traducere de Carmen Loredana Marogel
I. Introducere II. Intervenţionismul şi socialismul: o paralelă Mises şi Hayek despre socialism Literatură academică şi calcul economic în planificare Procesul pieţei: abordarea austriacă Concurenţa Informarea şi descoperirea Profitul şi stimulentele Preţurile pieţei III. Economia de piaţă reglementată IV. Reglementarea publică şi procesul de descoperire a pieţei Procesul de descoperire nerecunoscut Procesul de descoperire nereprodus Procesul de descoperire neutralizat Procesul de descoperire pur parazitar V. Descoperirea: dovezi şi ilustraţii Dovezile invenţiei Inventatori-inovatori Inventatori-Iniţiaţi VI. Concluzii
Bibliografie
Timp de cel puţin două secole, economiştii au dezbătut meritele reglementării pentru economia de piaţă. în ultimele decenii, totuşi, această dezbatere a părut să se estompeze şi s-a părut pentru un număr de ani că economiştii, cu foarte puţine excepţii, au susţinut (şi într- adevăr au contribuit la propagare) o viziune puternică în favoarea intervenţiei masive a statului pe piaţă. Abia recent, pendulul opiniei academice a început să se îndepărteze de o poziţie de-a dreptul intervenţionistă, permiţând o reînnoire a dezbaterii clasice despre reglementarea publică a economiei.
O poziţie în favoarea unei reglementări substanţiale a pieţei de către oamenii de stat trebuie, desigur, să fie clar distinsă de criticile revoluţionare la adresa capitalismului. Poziţia intervenţionistă, spre deosebire de criticile revoluţionare, apreciază în general pe deplin rolul sistemului de piaţă în alocarea eficientă a resurselor. Poziţia intervenţionistă acceptă pe deplin teorema centrală a economiei bunăstării conform căreia piaţa concurenţială în echilibru general va atinge optimitatea în sensul lui Pareto, având în vedere ipoteze adecvate. Ei consideră însă că intervenţia este impusă de imposibilitatea, în lumea reală, a realizării condiţiilor necesare unui echilibru perfect competitiv. Din cauza „eşecurilor” cronice ale pieţei, atribuibile încălcării acestor ipoteze, poziţia intervenţionistă consideră esenţială ca oamenii de stat să modifice în mod activ funcţionarea pieţei libere prin doze substanţiale, dacă nu masive, de intervenţie şi reglementare. Poziţia intervenţionistă susţine că economia de piaţă, modificată corespunzător printr-o combinaţie judicioasă a controlului public asupra preţurilor, a calităţii produselor şi a organizării activităţii, poate obţine rezultate rezonabil satisfăcătoare. Această poziţie a prins atât de bine în mediul academic, încât intervenţionismul, susţinut întotdeauna de intuiţia profanului, a devenit practic o ortodoxie de necontestat.
Această ortodoxie a început abia recent să se prăbuşească. Atât profanul, cât şi economistul au început să suspecteze că intervenţiile statului, în special cele care limitează concurenţa şi controlează preţurile, duc permanent la consecinţe nedorite. încrederea în capacitatea factorilor de decizie publică de a concepe un program util de controale pentru a corecta „eşecurile” pieţei fără a crea noi probleme atribuibile acţiunii statului în sine, această încredere a fost complet zdruncinată.
Pentru o mare parte a publicului şi chiar şi pentru economişti, prăbuşirea ortodoxiei a fost o surpriză cruntă, dacă nu şoc şi răsturnări. Acum revine economiştilor să reexamineze teoria pieţei. Ei au început să vadă că ipoteza că piaţa se poate apropia de un echilibru competitiv este mai puternică decât se credea anterior. Ei au avansat ideea că reglementările de stat produc propriile lor distorsiuni nedorite în rezultatele pieţei. în cele din urmă, economiştii au început să înţeleagă că determinismele reglementării tind să asigure că intervenţiile pe piaţă sunt mult mai probabil să fie întreprinse pentru a promova interesele anumitor grupuri (fără excepţia autorităţilor de reglementare) decât pe cele ale publicului larg.
De asemenea, acest studiu îşi propune să atragă atenţia asupra problemelor care par a fi rezultate inevitabile ale intervenţiei statului pe pieţe. Totuşi, abordarea adoptată aici diferă substanţial de cele menţionate anterior, prin aceea că nu presupune realizarea instantanee sau chiar rapidă a unui echilibru pe piaţa liberă. Nici nu insistă asupra denaturărilor nedorite ale condiţiilor de echilibru induse de reglementările publice. în fine, de dragul simplităţii, se va presupune în această discuţie că constrângerile impuse şi urmate de autorităţile de reglementare au avut intenţia deliberată de a promova interesele unice ale publicului
consumator. Teza dezvoltată aici îşi propune să demonstreze că procesul antreprenorial —de care depind cel mai sigur virtuţile pe care criticii săi intervenţionişti le acordă în principiu pieţei— intervenţia interferează într-un mod dăunător.
Pentru a evita neînţelegerile, să subliniem că nu intenţionez în niciun caz să minimizez impactul consecinţelor reglementărilor de care argumentul meu nu depinde. Nu poate exista nicio îndoială serioasă că multe reglementări au fost inspirate, conştient sau nu, de alte consideraţii decât dorinţa de a contribui la binele public [1]. Iar tendinţa intervenţiilor statului de a genera tendinţe spre configuraţii de echilibru suboptime a fost cu siguranţă demonstrată de economişti, de la Bastiat la Friedman [2]. Mă limitez să sugerez că, oricât de valide ar fi aceste abordări critice ale intervenţionismului, ele nu epuizează toate aspectele fenomenului de examinat. Pentru a perfecţiona prezentarea abordării luate aici, se presupune că reglementările sunt impuse şi puse în aplicare având în vedere exclusiv bunăstarea publicului. Este incontestabil faptul că multe dintre consecinţele nedorite ale reglementării pot fi atribuite tendinţei sale de a servi interesele autorităţilor de reglementare. Susţin că, în afară de astfel de dificultăţi, reglementarea generează confuzie economică şi ineficienţă. Confuzie şi ineficienţă care pot fi percepute mai clar dacă ne luăm în considerare, în scopul demonstraţiei, celelalte dificultăţi care decurg din interesul propriu al oamenilor de stat.
[1] . Pentru literatura despre motivele private ale reglementării publice, Cf. George Stigler: „The Theory of Economic Regulation” Bell Journal of Economicsand Management Science, 2 (primăvara 1971), pp. 3-21 retipărit în Stigler: The Citizen andthe State (Chicago: University of Chicago Press 1975); Richard Posner, „Teoriile reglementărilor economice” Bell Journal of Economicsand Management Science, 5 (toamna 1974), pp. 335-338; Sam Peltzman, „Toward a More General Theory of Regulation” Journal of Law andEconomics, 19 (august 1976) pp. 211-240.
[2] . Cele mai radicale critici ale intervenţiei statului din această perspectivă includ: Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics (Paris: Presses Universitaires de France, 1985), Part Six: Milton Friedman: Capitalism andFreedom (Chicago: University of Chicago Press). , 1962); Friedman: An Economisfs Protest (GlenRidges, N.J. Thomas Hortonand Daughters, 1972).
