sau viitor.
Acest concept despre producție și consum are o implicație importantă pentru modul în care este înțeles capitalul. În analizele neoclasice, capitalul este în mod normal considerat ca un agregat omogen; este „K” (K este variabila pentru capital – n.tr.) în diferite modele. Din perspectiva austriacă, aceasta este o eroare crucială. Deoarece pentru austrieci capitalul este întotdeauna încorporat în bunuri specifice, nu poate fi tratat ca o masă nediferențiată. Antreprenorii achiziționează factori de producție sau construiesc mașini care sunt proiectate pentru scopuri specifice. Ele nu pot fi redistribuite fără costuri către un număr infinit de alte utilizări, așa cum ar putea sugera conceptul omogen despre capital. Austriecii văd capitalul ca fiind eterogen și având un număr limitat de utilizări specifice (Lachmann 1978 [1956], Kirzner 1966). Același lucru este valabil și pentru muncă. Competențele și cunoștințele pe care le au lucrătorii nu sunt adecvate pentru toate procesele de producție potențiale, astfel capitalul lor uman poate fi conceput ca eterogen și specific pentru un număr limitat de utilizări.
Capitalul nu este doar eterogen în acest sens, ci poate încorpora și erori. Având în vedere un viitor incert, producătorii fac întotdeauna cea mai bună presupunere cu privire la ce să producă și cum, astfel încât gama de bunuri de capital existente în orice moment este probabil să încorporeze o varietate de erori antreprenoriale. De exemplu, dacă doi producători cumpără factori de produc’ie pentru a produce un anumit tip de pantof de alergare, dar cererea este suficientă doar pentru ca unul dintre ei să aibă profit, atunci capitalul celuilalt a fost alocat greșit. Desigur, nu putem ști acest lucru decât după ce s-a desfășurat procesul de piață și pierderile unei firme indică faptul că valoarea produsului lor final nu a fost suficientă pentru a acoperi costurile, inclusiv dobânzile. Acest punct este important deoarece presupune faptul că nu putem doar să adunăm valoarea capitalului existent pentru a obține o măsură agregată a „capitalului total”. Această procedură ar fi valabilă numai în echilibru, atunci când am știut că fiecare bun de ordin superior a fost implementat corect. Nu putem adăuga stocuri de capital existente pentru a obține agregare. Când ne gândim la capital, trebuie să fim atenți atât la situația capitalului (și a muncii) în structura producției, cât și la factorii care ar putea distorsiona semnalele de preț în moduri care fac mai dificil ca firmele să își sincronizeze producția cu preferințele publicului cu privire la consum.
Abordarea austriacă a macroeconomiei poate fi deja văzută ca fiind fundamental microeconomică. Ceea ce contează pentru creștere este gradul în care coordonarea microeconomică intertemporală este realizată de producătorii care utilizează semnale de preț, în special rata dobânzii, pentru a-și coordona planurile de producție cu preferințele consumatorilor.[1] Cu toate acestea, acest proces de coordonare poate fi subminat de evenimente desfășurate la nivelul întregii economii, care ar putea fi numite „macroeconomice”. În special, însăși universalitatea banilor care face posibilă coordonarea care caracterizează procesul de piață poate fi, de asemenea, sursa unei lipse majore de coordonare. Dacă există ceva în neregulă cu banii, faptul că ating totul în economie va rezulta în probleme sistemice „macroeconomice”. Când banii sunt în exces sau în deficit, ratele dobânzilor pierd legătura cu preferințele de timp subiacente ale oamenilor, iar prețurile individuale reflectă cu o mai mică exactitate variabilele subiacente ale gusturilor, tehnologiei și resurselor. Dezechilibrele monetare subminează funcțiile comunicative ale prețurilor și ale ratelor dobânzii și împiedică procesele de învățare care alcătuiesc piața.
Mai precis, austriecii au emis o teorie a ciclului de afaceri care reunește temele prezentate mai sus.[2] Conform teoriei austriece, faza de boom a ciclului de afaceri începe atunci când banca centrală încearcă să furnizeze mai mulți bani decât își dorește publicul să dețină la nivelul actual al prețului. Pe măsură ce aceste surse de bani în exces își croiesc drum prin sistemul bancar, creditorii descoperă că sunt capabili să ofere mai multe împrumuturi, chiar dacă nu au văzut o creștere a economisirii din partea publicului. Operațiunile de piață deschisă ale băncii centrale își adaugă rezervele într-un mod care nu se distinge de depozitele private. Această creștere a ofertei de fonduri împrumutabile (rețineți că „fonduri împrumutabile” nu trebuie să fie același lucru cu „economisirea privată”) duce la scăderea ratelor dobânzii pe măsură ce băncile se îndreaptă spre atragerea de noi debitori. Aceste rate mai mici ale dobânzii pe piață par să semnaleze firmelor că publicul este acum mai răbdător și mai dispus să aștepte bunurile de consum. Dacă extinderea fondurilor împrumutabile ar fi fost cu adevărat finanțată prin economii autentice, rata mai mică a dobânzii ar trimite un semnal precis despre dorințele publicului. Cu toate acestea, atunci când extinderea este cauzată de o ofertă excesivă de bani, mai degrabă decât de o schimbare a preferințelor de timp ale publicului, relația strânsă dintre ratele dobânzii de pe piață și preferințele de timp subiacente este întreruptă.
