Acum o sută de ani economiştii erau mult mai mulţumiţi de rezultatele lor decît sînt în prezent. Eu aş îndrăzni să afirm însă că, dacă automulţumirea e în genere îndreptăţită vreodată, atunci astăzi există pentru economişti mult mai multe motive de a fi mulţumiţi decît existau atunci sau chiar cu un sfert de secol în urmă. în ce priveşte cunoaşterea faptelor, statistice şi istorice deopotrivă, lucrul e atît de evident îneît nu e nevoie să insist. Iar dacă e adevărat în privinţa cunoaşterii faptelor, trebuie să fie adevărat şi pentru toate domeniile aplicate al căror progres depinde în principal de înregistrarea corectă a faptelor. Trebuie să insist însă asupra propoziţiei că puterile noastre analitice au crescut în pas cu bagajul nostru de fapte. S-a constituit, în parte prin propriile noastre eforturi, un nou organon al metodelor statistice, care pentru noi trebuie să însemne la fel de mult ca pentru toate ştiinţele unde, ca în biologie sau în psihologia experimentală, fenomenele se înfăţişează sub formă de distribuţii de frecvenţă. Ca răspuns la aceste evoluţii şi conjugat cu ele, dar şi în mod independent, propria noastră trusă de instrumente analitice s-a îmbogăţit mult: teoria economică în sensul instrumental al termenului — adică nu în sensul unei doctrine privitoare la ţelurile ultime ale politicii, nici în cel de ipoteze explicative, ci doar ca ansamblul metodelor noastre de mînuire a faptelor — a progresat pe măsura anticipărilor lui Marshall şi Pareto.
Dacă lucrul acesta nu se bucură de o recunoaştere mai generală şi dacă printre economişti — pentru a nu mai vorbi de public — este de bonton emiterea de aprecieri denigratoare cu privire la starea ştiinţei noastre, aceasta se datorează mai multor cauze pe care, deşi sînt prea bine cunoscute, se cuvine să le reamintim: un şantier de construcţii unde se demolează clădiri vechi şi se ridică altele noi nu constituie o privelişte agreabilă; în plus, aici are loc mereu şi în proporţii descurajatoare discreditarea noilor edificii prin încercări premature de aplicare utilitară; în fine, terenul de construcţie se extinde întruna, astfel îneît devine cu neputinţă ca lucrătorul individual să înţeleagă tot ce se petrece dincolo de propriul său sector îngust. Azi ar fi într-a- devăr greu să oferi într-o formă sistematică, aşa cum au izbutit să facă, cu mai mult sau mai puţin succes, un Smith, un Mill sau un Marshall, un tratat cuprinzător cît de cît unitar şi care să se bucure de o aprobare cvasi-universală. Aşa se face că, deşi lucrătorii din fiecare sector nu sînt deloc nemulţumiţi de felul cum se descurcă ei înşişi, este foarte probabil ca ei să dezaprobe modul în care cei din alte sectoare îşi realizează sarcinile lor sau chiar să nege că aceste alte sarcini merită osteneala. E aproape firesc să fie aşa. Pentru a construi edificiul cunoaşterii umane e nevoie de multe tipuri de inteligenţe, tipuri ce nu se înţeleg niciodată perfect între ele. Ştiinţa arc un caracter tehnic şi cu cît se dezvoltă mai mult, cu atît depăşeşte sfera de înţelegere nu numai a publicului, ci şi a cercetătorului însuşi dincolo de hotarele propriei lui specialităţi. Aşa se întîmplă, mai mult sau mai puţin, peste tot, deşi în fizică uniformitatea mai mare a studiilor formative şi o disciplină mai riguroasă a muncii pot să introducă oarecare ordine în acest tumult. După cum este însă îndeobşte cunoscut, în domeniul nostru există şi o altă sursă de confuzie şi un alt obstacol în calea progresului: majoritatea economiştilor, ncvrînd să se mulţumească cu sarcina lor ştiinţifică, se lasă seduşi de chemarea datoriei publice şi de dorinţa de a-şi servi ţara şi epoca; făcînd aşa, ei introduc în munca lor grilele lor de valori individuale, viziunile şi opţiunile lor politice — întreaga lor personalitate morală, inclusiv ambiţiile lor spirituale.