Surpriza şi consternarea resimţite astăzi de atât de mulţi oameni, economişti şi alţii, faţă de incapacitatea măsurilor intervenţioniste bine intenţionate de a crea altceva decât ineficienţă lor, aminteşte în multe privinţe de surpriza şi îngrijorarea resimţite cu aproximativ şaizeci de ani în urmă, când Mises a demonstrat pentru prima dată, prin demonstraţie teoretică, că o economie socialistă nu era capabilă să efectueze calculul economic necesar pentru eficienţa socială. Este instructiv să continuăm această paralelă; într-adevăr, înţeles corect, argumentul lui Mises cu privire la economiile socialiste, adică economiile planificate în afara pieţei, inspiră perspective utile asupra funcţionării economiei de piaţă îngheţate, adică supuse intervenţiei. Eşecul cititorilor lui Mises de a înţelege funcţionarea economiei de piaţă a fost ceea ce i-a determinat să presupună fără examinare că o societate socialistă, în principiu, nu ar avea neapărat dificultăţi în a atinge această eficienţă socială. înţelegerea bruscă că acest lucru nu a fost neapărat de la sine explică surpriza şi jena cauzate de celebrul articol al lui Mises. Ortodoxia acum zdruncinată pe care s-a bazat abordarea intervenţionistă până de curând reflectă anumite neînţelegeri despre funcţionarea pieţelor; şi sunt neînţelegeri care poartă o asemănare remarcabilă cu cele identificate de Mises şi, după el, Hayek. Aceste erori, care au rădăcini adânci, par să fie responsabile pentru uimirea şi nedumerirea resimţite în realizarea că intervenţia statului poate fi problema în sine, şi nu soluţia pe care părea atât de evident că o constituie.
Piaţa înlăturată, controlată, desigur, nu este acelaşi lucru cu o economie complet socializată, pe care Mises şi Hayek o studiaseră. In economia socialistă astfel definită, nu există nicio piaţă, liberă sau altfel, pentru serviciile productive. In economia socialistă, aşadar, nu pot exista preţuri de piaţă pentru aceste servicii. Această absenţă a preţurilor de piaţă este crucială pentru critica socialismului făcută de Mises şi Hayek. Economia de piaţă reglementată, pe de altă parte, oricât de împiedicată este funcţionarea ei, este fără îndoială o economie de piaţă, în care preţurile apar din interacţiunea oamenilor în căutarea profitului. Prin urmare, critica lui Mises şi Hayek nu este, în această formă, aplicabilă pieţei reglementate.
O scurtă trecere în revistă a acestei critici pare totuşi utilă pentru o evaluare informată a reglementărilor. Intr-adevăr, discuţia lui Hayek şi Mises ajută la aprecierea funcţionării procesului de piaţă prin dezvăluirea dificultăţilor enorme cu care se confruntă planificatorii atunci când încearcă să imite rezultatele unei economii de piaţă în timp ce refuză să aibă. Această discuţie relevă şi riscurile asociate cu abordarea autorităţilor de reglementare atunci când încearcă să îmbunătăţească performanţa economică. Aşa cum o încercare de a atinge eficienţa socială prin planificare centrală, mai degrabă decât prin procese spontane de piaţă, pentru Hayek şi Mises este în mod necesar condamnată la eşec, la fel, din motive esenţial similare, încercările făcute de a controla rezultatele pieţei prin acţiuni de reglementare deliberate, non-piaţă tind în mod necesar pentru a produce consecinţe neaşteptate şi cu totul nedorite.
Ne vom întoarce, aşadar, la un scurt rezumat al dezbaterii asupra calculului economic în cadrul socialismului, atrăgând o atenţie deosebită asupra eşecului larg răspândit de a aprecia pe deplin unele elemente ale criticii lui Mises şi Hayek. Aceste elemente importante sunt, de fapt, cele care vor sta la baza analizei noastre critice asupra reglementării publice în economia de piaţă. Aceste elemente susţin percepţia noastră asupra paralelismului dintre o critică a intervenţionismului de piaţă, pe de o parte, şi socialismul fără piaţă, pe de altă parte.
Mises şi Hayek despre socialism
Demonstrarea lui Mises a problemei calculului economic cu care se confruntă planificatorul socialist a fost prezentată pentru prima dată în 1920 [3]. Demonstraţia a fost repetată ulterior în termeni mai mult sau mai puţin similari (cu o atenţie critică acordată încercărilor economiştilor socialişti de a răspunde provocării sale) în câteva dintre cărţile ulterioare ale lui Mises. Hayek a dedicat mai întâi două articole problemei, care, respectiv, au introdus şi au rezumat dezbaterea asupra calculului economic sub socialism în volumul de articole pe această temă apărute în limba engleză în 1935 [5].
Un al treilea articol important, publicat în 1940, conţine cea mai completă apreciere a subiectului de către Hayek [6]. Mulţi autori de pe continent, în Anglia şi în Statele Unite, au încercat să răspundă argumentelor lui von Mises, cel mai notabil fiind Oskar Lange [7]. O relatare exhaustivă a literaturii pe această temă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, realizată de un economist norvegian, a fost disponibilă în limba engleză în 1949 [8].
Pentru Mises, elementul definitoriu al socialismului este proprietatea „colectivă” a mijloacelor de producţie, în special a pământului şi a capitalului. Rezultă, aşadar, că în socialism nu există piaţă pentru factorii de producţie sau pentru serviciile lor. Fără proprietate privată, nu pot exista schimburi de piaţă între proprietarii individuali; în absenţa schimburilor de piaţă, nu poate exista curs de schimb: adică nu există preţ de piaţă. Mises consideră că esenţa dificultăţii constă în absenţa preţurilor pentru serviciile productive. în absenţa preţurilor, factorii de decizie socialişti (planificatori centrali şi subordonaţii acestora, managerii întreprinderilor colectivizate) nu au indicatori relevanţi (de preţ) care să indice importanţa economică relativă a diferitelor servicii productive în diferitele lor utilizări posibile. Planificatorii socialişti nu pot şti dacă alocarea unei unităţi dintr-o anumită resursă sau a unei anumite linii de producţie este mai mult sau mai puţin de dorit decât înlocuirea acesteia cu o altă cantitate dintr-o altă resursă, dacă este posibil din punct de vedere tehnic înlocuirea primei. Planificatorii nu pot şti dinainte unde este probabil să fie eficienţa şi nici nu pot şti după fapt dacă şi cu cât de multă eficienţă a fost atinsă.
Profesorul Armentano ilustrează acest argument al lui Mises imaginându-şi un manager socialist care trebuie să aleagă între construirea unei centrale electrice folosind combustibil organic şi una folosind combustibil nuclear. întrucât statul deţine toate resursele, nu există preţuri obiective în bani pentru niciuna dintre resursele necesare pentru fiecare dintre proiecte din care să aleagă. Planificatorul socialist nu are de unde să ştie care proiect este cel mai ieftin, care oferă cea mai mare rentabilitate, care, pe scurt, este cel mai eficient mod de a produce energie electrică. „Dacă fabrica este construită la un anumit moment, intr-un anumit loc şi cu anumite resurse, va fi o decizie „arbitrară” şi nu o decizie „economică” [9].