Rata dobânzii mai mică semnalează producătorilor că publicul este mai dispus să aștepte; prin urmare, aceștia se angajează în procese de producție pe termen mai lung, adică cele care au mai multe etape între materiile prime și bunul final, de consum. Procesele mai lungi sunt mai productive, motiv pentru care sunt de dorit pentru producători, iar rata dobânzii mai mică face ca din punct de vedere economic extinderea producției să fie mai rațională în acest mod. Bunurile de capital sunt create sau achiziționate și reechipate pentru a fi folosite în aceste procese mai lungi. Munca este îndepărtată de piețele mai apropiate de bunurile finale și mai apropiată de etapele inițiale ale producției. Prețurile și salariile sunt majorate și, după cum susține Garrison (2001), economia își poate depăși, cel puțin temporar, posibilitățile de producție, deoarece, așa cum vom vedea, proiectele finanțate prin extinderea monetară în cele din urmă nu sunt durabile chiar dacă crează între timp toate măsurile observate ale unui boom. Boom-ul nu poate dura, deoarece preferințele de bază ale consumatorilor nu s-au schimbat, iar de fapt, ei nu sunt dispuși să aștepte mai mult pentru produsul finit. Deci, chiar dacă producătorii schimbă resursele de la producerea de bunuri destinate consumului curent la bunuri în stadiul anterior, consumatorii continuă să solicite bunuri curente cu aceeași intensitate relativă ca înainte de expansiunea monetară. Rata scăzută a dobânzii pe piață, determinată de inflație, trimite un semnal fals cu privire la preferințele publicului.
Lipsa de coordonare intertemporală devine evidentă pe măsură ce izbucnește o luptă pentru supremație între încercările unor producători de a cumpăra factori de producție pentru procese de producție mai lungi, în timp ce alții continuă să supraliciteze prețurile factorilor de producție pentru bunurile mai apropiate de consumatori. Nu pot avea succes ambele grupuri, având în vedere realitatea resurselor disponibile. În cele din urmă, acei producători implicați în procesele de lungă durată consideră că costul factorilor de producție este prea mare, mai ales că devine clar că dorința publicului de a aștepta nu corespunde cu rata dobânzii viitoare sugerată. Aceste procese pe termen mai lung sunt apoi abandonate, rezultând în scăderea prețurilor activelor (atât bunurile de capital, cât și activele financiare, cum ar fi prețurile acțiunilor companiilor relevante) și intrarea în șomaj a forței de muncă în acele sectoare asociate industriilor bunurilor de capital. Așa începe faza bust-ului ciclului, pe măsură ce prețurile acțiunilor scad, prețurile activelor se „dezumflă”, activitatea economică generală încetinește și șomajul crește. Cheia bustului este specificul capitalului și al muncii menționat anterior. Bunurile de capital abandonate asociate proceselor de producție mai lungi nu pot fi convertite instantaneu și fără costuri la noi utilizări în sectoarele bunurilor de consum. Același lucru este valabil și în ceea ce privește forța de muncă: muncitorii șomeri trebuie să se reorienteze spre sectoarele particulare mai aproape de consumul final în care este nevoie de forță de muncă și probabil vor avea o pierdere de venit în acest proces și ar putea chiar să necesite un set diferit de capital uman pentru a avea succes. Bust-ul este economia care trece prin această refacere și remaniere a capitalului și a forței de muncă, deoarece elimină greșelile făcute în timpul boom-ului. Pentru austrieci, boom-ul este atunci când sunt comise greșelile și tocmai în timpul bust-ului sunt corectate aceste greșeli.
Macroeconomia agregativă standard nu este foarte utilă în înțelegerea procesului descris de teoria austriacă a ciclului. În modul cel mai fundamental, dacă PIB-ul este conceput în termeni de C + I + G (consum + investiții + cheltuieli guvernamentale – n.tr.), este greu de înțeles ideea că consumul și investițiile s-ar putea schimba. Atunci când investiția este tratată ca o cantitate nediferențiată, mai degrabă decât ca abordarea „etapelor de producție” austriece, conceptul de lipsă de coordonare intertemporală și problemele ridicate de capitalul eterogen sunt de asemenea imposibil de văzut. Modalitățile în care ratele dobânzii scăzute artificial denaturează compoziția lui „I” mai degrabă decât să afecteze cantitatea totală sunt ascunse în abordarea generală, totuși sunt esențiale pentru înțelegerea austriacă a erorilor din cadrul boom-ului și a procesului de corecție a bust-ului. Pentru modelele keynesiene și cele ulterioare care nu înțeleg deciziile de investiții și bunurile de capital la care conduc, în ceea ce privește cele mai bune presupuneri specifice ale unei serii întregi de antreprenori microeconomici, efectele distorsionante ale ratelor dobânzii scăzute artificial vor fi greu de înțeles. Hayek a recunoscut acest lucru încă din recenzia sa despre Treatise on Money (Tratatul asupra banilor) al lui Keynes, când a scris: „Agregatele domnului Keynes ascund cele mai fundamentale mecanisme ale schimbării” (Hayek 1995 [1931], p. 128). 75 de ani mai târziu, acea propoziție rămâne un rezumat foarte concis al criticii austriece nu doar față de teoria lui Keynes, ci față de întraga clasă de modele dintr-o varietate de școli de gândire care cuprind macroeconomia modernă de după război. Pentru austrieci, există într-adevăr întrebări macroeconomice, dar există doar răspunsuri microeconomice.