Nu vreau să redeschid vechea discuţie despre judecăţile de valoare sau despre susţinerea intereselor de grup. Dimpotrivă, pentru ceea ce urmăresc aici este esenţial să subliniez că prin ea însăşi munca ştiinţifică nu ne impune să ne lepădăm de judecăţile noastre de valoare sau să renunţăm la pasiunea de avocaţi ai cutărui interes particular. A investiga faptele sau a elabora instrumente destinate acestei activităţi este una; a le evalua dintr-un anume punct de vedere moral sau cultural este, sub aspect logic, altceva şi cele două nu trebuie neapărat să se afle în conflict. Tot aşa, avocatul unui anumit interes poate totuşi să desfăşoare o muncă analitică onestă, iar motivul carc-1 împinge să susţină o teză de care se simte ataşat nu dovedeşte prin el însuşi nimic în favoarea sau în defavoarea muncii sale analitice: exprimîndu-ne mai pe şleau, pledoaria nu presupune minciuna. Este reprobabilă, desigur, conduita celui ce forţează fie faptele, fie concluziile trase din ele, pentru a le pune în serviciul unui ideal sau al unui interes. Dar o atare conduită nu este în mod necesar inerentă argumentării din „premise axiologice" sau pledoariei per se.1 Sînt nenumărate exemplele cînd economiştii au întemeiat prin raţionament propoziţii pentru implicaţiile cărora nu nutreau nici o simpatie. Să dăm un singur exemplu: determinarea consistenţei logice a condiţiilor (ecuaţiilor) ce descriu o economie socialistă li se va părea majorităţii oamenilor echivalentă cu cîştigarea unui punct pentru socialism; ea a fost însă realizată de Enrico Barone, care, indiferent ce ar fi fost altminteri, în mod sigur n-a fost un simpatizant al idealurilor sau grupurilor socialiste.
Există însă în minţile noastre preconcepţii privitoare la procesul economic care sînt mult mai dăunătoare creşterii cumulative a cunoaşterii noastre şi caracterului ştiinţific al strădaniilor noastre pentru că par a fi în afara controlului nostru într-un sens în care judecăţile de valoare şi pledoariile partizane nu sînt. Deşi cel mai adesea sînt legate de acestea din urmă, ele merită separate şi discutate independent. Le vom numi Ideologii.
II
Cuvîntul ideologie era uzitat în Franţa spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în primul deceniu al celui de-al XlX-lea şi însemna cam acelaşi lucru ca expresia scoţiană „moral philosophy“ din aceeaşi perioadă şi de mai înainte sau ca expresia noastră „social Science" (ştiinţă socială) în accepţiunea ei foarte largă, care acoperă şi psihologia. Napoleon i-a imprimat o semnificaţie denigratoare vorbind zeflemitor despre ideologues — visători doctrinari lipsiţi total de simţul realităţilor politice. Mai tîrziu cuvîntul a fost folosit aşa cum e folosit adesea astăzi, pentru desemnarea unor sisteme de idei, adică într-un mod ce face să se piardă distincţia noastră dintre ideologii şi judecăţile de valoare. Pe noi nu ne interesează aceste semnificaţii şi nici altele, cu excepţia uneia ce poate fi cel mai comod explicată cu referire la „materialismul istoric" al lui Marx şi Engels. Conform acestei doctrine, istoria este determinată de evoluţia autonomă a structurii producţiei; organizarea socială şi politică, religiile, morala, artele şi ştiinţele sînt simple „suprastructuri ideologice'4 generate de procesul economic.
Nu este nevoie şi nici nu putem să discutăm despre meritele şi neajunsurile acestei concepţii ca atare,2 un singur element al ei fiind de interes pentru ceea ce ne preocupă. Este vorba de acel element din care, prin variate transformări, s-a dezvoltat sociologia ştiinţei de tipul celei asociate cu numele lui Max Schcler şi Karl Mannheim. Aproximativ pînă la jumătatea secolului al XlX-lea evoluţia „ştiinţei" a fost privită ca un proces pur intelectual — ca un şir de explorări ale universului aşa cum ni se oferă el în experienţă sau, cum am mai putea să spunem, ca un proces de filiaţie a descoperirilor şi a ideilor analitice ce se desfăşoară conform unei legi proprii, deşi, fără îndoială, influenţează istoria socială şi este influenţat de ea în multiple feluri, potrivit unei legi proprii. Marx a fost primul care a transformat această relaţie de interdependenţă dintre „ştiinţă" şi alte compartimente ale istoriei sociale într-o relaţie de dependenţă a celei dintîi faţă de datele obiective ale structurii sociale şi, în particular, de poziţia socială a cercetătorilor ştiinţifici, care determină viziunea lor despre realitate, adică determină ceea ce ei văd şi felul cum văd ceea ce văd. Genul acesta de relativism,3 — care, bineînţeles, nu trebuie confundat cu nici un alt fel de relativism — dacă este dezvoltat cu consecvenţă pînă la consecinţele lui logice, implică o nouă filozofie a ştiinţei şi o nouă definiţie a adevărului ştiinţific. Chiar şi în cazul matematicii şi logicii, iar într-o măsură şi mai mare în cazul fizicii, alegerea de către cercetătorul ştiinţific a problemelor şi a perspectivelor din care le abordează, aşadar schema de gîndire ştiinţifică a unei epoci, devine socialmente condiţionată - ceea ce şi avem în vedere atunci cînd vorbim de ideologie ştiinţifică şi nu de percepţia din ce în ce mai perfectă a unor adevăruri ştiinţifice obiective.