Discuţia cea mai cuprinzătoare a problemei a lui Hayek a apărut în 1940, ca o relatare care analizează în special contribuţiile a doi economişti socialişti, Oskar Lange şi H. D. Dickinson. Atât Lange, cât şi Dickinson au recunoscut că calculul economic este imposibil dacă nu există preţuri pentru factorii de producţie [11]. Ei au subliniat, totuşi, că un preţ nu trebuie să fie un curs de schimb stabilit pe o piaţă. Pentru ei, noţiunea de „preţ” poate fi înţeleasă mai larg ca „termenii la care se face posibilă o alegere”. Folosind preţurile în acest sens mai general, susţin ei, există toate posibilităţile de a construi o economie socialistă în care „preţurile” sunt anunţate de autorităţile de planificare şi folosite ca ghiduri în deciziile lor de către managerii socialişti (care au ordin de a urma reguli specifice în care apar aceste „premii”). Aceşti autori au considerat că autorităţile ar putea gestiona ajustarea preţurilor pe baza încercărilor şi erorilor, relaţia dintre oferta percepută şi cererea indicând autorităţilor unde ar trebui făcute ajustări. Astfel, susţineau scriitorii socialişti, o economie socialistă ar putea realiza o alocare eficientă a resurselor în absenţa unor pieţe pentru factorii de producţie şi fără decizii antreprenoriale care maximizează profitul.
Critica lui Hayek faţă de propunerile lui Lange şi Dickinson a fost lungă şi detaliată. El a văzut abordarea lor ca o îmbunătăţire vastă faţă de reacţiile socialiste anterioare la Mises, unde natura problemei abia era percepută. Cu toate acestea, el a continuat să găsească propunerile lui Lange şi Dickinson extrem de deficitare atât în percepţia lor asupra problemei de rezolvat, cât şi în cea a dificultăţilor soluţiei propuse. Diferenţa, scrie Hayek, între sistemul de „preţuri regimentate” propus de economiştii socialişti şi un sistem de preţuri determinat de piaţă, pare să fie aproape la fel ca între o armată aflată în marş în care fiecare unitate şi fiecare om ar putea doar să acţioneze după un ordin special care indică ce mişcare şi o armată în care fiecare unitate şi fiecare om să poată profita de fiecare oportunitate care i se prezintă. [12]
În ciuda forţei criticii Hayekiane a propunerilor lui Lange şi Dickinson, literatura postbelică a manualelor, în mod curios, a ajuns să prezinte rezultatele dezbaterii interbelice ca şi cum afirmaţia iniţială a lui Mises (că calculul economic era imposibil în socialism) ar fi fost respinsă de Lange, Dickinson şi Lerner [13]. Mai mulţi autori au observat că această viziune propagată de literatură este grav eronată [14]. O reexaminare atentă a dezbaterii dezvăluie cu siguranţă că soluţia lui Dickinson, Lange şi Lerner abia abordează dificultăţile expuse de Mises şi Hayek. Literatura manualelor nu a refuzat atât de mult să ţină seama de argumentele lui Mises şi Hayek, cât nu a reuşit să înţeleagă concepţia despre procesul de piaţă care stă la baza criticii lor la adresa calculului economic socialist. De altfel, autorii propunerilor socialiste şi-au prezentat soluţia dintr-un punct de vedere al naturii şi funcţionării unei economii de piaţă care diferă semnificativ de perspectiva „austriacă” împărtăşită de Mises şi Hayek. Scopul meu de a atrage atenţia asupra acestei concepţii defectuoase asupra pieţei reflectată în scrierile lui Lange şi Dickinson nu este doar să luminez dezbaterea asupra calculului economic socialist (o chestiune care este relevantă doar tangenţial pentru discuţia noastră, care priveşte eficienţa într-o economie de piaţa reglementată); pentru că perspectivele asupra procesului pieţei exprimate în viziunea lui Hayek şi Mises şi neglijate de propunerea lui Lange-Dickinson devin cruciale pentru o critică a teoriilor economice ale reglementării.
Răspunsul lui Lange către Mises a pus mare accent pe „funcţia parametrică a preţurilor, adică fiecare individ consideră preţurile reale ale pieţei drept date la care trebuie să se adapteze” [15]. Pentru Lange, fiecare persoană de pe piaţă tratează preţurile ca şi cum ar fi preţuri de echilibru la care trebuie să se adapteze pasiv. Dacă se întâmplă că preţurile sunt preţuri de neechilibru, atunci acele preţuri trebuie să se schimbe cumva „prin o serie de încercări” — preţurile crescând acolo unde cererea depăşeşte preţul, oferta şi aşa mai departe[16]. Lange nu abordează problema modului în care preţurile pieţei se schimbă în realitate dacă fiecare persoană ia în orice moment preţurile ca date la care trebuie să se adapteze în tăcere.
Pentru Lange, de fapt, rolul pe care preţurile îl joacă în eficienţa pieţelor este pur şi simplu cel pe care un vector de preţ l-ar juca în echilibru. Preţurile, pe scurt, oferă parametrii care ghidează participanţii de pe piaţă să se angajeze în activităţi care sunt în concordanţă cu condiţiile de echilibru. Lange a crezut că această funcţie a preţului ar putea fi simulată într-o economie de piaţă. Managerii socialişti li s-ar putea oferi apoi liste de „preţuri” la care ar putea reacţiona conform unor reguli bine definite (asemănătoare, dar bineînţeles nu „identice” cu cele pe care trebuie să le urmeze factorii de decizie capitalişti). Lange credea că sarcina de a se asigura că listele de „preţuri” ar fi cele necesare pentru a asigura eficienţa generală a economiei socialiste, această sarcină ar putea fi îndeplinită din nou prin simularea (care credea că este) procedura de încercare şi eroare predominantă pe piaţă. .
Dar aici se află neînţelegerea cardinală a lui Lange: el a presupus că există o procedură pe piaţă (care implică o „serie de încercări succesive”) prin care preţurile sunt cumva ajustate spre.echilibru fără a modifica în mod esenţial caracterul şi funcţia parametrică a preţurilor (adică fără a se depărta de la presupunerea că fiecare persoană ia separat preţurile ca „date”, că nu are puterea de a schimba). Cu toate acestea, procesul de piaţă care ajustează preţurile spre echilibru este unul în care preţurile nu sunt tratate ca parametri daţi, ci sunt ele însele extrase în cursul unei concurenţe vii şi acerbe.
Subliniind doar funcţia „parametrică” a preţurilor pieţei, Lange trecea la rolul central al pieţei. Funcţia principală a pieţei nu este de a oferi un loc în care participanţii să-şi poată coordona uşor acţiunile prin referire la listele de preţuri. Mai degrabă, funcţia esenţială a pieţei este de a oferi o arenă în care participanţii, exploatând antreprenorial abaterile preţurilor de la echilibru, pot împinge acele preţuri spre ajustare. în acest proces antreprenorial, preţurile nu sunt tratate ca parametri. Nici nu se schimbă impersonal ca răspuns la cererea sau oferta în exces. Lange presupune că managerii socialişti pot fi induşi să urmeze regulile din „listele de preţuri date” promulgate de autoritatea centrală (în felul în care ne-am putea imagina că capitaliştii ar trata echilibrul dat pe piaţă) [17] cu ocazia purului profit. , acest rol ar putea fi simulat într-un sistem din care a fost excizată funcţia de antreprenor-speculator.
Faptul că Lange nu a înţeles această funcţie neparametrică a preţurilor trebuie cu siguranţă atribuit faptului că el a perceput mai întâi funcţionarea pieţei în termeni de echilibru al „concurenţei perfecte”. (De fapt, această abordare manuală a teoriei preţurilor este cea pe care Lange o prezintă în mod explicit ca modelul său pentru stabilirea preţurilor socialiste) [18]. în limitele acestei paradigme, aşa cum se ştie acum, rolul urmăririi profitului pur de către antreprenor, ca element cheie al ajustării preţurilor, este complet trecut cu vederea. Nu este greu de văzut cum ar putea Lange concluziona că un astfel de sistem (în care antreprenorul este tratat prin preteriţie) ar putea fi simulat.