Macroeconomia austriacă și „Marea recesiune” din 2008
Macroeconomia austriacă poate oferi o explicație destul de cuprinzătoare a locului în care ne aflăm în recesiunea actuală. Un concept de bază în abordarea austriacă este că, deși propunerile teoretice sunt universal valabile, ele oferă doar cadrul unei explicații istorice complete. Aplicând teoria la episoade istorice specifice, austriecii recunosc că detaliile particulare ale fiecărui episod pot varia în moduri importante, chiar dacă cadrurile episodului sunt conforme cu modelul identificat de teorie.[3] Aplicând teoria austriacă a ciclului la episoade istorice specifice, economistul trebuie să acorde o atenție deosebită celorlaltor tipuri de factori în joc care ar fi putut duce la caracteristicile unice ale acestui episod.
Teoria austriacă a ciclului a apărut din datele empirice privind modelele de utilizare și neutilizare a resurselor care au caracterizat ciclurile de afaceri din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Faptul că industriile bunurilor de capital s-au extins în timpul boom-urilor și s-au contractat în timpul bust-urilor a fost o observație empirică care a cerut explicații în orice teorie a ciclului, iar austriecii cred că au oferit-o. Explicațiile obișnuite ale teoriei austriece susțin în mod normal că excesul de fonduri împrumutabile create de banca centrală vor ajunge în mâinile producătorilor care le vor folosi să investească în procese de producție pe termen mai lung, așa cum s-a demonstrat mai sus. Cu toate acestea, această afirmație nu este o caracteristică necesară a ciclului, ci mai degrabă una comună, mai ales în anii trecuți. În funcție de setul de politici, instituții și stimulente existente, excesul de fonduri împrumutabile ar putea ajunge într-o serie de locuri specifice, deși toate vor fi cele în care rata dobânzii mai mică face ca activitatea economică pe termen lung să devină mai puțin costisitoare.
În recesiunea actuală, o serie de astfel de factori au deviat surplusul de fonduri împrumutabile către piața imobiliară, creând acolo o bulă de active care a servit drept bază pentru un set de instrumente financiare prost concepute, toate care acum se prăbușesc în urma spargerii bulei imobiliare. „Marea recesiune” nu este un produs al lăcomiei capitalismului de tipul laissez-faire, ci mai degrabă este consecința neintenționată a unui set de intervenții foarte semnificative în funcționarea procesului pieței: politica monetară expansivă a Fed (banca centrală a SUA – n.tr.) și un set de politici care a redus artificial costurile și riscurile deținerii unei locuințe, permițând crearea de împrumuturi foarte riscante, care au condus apoi la inovații și mai riscante în industria financiară. Din perspectiva austriacă, eventuala prăbușire a acestui castel de cărți construit pe inflație nu reprezintă un eșec al capitalismului, ci un eșec în mare parte previzibil al băncii centrale și al altor forme de intervenție guvernamentală. Trecem acum la detaliile acestui proces.
Dovezile empirice asupra diferitelor metode de măsurare ale ofertei de bani și ale ratelor de dobândă aferente arată destul de clar modalitățile prin care Federal Reserve System din SUA a crescut oferta de bani și a scăzut ratele de dobândă începând cu 11 septembrie, dacă nu mai devreme. Aceasta a fost o politică foarte intenționată din partea Greenspan Fed, deoarece a încercat să scoată economia SUA din mica recesiune de după 11 septembrie. Rata Fondurilor Federale a scăzut la intervalul de 1 la sută pentru o perioadă și a rămas cu mult sub normele istorice recente o mare parte a perioadei anterioare anului 2007. Este demn de remarcat și rolul jucat de așa-zisul „Greenspan Put”. Președintele Fed a arătat clar că el crede că banca centrală nu poate face nimic pentru a împiedica dezvoltarea bulelor de active, dar că ar putea amortiza efectele atunci când aceste bule vor exploda. Ceea ce este remarcabil este că Greenspan părea să nu știe despre rolul pe care Fed l-ar putea juca în provocarea unor astfel de bule, precum și despre stimulentele pe care această politică le-a creat investitorilor, care acum știau că vor fi salvați, cel puțin parțial, de orice pierderi pe care le-ar putea suferi din cauza spargerii unei bule. Acesta din urmă a avut cu siguranță un rol în a face piețele financiare să se simtă ca și cum nu ar exista un risc negativ pentru instrumentele legate de locuințe dezvoltate în timpul boom-ului.