Mai toată lumea va fi însă de acord că în cazurile logicii, matematicii şi fizicii influenţa factorului ideologic nu trece dincolo de alegerea problemelor şi a perspectivelor de abordare, şi că, deci, interpretarea sociologică, cel puţin în ultimele două sau trei secole, nu pune sub semnul întrebării „adevărul obiectiv" al rezultatelor. Acest „adevăr obiectiv" poate fi, şi de obicei este, contestat pe alte temeiuri, nu însă pe temeiul că o propoziţie dată ar fi adevărată numai relativ la poziţia socială a oamenilor care au formulat-o. Cel puţin într-o anumită măsură, această situaţie favorabilă poate fi pusă pe seama faptului că logica, matematica, fizica ş.a. au de-a face cu o experienţă ce este în mare parte invariantă faţă de poziţia socială a observatorului şi practic invariantă faţă de schimbarea istorică: căderea unei pietre arată la fel pentru un capitalist, ca şi pentru un proletar. Ştiinţele sociale sînt lipsite de acest avantaj. Este — sau pare — posibil ca rezultatele lor să fie contestate nu doar pe oricare din temeiurile pe care pot fi contestate propoziţiile tuturor ştiinţelor, ci şi pe temeiul că nu pot să exprime altceva decît afilierile de clasă ale autorului şi că fără o referire la asemenea afilieri de clasă nu este loc pentru categoriile de adevărat sau fals, deci în genere pentru conceptul de „progres ştiinţific". în cele ce urmează adoptăm termenul de Ideologie sau Tendinţă ideologică doar pentru această stare de lucruri — reală sau presupusă —, iar ceea ce ne propunem este să determinăm în ce măsură tendinţa ideologică este sau a fost un factor în dezvoltarea a ceea ce se cheamă - parte în mod incorect — economie politică ştiinţifică.
Recunoaşterii clementului ideologic i se poate da o amploare mai mare sau mai mică. Puţini sînt autorii care în fapt au negat că în economia politică se acumulează treptat un bagaj de fapte „corect" observate şi de propoziţii „adevărate". La fel de puţini sînt însă şi cei dispuşi să nege cu totul influenţa factorului ideologic. Majoritatea economiştilor se situează între aceste două extreme: ei sînt dispuşi să recunoască prezenţa acestui factor, deşi, asemenea lui Marx, îl găsesc numai la alţii şi niciodată la ei înşişi; dar nu admit că el ar fi un blestem incurabil şi că ar vicia pînă în străfunduri economia politică. Tocmai această poziţie intermediară ridică problema de care ne ocupăm aici. Căci ideologiile nu suit simple minciuni; ele sînt transpuneri fidele a ceea ce omul crede că vede. întocmai cum cavalerul medieval se vedea pe sine aşa cum dorea să se vadă, întocmai cum birocratul modern face acelaşi lucru şi întocmai cum ei amîndoi nu vedeau şi nu văd nimic din ce s-ar putea invoca împotriva imaginii pe care o au despre ei înşişi, de apărători ai celor slabi şi inocenţi şi de chezaşi ai Binelui obştesc, aşa şi orice alt grup social dezvoltă o ideologie protectoare care este cît se poate de sinceră. Ex hypothesi noi nu sîntem conştienţi de raţionalizările noastre, şi atunci cum am putea să le recunoaştem şi să ne ferim de ele?