În contrast, Mises şi Hayek au conceput sistemul de preţuri sub capitalism dintr-un punct de vedere complet diferit - punctul de vedere „austriac”. Pentru aceşti autori, esenţa procesului pieţei nu se regăseşte în funcţia „parametrică” a preţurilor, şi cu siguranţă nu în starea de echilibru a „concurenţei perfecte”, ci în activitatea antreprenorilor rivali care derivă din condiţiile de dezajustare. . Dezbaterea dintre Lange şi Dickinson, pe de o parte, Mises şi Hayek, pe de altă parte, poate fi reprezentată în mod avantajos ca un conflict între două viziuni opuse ale sistemului de preţuri. Concepţiile misesiene despre piaţă ca proces au fost dezvoltate mai pe deplin în unele dintre lucrările sale [19]. Ideea că piaţa este un proces dinamic se află în centrul acestei concepţii. Concepţia Hayekiană a sistemului de preţuri a fost articulată (în această perioadă când a scris articolele sale critice despre calculul economic în socialism) într-o serie remarcabilă de articole despre rolul informaţiei şi descoperirii în procesele pieţei [20].
Faptul că manualele au prezentat incorect dezbaterea asupra calculului economic socialist, ca fiind câştigat de către Lange, trebuie atribuit nu unei părtiniri ideologice (deşi nu trebuie să fi fost complet absentă), ci unei incapacităţi complete de a înţelege defectele argumentării lui Lange (defectele pe care Hayek le-a avut. într-adevăr identificate). Orbi la fundalul austriac al criticii Hayekiane, economiştii anglo-saxoni au văzut în Lange o aplicare coerentă a teoriei preţurilor. Critica lui Hayek pur şi simplu nu a fost înţeleasă.
Această secţiune este liber inspirată din lucrările autorului: Concurenţă şi Antreprenoriat
înainte de a reveni la tema eficienţei într-o economie reglementată, este util să trecem în revistă câteva dintre lecţiile austriece de învăţat din dezbaterea despre calculul economic socialist. înţelegerea austriacă a pieţei ca un proces dinamic de descoperire generat de o cursă antreprenorial-competitivă în căutarea profitului pur poate fi expusă printr-o scurtă discuţie a unor concepte cheie. A fi sensibil la aceste idei ajută la o mai bună înţelegere a problemelor de reglementare publică care altfel ar putea fi uşor trecute cu vederea. în parte pentru că termenii potriviţi pentru expunerea acestor concepte sunt folosiţi şi în contexte non-austriece, cu sensuri destul de diferite, că ideile dezvoltate aici sunt atât de des înţelese greşit şi, prin urmare, trebuie clarificate.
Ceea ce menţine piaţa în mişcare este concurenţa - nu concurenţa în sensul de „concurenţă perfectă”, în care „cunoaşterea perfectă” ar fi combinată cu un număr foarte mare de cumpărători şi vânzători pentru a crea un echilibru permanent - ci concurenţa în sensul de activităţi rivale ale participanţilor pe piaţă, care caută să obţină profituri oferind pieţei oportunităţi mai bune decât au existat până acum. Existenta rivalităţii competitive nu necesita un număr mare de cumpărători si vânzători, ci pur si simplu libertatea de a intra. Concurenţa pune presiune asupra participanţilor pe piaţă pentru a afla unde şi cum să aducă pe piaţă oportunităţi mai bune care sunt încă neobservate. Acest proces este împiedicat ori de câte ori sunt impuse bariere non-piaţă la intrarea potenţialilor concurenţi.
După cum a subliniat Hayek, procesul de piaţă competitivă este o procedură de descoperire [21]. Dacă am şti deja tot ce trebuie să ştim, atunci piaţa ar fi atins deja un echilibru complet, o stare în care fiecare decizie prezice corect toate celelalte decizii care se iau în cadrul pieţei. Este nevoie de un proces instituţional de organizare socială care să mobilizeze informaţiile existente şi să le determine influenţa factorilor de decizie, deoarece în realitate oamenii nu privesc în ansamblu, ci au în vedere informaţia venită de undeva. [22]. Echilibrul pieţei este de imaginat doar dacă se presupune că toate informaţiile existente sunt mobilizate; în mod similar, planificarea centralizată ar fi de conceput (fie prin metoda Lange- Dickinson-Lerner, fie prin alte procese) dacă am putea presupune că informaţia existentă este deja pe deplin mobilizată. Doar pentru că, în absenţa unei pieţe, este atât de greu de presupus că această mobilizare a avut loc, o piaţă este considerată necesară pentru calculul economic. Procesul competitiv de pe piaţă este necesar nu numai pentru a mobiliza cunoştinţele existente, ci şi pentru a alerta asupra oportunităţilor de profit a căror existenţă era până acum necunoscută oricui [23]. în plus, procesul antreprenorial diseminează peste tot informaţiile existente. Procesul în sine este realizat continuu din descoperirea oportunităţilor de profit. Inventatorul acestor ocazii însuşi, cel puţin, înainte nu avea idee că ar putea exista. Piaţa, cu alte cuvinte, nu este doar un proces în care căutăm informaţii de care ştim deja că vom avea nevoie; este o procedură de descoperire care tinde să corecteze ignoranţa acolo unde inventatorul însuşi nu avea idee că este ignorant. înţelegerea faptului că piaţa creează informaţii - genul de informaţii pe care oamenii acum nu ştiu că vor trebui să le folosească - ar trebui să inspire un anumit sentiment de umilinţă candidaţilor la inginerie socială care caută să înlocuiască sau să modifice rezultatele pieţei libere. Pentru a anunţa că suntem capabili să depăşim eficienţa pieţei, ar trebui, de asemenea, să putem pretinde că ştim deja ce va aduce piaţa. Această pretenţie de cunoaştere este, evident, universal zadarnică. De fapt, acolo unde piaţa a fost împiedicată să funcţioneze, în general nu se va putea desemna cu certitudine ce s- ar fi putut descoperi şi ce s-a pierdut pentru totdeauna.
În tratarea convenţională a teoriei preţurilor, se presupune că factorii de decizie „maximizează utilitatea” sau „profitul”. Profitul care atrage atât antreprenori (şi care pentru austrieci pun piaţa în mişcare) nu este „profitul” maximizat de „firmă” în „teoria convenţională a firmei”. Aceasta presupune că firma se confruntă cu posibilităţi de câştig şi preţ de cost definite şi date precis. Pentru această teorie a firmei, prin urmare, maximizarea „profiturilor” nu înseamnă descoperirea unei oportunităţi de câştig pur; înseamnă pur şi simplu efectuarea calculelor matematice necesare pentru a epuiza oportunităţile de câştig deja percepute pe deplin pe care le-ar putea prezenta curbele de venituri şi costuri. în schimb, presiunea internă care îi împinge pe antreprenori să profite de profitul din salt este însăşi forţa care dezvăluie existenţa diferenţelor între costuri şi venituri. Această distincţie este de o importanţă considerabilă.