Pentru ca aceste fonduri inflaționiste să alimenteze o bulă imobiliară și boom-ul sectorului financiar în general, politica guvernamentală a trebuit să joace un rol suplimentar. Presiunea pusă de stat pentru locuințe mai accesibile a fost un element esențial al mai multor administrații americane recente. Începând cel puțin de la administrația Clinton, guvernul federal a adoptat o varietate de politici menite să facă locuințele mai accesibile pentru grupurile cu venituri mici și medii și pentru diferitele minorități.
Acțiunile guvernamentale centrale au fost cele care se ocupă cu întreprinderile sponsorizate de guvern din piața împrumuturilor ipotecare. Fannie Mae și Freddie Mac sunt jucătorii cheie aici. Deși nu au creat ei înșiși multe ipoteci riscante, au dezvoltat o serie de instrumente cu plată în avans redusă care au fost în vogă în timpul boom-ului. Și mai important este că aceștia au fost în primul rând responsabili pentru piața ipotecară secundară, deoarece au achiziționat credite ipotecare de la alții și au promovat titlurile garantate cu ipotecă care au devenit vehiculele de investiții la ordinea zilei în timpul boom-ului.
Atât Fannie, cât și Freddie nu sunt firme de pe „piață liberă”. Au fost certificate de guvernul federal și, deși erau nominal în proprietate privată până la debutul bust-ului în 2008, li s-au acordat o serie de privilegii guvernamentale, în plus față de promisiunea implicită de a primi sprijin guvernamental, dacă ar avea vreodată probleme. Cu o astfel de promisiune în vigoare, piața valorilor mobiliare garantate ipotecar a reușit să tolereze un nivel de risc pe care piețele cu adevărat libere nu l-ar suporta. După cum știm acum, aceasta s-a dovedit a fi o mare problemă. Este adevărat că împrumuturile problematice care erau la baza recesiunii actuale au fost generate de bănci și companii ipotecare și nu de Fannie și Freddie. Cu toate acestea, prezența lor ca „mari jucători” pe piața ipotecară a denaturat dramatic stimulentele cu care se confruntau acei actori cu adevărat privați.[4] Dorința și capacitatea lor de a cumpăra credite ipotecare create de alții i-au făcut pe actorii privați mult mai dispuși să facă împrumuturi riscante, știind că ar putea să le împacheteze rapiid și să le vândă lui Fannie, Freddie și altora. Fannie și Freddie aveau atât privilegii guvernamentale, cât și promisiunea implicită de a primi dolari din banii contribuabililor dacă era necesar.
Această combinație le-a permis să acționeze fără îngrijorarea normală a sectorului privat cu privire la risc și recompensă și la profit și pierdere. Imunitatea lor relativă față de profitul și pierderea autentice de pe piață a generat efecte distorsionante în restul industriei ipotecare, permițând excesului de fonduri împrumutabile provenite de la Fed să fie transformate într-un număr mare de credite ipotecare care probabil nu ar fi trebuit niciodată emise. Au fost și alte elemente de reglementare care au jucat un rol în această poveste. Fannie și Freddie erau supuși unei presiuni politice semnificative pentru a menține locuințele din ce în ce mai accesibile (promovând în același timp instrumente care depindeau de creșterea constantă a prețului locuințelor) și pentru a extinde oportunitățile către grupurile minoritare „sub-deservite” de-a lungul istoriei. Multe dintre noile credite ipotecare cu avans mic sau făsă avans (în special cele asociate cu Countrywide Mortgage) au fost concepute ca răspuns la această presiune. Dacă adăugăm la această formulă efectele marginale ale Legii privind investițiile comunitare, care impunea creditorilor să deservească acele grupuri care nu sunt deservite în general, precum și legile privind zonarea și utilizarea terenurilor care împingeau locuințele într-un spațiu limitat din suburbii și exurbii și creșterea prețurilor în acest process, atunci rezultă ingredientele unui boom și a unui bust a numărului de locuințe alimentate de credite și direcționate de reglementări.[5]Această varietate de politici și reglementări guvernamentale a fost responsabilă de apariția acestui boom specific în domeniul pieței imobiliară. Spre deosebire de boom-urile din trecut în care excesul de fonduri împrumutabile a ajuns să fie credit pentru producători, acest set de evenimente unice care au însoțit acest boom a fost responsabil pentru canalizarea acestor fonduri către locuințe.
Boom-ul de pe piața imobiliară a dus prețurile la niveluri fără precedent. Aceste creșteri ale prețurilor locuințelor alimentate de inflație au permis altor părți ale industriei financiare să dezvolte noi instrumente care să ia în considerare plățile ipotecare ale debitorilor ca un flux de venituri care ar putea fi repartizat între investitori. Varietatea instrumentelor de lux care formau piața ipotecară secundară erau toate bazate pe convingerea că prețurile locuințelor vor continua să crească, permițând astfel debitorilor “subprime” să continue să vadă creșterea capitalurilor proprii, ceea ce la rândul lor le va permite să își achite plățile. Dacă prețurile locuințelor ar fi scăzut, iar debitorii “subprime” vor descoperi că au ipoteci mai mari decât valoarea locuințelor lor, la rândul lor ar seca întreg fluxul de venituri și ar doborî aceste alte instrumente precum castelul de cărți.