Este un fapt elementar al teoriei pieţei că piaţa funcţionează prin recompensele pe care le oferă celor care iau deciziile corecte. De exemplu, salariile mai mari oferite de activităţile cu cea mai mare productivitate marginală a muncii atrag forţa de muncă către locuri de muncă care sunt mai importante pentru societate. Aceste stimulente tind să asigure că, odată ce a fost descoperită o modalitate mai bună de a folosi un factor (sau un set de factori) de producţie, proprietarii acestor factori consideră că este în interesul lor să renunţe la alte modalităţi de implementare a acestor factori. Acest lucru îl înţelegem bine. Ceea ce nu se înţelege întotdeauna este că aceeaşi piaţă oferă şi stimulente pentru a descoperi noi posibilităţi (pentru a valorifica cât mai bine factorii în cauză), adică pentru a exploata oportunităţi care nu există până acum. Şi dacă aceste oportunităţi au rămas neexploatate, nu a fost din cauza costurilor mari şi nici măcar pentru că ar fi fost prea scump să le caute. Dacă au rămas neexploatate este doar pentru că nu ne-am gândit la ele, inclusiv pentru că nu credeam că le putem găsi doar căutându-le. Profitul pur antreprenorial este fenomenul de piaţă sub care apare acest tip de stimulent specific. Capacitatea de a obţine acest profit pur antreprenorial nu funcţionează pentru a compensa costurile asociate cu eliminarea anumitor active productive din misiunile lor concurente, ci pentru a atenţiona factorii de decizie asupra erorii pe care o fac dacă continuă să dedice anumiţi factori de producţie unor misiuni cu mai puţină, valoare pentru piaţă decât altele, care aşteaptă să fie servite aşa cum se poate.
Preţurile, din punct de vedere austriac, nu sunt în primul rând aproximări ale „vectorului” preţurilor de echilibru. Dimpotrivă, sunt cursuri de schimb (de dezechilibru) atinse de antreprenorii care participă la piaţă. Pe de o parte, aceste cursuri de schimb cu toate imperfecţiunile lor reflectă descoperirile care au fost făcute până acum de către antreprenorii care caută profit. Pe de altă parte, aceste rate reflectă erorile antreprenorilor pe măsură ce aceştia sunt în procesul de a le comite. Prin urmare, preţurile de piaţă oferă oportunităţi de profit pur. Şi ne putem baza pe aceste oportunităţi pentru a crea o tendinţă a preţurilor pieţei de a se schimba sub impulsul ofertelor rivale din partea antreprenorilor vigilenţi. Cu alte cuvinte, evoluţia preţurilor pieţei este strâns legată, în două moduri diferite, de sistemul de stimulare a profitului pur antreprenorial. Pe de o parte, modelul preţurilor de piaţă în orice moment trebuie atribuit urmăririi profitului pur care a determinat până acum ofertele şi ofertele. în al doilea rând, acest model actual de preţ al pieţei este sursa oportunităţilor de profit pur, împreună cu condiţiile existente şi viitoare ale cererii şi ofertei. Descoperirea şi exploatarea acestor oportunităţi va fi cursul procesului pieţei în viitorul imediat. Din această perspectivă asupra preţurilor pieţei, nu este greu de înţeles cât de puţin trebuie să semene „preţurile” ale oricărui organism central emis. Căutarea antreprenorială a oportunităţilor de profit pur nu joacă niciun rol în determinarea acestor „preţuri” socialiste.
[3] „Die Wirtschaftsrechnung in dersozialistischen Gemeinwesen”
ArchivfurSozialwissenschaftenundSocialpolitik (aprilie 1920) retipărit în: The
ControlledEconomy in Colectivist Regime. Tradus în engleză, cules şi prefaţat de Friedrich A. Hayek, tradus în franceză de M.-Th. Genin, R. Goetz, D. Villey şi Florence Villey (Paris, Librairie de Medicis 1939).
[4] . Socialism: o analiză economică şi sociologică. Tradus de J. Kahane (New Haven: Yale University Press, 1951) II secţiunea 1; această ediţie este tradusă din a doua ediţie publicată în limba germană în 1932 a Die Gemeinwirtschaft (prima publicaţie în 1922); vezi, de asemenea, Mises, HumanAction, partea a cincea.
[5] . Hayek, Planificarea economică colectivistă.
[6] . Hayek: „Socialist Calculation: The Competitive ‘Solution’ Economica 7 (mai 1940), pp. 125-149; reeditat ca „Socialist Calculation III: The Competitive ‘solution’ in Hayek: Individualism and Economic Order (Londra: Routledge şi Kegan Paul, 1949).
[7] . Oskar Lange: „On the Economic Theory of Socialism” în Lange şi Fred M. Taylor: On the Economic Theory of Socialism, ed. Benjamin E. Lippincott (New York: McGraw-Hill, 1964).
[8] . Trygve B. Hoff: Economic Calculation in the Socialist Society, tradus de M. A. Michael (Londra şi Edinburgh: Hodge, 1949).
[9] . Dominic T. Armentano: „Probleme de alocare a resurselor sub socialism” în Teoria sistemelor economice; Capitalism, Socialism, Corporatism, ed. William P. Snavely (Columbus, Ohio: Merrill, 1969), pp. 133-134.
[10] . Hayek, „Calcul socialist III”. A raportat acolo în special despre Lange „Despre teoria economică a socialismului” şi Henry D. Dickinson, Economics of Socialism (London: Oxford University Press, 1939).
[11] . Astfel, ei au admis că Mises şi Hayek au avut dreptate spunând că eficienţa este imposibilă fără indicatori de valoare şi că orice speranţă de a rezolva problema prin metode matematice directe (de exemplu prin rezolvarea sistemului de ecuaţii Walrasian) este o iluzie.
[12] . Hayek: Individualismul şi ordinea economică, p. 187
[13] . Abba P. Lemer: The Economics of Control (New York: McMillan, 1944).
[14] . Cf. cel mai recent Murray N. Rothbard: „Ludwig von Misesand Economic CalculationUnder Socialism” în: The Economics of Ludwig von Mises ed. Lawrence S. Moss (Kansas City: SheedandWard, 1976.
[15] . „Despre teoria economică a socialismului” p. 70.
[16] . Lange: „Despre teoria economică a socialismului” pp. 70-71.
[17] . Această presupunere, desigur, poate fi discutată serios. Vezi James Buchanan, Cost andChoice (Chicago, Markham, 1969), capitolul 6; G. Warren Nutter, „MarketsWithoutProperty: A Grandlllusion” în Money, the Market, andthe State: Essays in Honor of James MuirWaller, ed. Nicholas A. Beadles şi L. Aubrey Drewry, Jr. (Atena: University of Georgia Press, 1968). Este important de menţionat că argumentul avansat în text nu depinde de nicio îndoială privind capacitatea şi motivaţia managerilor de a respecta regulile. Dacă managerilor socialişti li s-au oferit liste de preţuri, atunci am putea presupune, în scopul prezentei discuţii, că ar putea lua decizii ca şi cum ar încerca să „maximizeze profitul” (Desigur, „profiturile” maximizate în contexte de echilibru nu sunt pure profiturile antreprenoriale. Această distincţie este discutată mai târziu în acest studiu.)
[18] . Lange: „Despre teoria economică a socialismului”.
[19] . Mai ales în MisesHumanAction, capitolul 15.
[20] . Hayek, „EconomicsandKnowledge” şi „The Meaning of Competition” retipărite în Individualism and Economic Order. In această privinţă, munca lui Joseph A. Schumpeter, născut în Austria, are o relevanţă considerabilă pentru viziunea austriacă asupra pieţei; Vezi în special Schumpeter, The Theory of Economic Development trad. RedversOpie (New York:
Oxford University Press, 1961); această lucrare a fost publicată pentru prima dată în 1911 şi tradusă de Opie în 1934. Vezi şi Schumpeter, Capitalism, Socialism andDemocracy (New York: Harper&Row, 1950) capitolul 7.
[21] . Hayek, „Competition as a Discovery Procedure” în New Studies in Philosophy, Politics, EconomicsandtheHistory of Ideas (Chicago: University of Chicago Press, 1978).
[22] . Vezi Hayek: „Economie şi cunoaştere”, „Utilizarea cunoştinţelor în societate” şi „Sensul concurenţei”.
[23] . Vezi Kirzner, Percepţie, oportunitate şi profit, capitolele 2, 8 şi 9.
Aşa cum am menţionat la începutul acestui eseu, voi presupune că reglementarea publică a economiei de piaţă este generată de o judecată adversă a rezultatelor pieţei libere. Legiuitorii sau alţi deţinători ai puterii publice (poate ca răspuns la protestul public, sau pentru a-1 împiedica), sunt nemulţumiţi fie de preţul mare pe care unii cumpărători sunt rugaţi să-l plătească pe piaţă, fie de preţurile mici (de exemplu preţurile la agricultură, sau salariile) primite de unii vânzători; sau sunt preocupaţi de calitatea bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare (de exemplu pentru că le lipsesc sisteme de securitate), sau de lipsa ofertei pe piaţa de bunuri sau servicii pe care le consideră importante. Le pasă de condiţiile în care lucrătorii sunt puşi să muncească, sau nu sunt mulţumiţi de distribuţia veniturilor generate de piaţă, de şomaj, de „speculaţii”, sau de efecte secundare (cum ar fi poluarea mediului, răspândirea boli sau expunerea tinerilor la pornografie) pe care le atribuie activităţii necontrolate de pe piaţă.
În speranţa remedierii a ceea ce ei percep ca fiind situaţii nedorite, oamenii de stat intervin în pieţe. Ei caută să înlocuiască rezultatele pe care le aşteaptă de la tranzacţiile necontrolate de pe piaţă cu o configuraţie mai dezirabilă a preţurilor şi a producţiilor; acest lucru trebuie realizat nu, ca în socialism, prin înlocuirea pieţei cu un monopol central al factorilor de producţie, ci prin impunerea unor controale şi reglementări adecvate. Piaţa laissez-faire cedează pieţei reglementate. Plafoane şi niveluri de preţ şi salarii, transferuri forţate de resurse, standarde de siguranţă impuse, legile muncii copiilor, planuri de utilizare a terenurilor, alianţe împiedicate între firme, tarife protecţioniste, interzicerea concurenţei, avertismente impuse pe etichetare, pensii obligatorii de pensionare, droguri interzise... toate aceste exemple ilustrează nenumărata panoplie de controale impuse de personalităţi publice bine intenţionate.
În faţa acestor controale, reglementări şi intervenţii, rămâne, în ciuda tuturor, o adevărată piaţă atât pentru serviciile productive, cât şi pentru produsele de consum. Controalele de stat constrâng şi restrâng; modifică, redistribuie structura stimulentelor. Ele transferă, prin forţă, venituri şi capital şi modifică puternic atât procesul de producţie, cât şi distribuţia consumului. Cu toate acestea, în limitele impuse de aceste controale, cumpărarea şi vânzarea continuă, iar căutarea constantă a profitului antreprenorial continuă să conducă piaţa în mişcare perpetuă. Reglementările de stat modifică şi perturbă drastic oportunităţile de profit antreprenorial, dar nu le elimină. Aceste controale influenţează total preţurile care rezultă din concurenţa dintre antreprenori. Dar dacă nu sunt implicate preţuri impuse direct, ratele de schimb vor reflecta produsul curent al procesului antreprenorial.
În mod tradiţional, critica intervenţiei statului implică unul sau mai multe tipuri de argumente: [24] în primul rând, critica poate susţine că eşecul recunoscut al pieţei de a
satisface aspiraţiile autorităţilor de reglementare nu este rezultatul incapacităţii pieţei de a atinge maximum eficienţa, ci faptul inevitabil al penuriei. Dacă toate costurile sunt luate în considerare în mod corespunzător, eforturile de îmbunătăţire a rezultatelor trebuie considerate sortite eşecului, sau chiar concluzionate că vor înrăutăţi situaţia. în al doilea rând, criticul poate admite că, pe baza judecăţilor de valoare ale celui care ar dori să reglementeze, rezultatele pieţei pot părea susceptibile de îmbunătăţire; dar că aceste rezultate reflectă cu acurateţe alegerile personale ale consumatorilor. în aceste condiţii, reglementarea încalcă în mod necesar suveranitatea consumatorului, dacă nu libertatea.
În al treilea rând, se poate sublinia că ceea ce este nedorit în rezultatele pieţei provine nu din libertatea de alegere, ci din intervenţiile anterioare ale oamenilor de stat, care au împiedicat forţele corective ale pieţei să-şi facă treaba. Reglementarea suplimentară, se subliniază apoi, fie nu serveşte la nimic (întrucât este suficientă eliminarea reglementării anterioare), fie adaugă probleme celor care existau deja. în al patrulea rând, dacă rezultatele pieţei puse în discuţie sunt sau nu de regretat (din punct de vedere al teoriei economice, nu neapărat în concordanţă cu sistemul de valori al autorităţii de reglementare), se poate susţine că reglementarea statului este pur şi simplu incapabilă de a aduce vorba despre o îmbunătăţire. Stadiul tehnicii în materie de reglementare este de aşa natură încât costurile sale complete depăşesc cu mult orice beneficiu care poate fi obţinut din aceasta.
Concluziile austriece pe care le-am putut trage din dezbaterea anterioară asupra calculului economic în regim socialist sugerează că un alt set de consideraţii, până acum insuficient subliniate în literatura de specialitate, merită să fie incluse în lista cauzelor pentru care eşecul reglementării ar putea fi atribuit. Aceste consideraţii formează un argument separat împotriva intervenţiei statului, care trebuie adăugat celorlalte (dacă unul sau altul poate fi menţionat în altă parte). [25]
[24] . Din nou, nu vom ţine cont în ipotezele noastre că reglementarea poate fi inspirată nu de dorinţa de a beneficia consumatorii, ci de a favoriza autorităţile de reglementare sau unele „reglementate”.
[25] . Deşi aceste consideraţii întăresc critica la adresa reglementării, ele nu declară neapărat, în sine, că reglementarea este proastă sau chiar ineficientă. Fie că cei care doresc să reglementeze au judecăţi de valoare suficient de înrădăcinate - în favoarea curăţeniei mediului, a unei distribuţii egalitare a bogăţiei, a luptei împotriva pornografiei sau a bolii, sau a prestigiului naţional, a promovării artelor, ce ştiu - atunci critică la adresa acestora intervenţiile nu vor cântări prea mult pentru cei care împărtăşesc aceste valori şi cred că violenţa le poate impune. Dar sarcina economistului este de a enumera cât mai complet consecinţele politicilor între care trebuie să aleagă, astfel încât cel puţin deciziile de politică să nu fie luate pe baza unei estimări eronate a probabilelor consecinţe ale acestora. Următoarea discuţie nu oferă un argument ferm împotriva reglementării, dar atrage atenţia asupra potenţialelor pericole grave ale intervenţiei, pericole care nu par să fi fost abordate în totalitate şi în mod explicit nici de literatura de politică ostilă, nici de susţinătorii necondiţionaţi ai reglementării publice.