Desigur, exact așa s-a întâmplat când boom-ul a luat sfârșit în cele din urmă, întrucât industria locuințelor s-a trezit din ce în ce mai incapabilă să găsească resursele necesare pentru a construi case la prețuri care să fie profitabile și fluxul de credite a început să sece. Odată ce prețurile locuințelor au început să scadă în 2006, întregul lanț de investiții construit pe baza creșterii prețurilor a fost amenințat. Scăderea semnificativă a pieței bursiere în toamna și iarna 2008-2009 a reflectat realizarea tot mai mare a faptului că bust-ul era în curs de desfășurare și că perspectivele viitoare de câștig ale majorității firmelor s-au estompat.[6]
Micșorarea industriei imobiliare și de construcții a determinat aceste sectoare să elimine locuri de muncă și să reducă dramatic investițiile de capital. Firmele financiare care au început să își piardă resursele pe măsură ce valoarea activele lor dependente de locuințe a început să se prăbușească, au început, de asemenea, să elimine locuri de muncă și capital. Aceste pierderi ale locurilor de muncă și ale veniturilor au dus la scăderea cererii în restul economiei. În plus, pierderile din valoarea capitalului propriu în locuințe, împreună cu scăderea valorii conturilor de pensionare și a altor investiții au cauzat o scădere suplimentară a cererii, deoarece gospodăriile au început să încerce să recupereze prin economii o parte din averea lor pierdută și/sau au experimentat pierderi absolute în veniturile din investiții. Toate aceste evenimente au condus împreună la scăderea diferiților indicatori macroeconomici pe care îi asociem cu recesiunea.
Din perspectiva austriacă, recesiunea actuală are multe caracteristici ale procesului tipic de boom-bust asociat cu teoria ciclului de afaceri a școlii. Banca centrală a alimentat o extindere nesustenabilă a economiei, care în cele din urmă a ieșit la iveală, conducând la un bust care ar începe să încerce să corecteze acele greșeli ale boom-ului. Cu toate acestea, această recesiune a avut unele caracteristici unice, care s-au datorat unei serii de intervenții și politici guvernamentale în sectorul locuințelor și în sectorul financiar. Teoria austriacă prezice că creditul în exces va merge către procesele de producție pe termen lung. În acest caz, era vorba de locuințe, întrucât ratele mai mici ale dobânzii din expansiunea Fed au redus în mod artificial prețul locuințelor și au dus la succesiunea evenimentelor pe care le-am subliniat. După cum s-a menționat în secțiunea anterioară, teoria austriacă nu încearcă să prezică calea specifică pe care o va lua inflația, ci doar că aceasta se va conforma în general modelului prin care se ajunge la investiții pe termen lung ca urmare a ratelor dobânzii mai mici. Faptul că, în acest caz, a fost vorba despre locuințe este o caracteristică specială a acestui ciclu, care este complet compatibilă cu caracteristicile mai tipice pe care le identifică teoria. Inflația băncii centrale guvernamentale, împreună cu alte intervenții și politici guvernamentale, reprezintă atât caracteristicile tipice, cât și cele unice ale acestui ciclu și sunt cauzele directe ale recesiunii actuale.
Poate politica să vindece recesiunile?
Având în vedere diagnosticul austriac al problemei, ce recomandă teoria ca tratament? Deoarece teoria susține că guvernul a fost responsabil pentru boom-ul care a produs bustul, nu va fi surprinzător să găsim o mare scepticism cu privire la capacitatea guvernului de a extrage economia din mizeria pe care a creat-o. De fapt, economia austriacă consideră ca o regulă de bază foarte puternică faptul că guvernele ar trebui să se abțină de la a interveni în procesul corectiv al recesiunii.
Chiar dacă ar exista un număr de lucruri pe care guvernul le-ar putea face pentru a ajuta situația, nu putem ignora întrebarea dacă actorii politici au stimulentul de a face acele lucruri și numai acele lucruri odată ce le-am recunoscut rolul în recuperare. În mod fundamental, totuși, austriecii nu cred că nici măcar actorii politici bine motivați nu pot ști exact ce măsuri politice ar fi necesare pentru a produce o adevărată redresare. Acest argument reiese din afirmația că lipsa de coordonare intertemporală care se manifestă ca un eșec „macroeconomic” este în cele din urmă o serie întreagă de eșecuri la nivel microeconomic. Prin urmare, încercarea de a corecta aceste eșecuri ar implica atât identificarea locului în care s-au produs, cât și cunoașterea modului în care se face alocarea superioară a resurselor. Având în vedere accentul austriac pe piețe ca procese de descoperire a acestui tip de cunoștințe, recomandarea lor generală de politică este de a permite piețelor să afle unde sunt erorile și unde ar fi mai bine utilizate resursele.
Primul punct poate fi efectuat destul de repede. Istoria diferitelor programe de stimulare și redresare nu sugerează că guvernele se pot limita doar la acele tipuri de cheltuieli și politici despre care teoria generală, presupunând pentru moment că este corectă, sugerează că vor fi utile. Odată ce vom deschide ușa intervenției politice ca cheie pentru vindecare, politicienii vor face cu plăcere din aceasta o scuză pentru a propune și a transmite o întreagă varietate de elemente, indiferent dacă se potrivesc modelului de economie în care se pompează stimulente. Dezbaterea asupra pachetului de stimulente al Administrației Obama din Statele Unite a dezvăluit exact acest tip de îngrijorare, la fel ca și dezbaterea care a urmat asupra bugetului propus. În ambele cazuri, s-a susținut că aceste cheltuieli erau necesare pentru redresarea economică, totuși o parte substanțială din aceste cheltuieli, în special accentul pus pe sănătate, educație și mediu în buget, nu au o relație cunoscută cu modelele economice de redresare. Acesta este un precedent stabilit de Administrația Roosevelt în timpul Marii Depresiuni, când chiar Keynes a fost făcut să observe că multe dintre propunerile sale păreau mai degrabă „reformă decât recuperare”. Chiar dacă teoria sugerează că guvernul ar trebui să aibă un rol semnificativ în redresare, stimulentele instituționale ale procesului politic sunt de așa natură încât ar fi foarte dificil să limiteze guvernul doar la acel rol. Atunci când guvernele își depășesc atribuțiile, nu numai că creează costuri suplimentare (de exemplu, datorii) care ar putea compensa orice câștiguri imaginate, dar pot, de asemenea, să întârzie recuperarea sectorului privat adoptând politici care sunt amenințări pe termen lung pentru drepturile de proprietate privată sau care își schimbă continuu cursul. Ambele vor crea ceea ce Robert Higgs (2006) a numit „incertitudine de regim” și a dat vina pe durata Marii Depresiuni.[7]
Cu toate acestea, acest argument este un simplu spectacol secundar pentru austrieci. Punctul fundamental este chiar faptul că teoria însăși sugerează că guvernul nu poate contribui decât puțin sau deloc la procesul de redresare. Punctul esențial al problemei este că abordările principale ale redresării se concentrează excesiv asupra agregatelor macroeconomice, cum ar fi consumul, investițiile și șomajul, care ascund procesele de ajustare din centrul conceptului austriac, care au legătură cu realocarea resurselor între sectoare la nivel microeconomic. Dezvoltarea unor politici care să „creeze locuri de muncă” sau să înlocuiască cheltuielile guvernamentale nete agregate cu insuficiențele percepute ale consumului agregat sau ale investițiilor din sectorul privat este să nu punem nici măcar genul de întrebări sugerate de teoria austriacă.
Să ne reamintim că punctul central al poveștii austriece este că boom-ul inflaționist atrage atât capitalul, cât și forța de muncă către etapele incipiente ale producției, deoarece rata dobânzii scăzută artificial face ca proiectele pe termen lung să pară mai profitabile. Pe măsură ce consumatorii continuă să cheltuiască după vechile lor modele, în contradicție cu ceea ce rata dobânzii pare să spună că ar trebui să facă, industriile mai apropiate de consumul final văd că cererea rămâne constantă și trebuie acum să depășească producătorii în primele etape pentru diverse resurse. Pentru o perioadă de timp, așa cum am menționat mai devreme, acest lucru poate duce economia dincolo de posibilitățile sale de producție durabile, deoarece șomajul se situează sub rata sa naturală și proprietarii de capital folosesc fatorii de producție cu o intensitate excesivă. Punctul mai important este că atât capitalul, cât și munca sunt alocate greșit între diferitele sectoare, capitalul fiind în special „investit greșit” în etapele anterioare ale producției. Teoria austriacă este adesea denumită în mod greșit o teorie a „suprainvestiției”. Este adevărat că există „suprainvestiție” pentru o perioadă scurtă de timp, dar adevărata problemă este că resursele sunt „investite greșit”. Agregatele tradiționale pot să nu prezinte nicio modificare a nivelului total al investiției, chiar dacă resursele sunt alocate greșit între etapele anterioare și cele ulterioare ale producției.
Scăderea activității economice pe care o asociem cu recesiunea este, din punctul de vedere austriac, economia care încearcă să scape de capital și muncă de acolo de unde nu mai sunt profitabile. Deoarece piețele sunt procese de descoperire care au loc în timp real, istoric și pentru că actorii umani au cunoștințe fragmentare, mutarea acestor resurse acolo unde vor fi mai productive nu se poate întâmpla instantaneu. Antreprenorii aflați în etapele anterioare ale producției vor încetini capitalul și forța de muncă pe măsură ce rentabilitatea lor se micșorează. Antreprenorii din etapele ulterioare vor trebui acum să ia în considerare dacă vor achiziționa capital nou sau vor angaja noi forțe de muncă. Este posibil să fie nevoiți să aștepte până când prețurile și salariile scad suficient pentru ca achizițiile să merite. De asemenea, ar putea fi nevoiți să aștepte până când lucrătorii pot afla unde sunt noile oportunități și, eventual, pot fi recalificați, întrucât un anumit capital ar trebui să fie refăcut pentru a fi valoros în etapele ulterioare.