Discuţia de mai sus este de natură teoretică şi abstractă şi nu oferă mijloace directe de testare a concluziilor sale faţă de realitate. Deşi această discuţie se bazează pe perspective foarte probabile asupra caracterului acţiunii umane, un cititor s-ar putea simţi îndreptăţit să
solicite dovezi care pot întări concluziile destul de puternice ale discuţiei. Cu toate acestea, astfel de dovezi sunt greu de găsit şi ar putea fi instructiv să enumerăm motivele.
Dovezile invenţiei
Economicienii şi-au propus să măsoare consecinţele unor anumite politici economice. Ei au trebuit să-şi folosească o mare parte din ingeniozitatea şi sofisticarea lor tehnică pentru a face faţă formidabilei probleme de a descrie ceea ce s-ar fi putut întâmpla în absenţa unei anumite politici. Problema descrierii a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dar nu s-a întâmplat, există chiar şi în situaţiile în care toate alegerile prezentate factorilor de decizie sunt clar definite, astfel încât se cunoaşte cel puţin lista de opţiuni în care ar fi fost făcute alegerile. Problema vine din faptul că nu este posibil, fără o presupunere mai mult sau mai puţin complicată, să fii sigur de alegerea pe care ar fi putut-o face un anumit decident în circumstanţe ipotetice.
Problema devine infinit mai formidabilă dacă se doreşte să descrie ceea ce, în circumstanţe ipotetice precise, ar fi putut fi descoperit spontan. Problema aici nu este doar că preferinţele unui anumit factor de decizie sunt necunoscute. Problema este că nu ne putem imagina ce oportunităţi de alegere particulare, dar necunoscute, ar fi putut fi descoperite în circumstanţe ipotetice date.
Nu este surprinzător, aşadar, că este dificil de identificat pierderile care rezultă din procesele de descoperire a pieţei înăbuşite de reglementare. De fapt, nici măcar nu ar trebui să fim surprinşi că analiza în sine a avut tendinţa de a trece cu vederea aceste pierderi. Prin urmare, nu putem decât să nădăjduim pe scurt să atragem atenţia asupra unor studii care ar putea oferi o brumă de ilustrare a formelor de pierdere generate de constrângerile de reglementare, pe care am încercat să le subliniez. Având în vedere o astfel de ilustrare, voi împrumuta din procesul de descoperire generat de căutarea profiturilor antreprenoriale în inovarea tehnică şi în controlul financiar al corporaţiilor.
Inventatorii-inovatori
Multe cercetări recente în economie sunt dedicate înţelegerii inovaţiei. O mică parte din aceste studii au studiat efectul reglementărilor publice asupra activităţii de cercetare la frontierele tehnologiei. Deşi autorii acestor studii nu sunt preocupaţi în primul rând de efectul reglementării asupra stimulentelor antreprenorilor, este dificil de citit scrierile lor fără a fi frapat de relevanţa lor directă pentru preocupările acestui studiu.
O carte Brookings Institution, publicată în 1971, de exemplu, a fost dedicată unui simpozion care examinează schimbările tehnice în industriile reglementate (în special generarea de energie, telecomunicaţii şi transportul aerian şi de suprafaţă) [36]. în cadrul analitic în care s-a desfăşurat această examinare, ne-am oprit scurt la teza, poate prea repede atribuită lui Schumpeter, potrivit căreia „stimulentul de a obţine profituri foarte mari” este cel care „împinge antreprenorii să pună în aplicare noile tehnici”, astfel încât limitele impuse acestor beneficii de către organismele de reglementare ar putea inhiba astfel de inovaţii [37].
Există, de asemenea, o posibilă legătură între constrângerile de reglementare şi o posibilă încetinire a cercetării farmaceutice. Studiul clasic al profesorului Peltzman care examinează efectul Amendamentelor de droguri din 1962 asupra cercetării farmaceutice, împreună cu alte lucrări, a condus la o discuţie pe scară largă cu privire la faptul dacă o astfel de cercetare în Statele Unite rămâne serios în urmă în urma altor ţări [38]. Rezultatele lui Peltzman nu pot dovedi că reglementarea împiedică descoperirea „antreprenorială”, şi anume descoperirea unor posibilităţi necunoscute anterior, necunoscute chiar şi în sensul că nu se ştia că vor fi descoperite. De fapt, rezultatele lui Peltzman ar fi compatibile şi cu o concepţie a cercetării presupunând că ştim deja existenţa potenţialităţilor pe care cercetarea le-ar scoate la lumină dacă nu ar costa prea mult. Cu toate acestea, odată ce ne pasă de descoperirea antreprenorială, este dificil să nu legăm rezultatele lui Peltzman cu postulatul unui proces antreprenorial împiedicat de constrângerile de reglementare.
Inventatori-Initiati
Un alt domeniu important în care rolul descoperirii antreprenoriale a fost explorat în mod explicit este cel al finanţării corporative. Henry Manne discută despre impactul reglementărilor restrictive din interior asupra comportamentului antreprenorial în corporaţii [39]. Studiul lui Manne explorează în profunzime stimulentele pecuniare necesare pentru a declanşa vigilenţa antreprenorială şi expresia acesteia în lumea corporativă, precum şi rolul pe care acţiunile din interior l-ar putea juca, în absenţa unei reglementări restrictive, în oferirea de oportunităţi de profit capabile să răsplătească buni antreprenori. Reprimarea activităţii din interior, arată Manne, oricât de plauzibile ar părea motivele impunerii restricţiilor de reglementare, tinde să inhibe antreprenoriatul în cadrul corporaţiilor.
Note
[36] . William M. Capron şi colab. eds. Schimbarea tehnologică în industriile reglementate (Washington, D.C.: Brookings Institution, 1971).
[37] . Schimbarea tehnologică în industriile reglementate p. 8 Vezi şi capitolul 2.
[38] . Sam Peltzman: „An Evaluation of ConsumerProtectionLegislation: The 1962 Drug Amendments”, Journal of Political Economy, 81, (septembrie-octombrie 1973), pp. 1049- 1091. Vezi, de asemenea, David Schwartzman, Innovation in thePharmaceutical Industry (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1976).
[39] . Henry G. Manne, Insider Trading andtheStock Market (New York, Free Press, 1966).
[40] . Deşi există multe alte studii care ilustrează distorsiunile ascunse generate de reglementare, nu le voi cita aici, întrucât ele nu ne atrag în mod direct atenţia asupra procesului de descoperire de către piaţă şi a modificărilor sale ca urmare a.constrângerilor de reglementare.
VI. Concluzii
Acest studiu arată unele dintre dezavantajele mai puţin evidente ale reglementării publice pe pieţe. Aceste dezavantaje sunt inerente în modul în care restricţiile, constrângerile şi controalele de reglementare interferează cu procesul spontan de descoperire pe care piaţa liberă tinde să-l genereze. Aceste dezavantaje trebuie, de asemenea, diferenţiate cu atenţie de alte dezavantaje care rezultă şi din intervenţia statului.
Caracterul particular al pericolelor de reglementare identificate aici este comparabil cu anumite probleme economice asociate cu funcţionarea unei economii socialiste. Reexaminarea criticilor lui Mises şi Hayek asupra posibilităţii calculului economic în cadrul socialismului oferă o sursă acum clasică de perspective austriece asupra procesului pieţei; în acelaşi timp, inspiră lecţii importante pentru înţelegerea pericolelor inerente reglementării.