Acest proces de ajustare necesită timp, dar necesită, de asemenea, judecata pricepută a antreprenorilor din întreaga economie cu privire la faptul dacă forța de muncă sau capitalul care au fost încetinite pot fi redistribuite în mod profitabil. Și aici nu se referă la a fi prea mult sau prea puțin capital sau forță de muncă, ci la a fi capital sau forță de muncă care nu sunt potrivite pentru o anumită etapă a producției într-un anumit proces de producție. Accentul austriac asupra eterogenității capitalului (și a forței de muncă) este central aici, deoarece capitalul nu poate fi realocat instantaneu și fără costuri de la etapele timpurii până la etapele ulterioare, așa cum s-ar putea concepe, ar putea fi în viziunea generală a capitalului ca un agregat nediferențiat. Același lucru se poate spune despre cheltuielile și investițiile guvernamentale, desigur, ca simpla presupunere că înlocuirea lui G cu I în suma care cuprinde venitul național trece cu vederea schimbările de capital și forță de muncă pe care le-ar necesita, precum și eficiența comparativă a celor două linii diferite de cheltuieli. Problema de rezolvat nu este o chestiune de stimulare a măsurilor agregate de consum și investiții prin orice fel de cheltuieli guvernamentale. Problema este asigurarea faptului că resursele existente sunt realocate departe de sectoarele care au fost stimulate artificial de boom către acele sectoare în care consumatorii doresc acum să cheltuiască. A vedea importanța mișcării între etapele de producție necesită o concepție diferită asupra capitalului și asupra procesului de producție și una care se îndepărtează de focalizarea asupra agregatelor statistice către una care ia în serios timpul și planurile umane.
Concluzia politicii este că doar cei aflați în contextul pieței au cunoștințele și procesele de feedback pentru a se asigura că acest proces de realocare are loc cât mai rapid și eficient posibil. Cheltuielile guvernamentale, chiar dacă eliminăm inevitabila politizare a procesului, nu se vor compara niciodată cu capacitatea pieței de a descoperi unde erau excesele și unde se află cererea actuală. Acest tip de proces de descoperire microeconomică este tocmai motivul pentru care austriecii s-au adus multă vreme argumente împotriva unor viziuni mai extinse ale intervenției și planificării guvernamentale, iar aceste argumente se mențin cu forță egală în vremuri de dezechilibru macroeconomic. Nu este întâmplător faptul că accentul austriac modern asupra avantajelor epistemologice ale pieței a crescut din participarea lui Hayek la cele două mari dezbateri din anii 1930: dezbaterea de calcul socialist și dezbaterea cu Keynes. Lecțiile celei dintâi sunt, de asemenea, evidente în cea de-a doua dezbatere.
Actorii guvernamentali trebuie să se abțină de la imensa tentație de a interveni și de a încerca să accelereze procesul de recuperare. Atât teoria, cât și istoria sugerează că acest lucru va fi contraproductiv și doar va încetini încercările pieței de a se recupera de la excesele din cadrul boom-ului. Pentru austrieci, boom-ul a fost momentul în care au fost făcute greșelile, iar bust-ul este modalitatea pieței de a le corecta. Interferența cu acest proces de corecție subtil și complex depășește capacitatea guvernului. Doar procesele descentralizate de luare a deciziilor și de învățare de pe piață pot realiza milioanele de corecții care trebuie să aibă loc în multitudinea de piețe microeconomice individuale.
Oare perspectiva austriacă a rămas astfel cu o abordare a recesiunilor de tipul „nu face nimic”? La nivelul pachetelor de „stimulente” și al unor tipuri similare de intervenții politice specifice, răspunsul ar fi „da”. Dar în alte două moduri, răspunsul este „nu”. În primul rând, a spune că guvernul nu ar trebui să facă nimic nu este aproape același lucru cu a spune că „noi” nu ar trebui să facem nimic. De fapt, recuperarea după recesiune depinde de antreprenoriatul activ și creativ din partea a milioane de actori economici. Perspectiva austriacă susține că tocmai ei ar trebui să „facă ceva”. Cu toate acestea, această perspectivă recunoaște, de asemenea, că factorii de decizie politici din guvern nu pot ști ce ar trebui să facă toți acei actori, astfel încât procesul de recuperare axat pe antreprenori să se întâmple rapid și eficient, factorii de decizie politici trebuie să se abțină de la a interveni în acest proces și, de asemenea, să ia măsuri pentru a se asigura că acea politică creează un mediu stabil și previzibil în care acești antreprenori pot opera. Obiectivul principal pentru factorii de decizie politici ar trebui să fie reducerea la minimum a incertitudinii regimului Higgsian și astfel să faciliteze nenumăratele ajustări individuale care sunt necesare pentru ca recuperarea să aibă loc.