Recunoaşterea acestor pericole poate ajuta enorm la înţelegerea ineficienţelor şi stagnării care par să afecteze atât de constant economiile intervenţionişte moderne. Cu toate acestea, este în natura acestui subiect că recunoaşterea acestor pericole nu duce cu uşurinţă la furnizarea de exemple fără ambiguitate ale efectelor dăunătoare ale reglementării în acest sens. Cu toate acestea, este posibil, într-un mod modest, să ilustrăm aceste pericole dintr-o discuţie de actualitate a problemelor palpabile.
Sublinierea pericolelor reglementării dintr-o preocupare pentru procesele pieţei nu justifică, în sine, o condamnare totală a reglementării publice a procesului pieţei. O astfel de condamnare ar necesita, de asemenea, o luare în considerare pe deplin, nu numai a altor pericole decât cele expuse aici, ci şi a avantajelor pe care sperăm să le obţinem din reglementare. In ultimă analiză, politica publică depinde în mod necesar de judecăţile de valoare ale celor care o fac sau ale celor pe care intenţionează să-i servească. Pe de altă parte, nicio decizie de reglementare economică publică nu ar trebui să poată fi luată fără o înţelegere deplină a tuturor pericolelor inerente unei astfel de reglementări. Şi această înţelegere se obţine în special prin studierea proceselor de piaţă de descoperire de către antreprenori.
Dominic T. Armentano: „Probleme de alocare a resurselor sub socialism” în: Teoria sistemelor economice; Capitalism, Socialism, Corporatism, ed. William P. Snavely (Columbus, Ohio: Merrill, 1969).
Edward C. Banfield, „Coruption as a Feature of GovernmentalOrganization”, Journal of Law andEconomics, 18 (decembrie 1975) pp. 587-605.
James M. Buchanan: Cost andChoice Chicago, Markham, 1969.
William M. Capron şi colab. eds. Schimbarea tehnologică în industriile reglementate (Washington, D.C.: Brookings Institution, 1971).
Henry D. Dickinson: Economics of Socialism (Londra: Oxford University Press, 1939).
Milton Friedman: Capitalism andFreedom (Chicago: University of Chicago Press, 1962).
Friedman: An Economist's Protest (GlenRidges, N.J. Thomas HortonandDaughters, 1972).
Friedrich Hayek, ed. Economia de comandă într-un regim colectivist. Tradus în engleză, cules şi prefaţat de Friedrich A. Hayek, tradus în franceză de M. -Th. Genin, R. Goetz, D. Villey şi Florence Villey (Paris, Librairie de Medicis 1939).
Hayek: „Calcul socialist: „Soluţia” competitivă în: Individualism şi ordine economică (Londra: Routledge şi Kegan Paul, 1949).
Hayek: „Competiţia ca procedură de descoperire” în noi studii în filosofie, politică, economie şi istoria ideilor. Chicago: University of Chicago Press, 1978.
Hayek: „Noua confuzie despre „planificare”” Morgan GuarantySurvey, ianuarie 1976.
Trygve B. Hoff: Calcul economic în societatea socialistă. Tradus de M. A. Michael (Londra şi Edinburgh: Hodge, 1949).
Jewkes, John. : O întoarcere la economia pieţei libere? Eseuri critice despre intervenţia guvernamentală (Londra, MacMillan, 1978).
Israel M. Kirzner: CompetitionandEntrepreneurship (Chicago: University of Chicago Press, 1973). Kirzner: Perception, Opportunityand Profit (Chicago: University of Chicago Press, 1979).
Oskar Lange: „On the Economic Theory of Socialism” în Lange şi Fred M. Taylor: On the Economic Theory of Socialism, ed. Benjamin E. Lippincott (New York: McGraw-Hill, 1964).
Lavoie, Don: „The CalculationDebateandtheAustrianParadigm” (Departamentul de Economie, Universitatea din New York, 1977. nepublicat).
Abba P. Lerner: The Economics of Control (New York: McMillan, 1944).
Stephen C. Littlechild: Falaţia economiei mixte: o critică „austriacă” a gândirii şi politicii economice. (Londra, Institutul de Afaceri Economice, 1978), p. 40.
Fritz Machlup, „Liberalismul şi alegerea libertăţilor” în Drumuri către libertate: Eseuri în onoarea lui Friedrich A. von Hayek, ed. Erich Streifîler (Londra: Routledge şi Kegan Paul, 1969).
Henry G. Manne: Insider Trading andtheStock Market (New York, Free Press, 1966).
Ludwig von Mises: „Die Wirtschaftsrechnung in dersozialistischenGemeinwesen” ArchivfurSozialwissenschaftenundSocialpolitik (aprilie 1920).
Ludwig von Mises: Socialismul: o analiză economică şi sociologică. Tradus de J. Kahane (New Haven: Yale University Press, 1951) II secţiunea 1; această ediţie este tradusă din a doua ediţie publicată în limba germană în 1932 a Die Gemeinwirtschaft (prima publicaţie în 1922);
Ludwig von Mises: HumanAction: A Treatise on Economics (Paris:
PressesUniversitaires de France, 1985).
G. Warren Nutter: „Pieţe fără proprietăţi: o mare iluzie”. în Money, the Market andthe State: Essays in Honor of James MuirWaller, compilat de Nicholas A. Beadles şi L. Aubrey Drewry, Jr. (Atena: University of Georgia Press, 1968).
Emest C. Pasour, „Hide andSeek: HiddenCosts of GovemmentRegulation”, World Research INK, 2 (decembrie 1978), pp. 5-passim.
Sam Peltzman: „An Evaluation of ConsumerProtectionLegislation: The 1962 Drug Amendments”, Journal of Political Economy, 81, (septembrie-octombrie 1973), pp. 1049- 1091.
Peltzman, „Toward a More General Theory of Regulation” Journal of Law andEconomics, 19 (august 1976) pp. 211-240.
Peltzman: „The Effects of Automobile SafetyRegulations” Journal of Political Economy, 83 (august 1975): pp. 667-725.
Richard Posner, „Theories of Economic Regulation” Bell Journal of Economicsand Management Science, 5 (toamna 1974): pp. 335-338.
Posner, „The Social Cost of Monopoly andRegulation” Journal of Political Economy 83 (august 1975): pp. 807-827.
Murray N. Rothbard: „Ludwig von Misesand Economic CalculationUnder Socialism” în: The Economics of Ludwig von Mises, ed. Lawrence S. Moss (Kansas City: SheedandWard, 1976).
Simon Rottenberg „Cum”, Journal of Law andEconomics, 18, (decembrie 1975) pp. 611-615.
Nicholas Sanchez şi Alan R. Walters, „Controlul corupţiei în Africa şi America Latină”, în The Economics of PropertyRights, ed. EirikFurubotn şi Svetozar Pejovich (Cambridge, Mass: Ballinger, 1974).
Joseph A. Schumpeter: Capitalism, Socialism andDemocracy (New York:
Harper&Row, 1950).
Schumpeter, Teoria dezvoltării economice, trad. RedversOpie (New York: Oxford University Press, 1961).
David Schwartzman, Innovation in the Pharmaceutical Industry (Baltimore : Johns
Hopkins Press, 1976).
George Stigler : "The Theory of Economic Regulation" The Citizen and the
State (Chicago : University of Chicago Press 1975)
Stigler : "The Theory of Economic Regulation" Bell Journal of Economics and
Management Science, 2 (printemps 1971) : pp. 3-21.
Gordon Tullock, The Politics of Bureaucracy (Washington, D. C. : Public Affairs Press,
1965).
Karen Vaughn : "Economic Calculation Under Socialism : The Austrian
Contribution" Economic Inquiry .
Weidenbaum, Murray L., "The Impacts of Government Regulation", Working Paper 32, 1978.