A doua soluție austriacă este una instituțională pe termen lung. La baza analizei austriece se află capacitatea băncilor centrale de a produce inflație fără penalități economice și, prin urmare, să pună în mișcare evenimentele ciclului. Din acest motiv, mai mulți austrieci au dezbătut de multă vreme necesitatea schimbărilor în instituțiile bancare care ar elimina băncile centrale și ar permite băncilor private să emită valută în mod competitiv și să le permită băncilor să dezvolte instituții interbancare, precum cele de compensare, pentru a îndeplini o varietate de funcții importante care au fost de astfel efectuate de aceste instituții înainte de a fi abrogate de băncile centrale.[8] O astfel de trecere la un sistem „bancar liber” ar pune capăt inflației care generează ciclul de boom și bust și provoacă recesiuni și crize. De asemenea, ar rupe legătura dintre cheltuielile guvernamentale și politica monetară, care folosește adesea inflația ca modalitate de monetizare a datoriei. Pe măsură ce planurile de stimulare susținute de o mare parte din profesioniștii din domeniu continuă să crească povara datoriei guvernamentale în întreaga lume, tentația către monetizare va continua să crească. Din păcate, în cazul în care guvernele cedează acelei tentații, ele vor pune în mișcare încă un lanț de evenimente care vor crea un alt ciclu de boom și bust, posibil mai rău decât cel anterior. Separarea producției de bani de stat este schimbarea instituțională cheie pe care austriecii o consideră necesară nu atât pentru recuperarea din recesiunea actuală, cât pentru prevenirea recesiunilor viitoarelor, posibil chiar mai grave.
Concluzie
Austriecii înșiși se referă la conceptul lor despre procesul microeconomic al pieței ca fiind factorul care îi deosebește ca școală de gândire de ortodoxia neoclasică (Kirzner JEL). Elemente precum incertitudinea, cunoașterea fragmentată, capitalul eterogen și rolul epistemologic al prețurilor, toate contează și pentru înțelegerea fenomenelor macroeconomice, întrucât austriecii văd astfel de fenomene ca fiind în cele din urmă microeconomice în cauzele și efectele lor. Distorsiunea ratelor dobânzii (care sunt prețurile) prin politica monetară expansivă este cea care inițiază un dezechilibru la nivelul întregii economii, iar alte intervenții guvernamentale în procesul de piață vor face ca acest dezechilibru să vireze în direcții particulare. În cele din urmă, conceptul austriac despre procesul de piață oferă motive pentru a fi profund sceptici față de programele guvernamentale de stimulare ca soluție adecvată chiar pentru dezechilibrul pe care l-a creat intervenția anterioară. Toate aceste elemente microeconomice sunt expuse în înțelegerea austriacă a recesiunii actuale și a modalităților adecvate de răspuns la aceasta. Agregatele macroeconomice, așa cum a scris Hayek cu aproape 80 de ani în urmă, ascund încă cele mai fundamentale procese de schimbare și această observație oferă austriacilor conceptul lor alternativ, microeconomic, la ciclul de boom și de bust.
[1] Hayek (1984 [1928]) este articolul canonic despre centralitatea coordonării intertemporale la conceptul austriac de piață. [2] Contribuțiile cheie la ciclul economic austriac și teoria macroeconomică îi includ pe Hayek (1966 [1933], 1967 [1935], 1975 [1937]), Mises (1966, cap. 20), Horwitz (2000) și Garrison (2001). [3] O'Driscoll și Rizzo (1996) fac distincție între trăsăturile „tipice” și „unice” ale oricărui eveniment istoric. Callahan și Horwitz (2010, viitor) aplică acest tip de abordare în teoria ciclului austriac. [4] Pentru “Big Players”( „Marii jucători”) vezi Koppl (2001) [5] Despre rolul reglementărilor privind utilizarea terenurilor, a se vedea Mills (2009). [6] Acest model prin care piața de valori este un indicator ușor întârziat al unei recesiuni care a început deja este unul pe care îl vedem de-a lungul istoriei (de exemplu, Marea Depresiune a început cu adevărat în vara anului 1929, cu luni înainte de prăbușirea pieței de valori). De asemenea, este în concordanță cu teoria austriacă prin aceea că punctul de cotitură al boom-ului în bust este atunci când procesele de producție mai lungi devin neprofitabile. Aceste cunoștințe vor dura ceva timp pentru a fi transmise investitorilor, care vor vedea în cele din urmă că lipsa profitabilității se resimte în întreaga economie, ducând la reduceri pe scară largă a prețurilor acțiunilor. Scăderea pieței bursiere ar fi putut, de asemenea, să fi reflectat scepticismul cu privire la măsurile politice luate pentru a ataca recesiunea. Voi face referire la aceste întrebări în secțiunea următoare. [7] O astfel de incertitudine a regimului ar putea explica, de asemenea, lipsa continuă de redresare, cel puțin în momentul redactării acestui articol, în economia mondială. Lipsa unei direcții clare din partea administrației Obama plus dorința sa aparentă de a injecta guvernul federal în firme precum General Motors ar putea determina actorii privați să ezite să se implice în orice investiție pe termen lung.
textul original aici: https://www.mercatus.org/sites/default/files/publication/wp0923_the_microeconomic_foundations_of_macroeconomic_disorder.pdf