Dar înainte de a merge mai departe, să repet ceea ce am spus: eu vorbesc despre ştiinţa care este o tehnică de obţinere a unor rezultate ce, împreună cu judecăţile de valoare sau preferinţele, produc recomandări — individuale sau grupate în sisteme — aşa cum sînt sistemul mercantilist, liberalismul etc. Nu vorbesc despre înseşi aceste judecăţi de valoare şi recomandări. Sînt întru totul de acord cu cei ce susţin că judecăţile despre valorile ultime — despre Binele obştesc, de exemplu — ies din sfera de competenţe a omului de ştiinţă, putînd fi pentru el doar obiecte de studiu istoric, că ele sînt de natură ideologică şi că noţiunea de progres ştiinţific nu li se poate aplica decît în măsura în care se pot pune la punct mijloace prin care urmează a fi transpuse în realitate. împărtăşesc convingerea că e lipsit de sens să spunem că universul de idei al liberalismului burghez ar fi „superior" în vreun sens relevant universului de idei al Evului Mediu sau că universul de idei al socialismului ar fi superior celui al liberalismului burghez. Mai cred, pe deasupra, că nu există alt temei decît preferinţa personală pentru a spune că strategiile noastre politice cuprind mai multă înţelepciune sau cunoaştere decît cuprindeau cele ale Tudorilor sau Stuarţilor sau chiar cele ale lui Carol cel Mare.
III
Odată ce am înţeles posibilitatea tendinţei ideologice, nu este greu să o localizăm. Tot ce trebuie să facem în acest scop este să examinăm articulaţiile procedurii ştiinţifice. Ea pleacă de la sesizarea unui set de fenomene înrudite pe care vrem să le analizăm şi sfîrşeşte — provizoriu — cu un model ştiinţific în cadrul căruia aceste fenomene sînt conceptualizate, iar relaţiile dintre ele sînt explicit formulate, fie ca presupoziţii, fie ca propoziţii (teoreme). Această descriere primitivă s-ar putea să nu-1 satisfacă pe logician, dar este suficientă pentru încercarea noastră de a localiza tendinţa ideologică. Trebuie observate două lucruri.
Întîi, că sesizarea unui set de fenomene înrudite este un act preştiinţific. El trebuie să se producă pentru ca intelectului nostru să i se ofere un obiect asupra căruia să desfăşoare activitatea ştiinţifică — un obiect de cercetare — dar nu este prin el însuşi ştiinţific. Deşi este preştiinţific, el nu este preana- litic. El nu constă într-o simplă percepere de fapte prin unul sau mai multe simţuri. Aceste fapte trebuie recunoscute ca avînd o anume semnificaţie sau relevanţă ce justifică interesul nostru pentru ele şi trebuie, de asemenea, recunoscută înrudirea dintre ele — astfel îneît să le putem separa de altele — ceea ce presupune un anume travaliu analitic din partea fanteziei noastre sau a simţului comun. Această mixtură de percepţii şi de analiză preştiinţifică o vom numi Viziunea sau Intuiţia cercetătorului. Fireşte că în practică mai niciodată nu pornim de pe un teren gol, astfel că actul de viziune preştiinţific nu ne este propriu în întregime. Pornim de la lucrările unor predecesori sau contemporani de-ai noştri sau de la ideile ce există în jurul nostru în spiritul public. In acest caz viziunea noastră va conţine cel puţin unele din rezultatele analizei ştiinţifice anterioare. Oricum, însă, acest compus ne este dat şi există înainte de a începe noi înşine munca noastră ştiinţifică.
În al doilea rînd, dacă am identificat analiza ştiinţifică ce operează asupra materialului furnizat de viziune cu „construirea de modele“, trebuie să adaug numaidecît că intenţionez să dau termenului „model“ un înţeles foarte larg. Modelul economic explicit din zilele noastre şi analogii lui din alte ştiinţe sînt, fireşte, produsul unor stadii tîrzii ale demersului ştiinţific. în esenţă, însă, ele nu fac nimic ce n-ar fi prezent şi în formele cele mai timpurii ale demersului analitic, îneît şi despre acestea se poate spune că s-au soldat, la fiecare cercetător individual, cu modele primitive, fragmentare şi ineficiente. Acest travaliu constă în a selecta anumite fapte şi nu altele, în a le fixa prin denumiri, în a acumula noi fapte în scopul nu numai de a suplimenta, ci în parte şi de a înlocui pe cele la care ne-am fixat iniţial, în formularea şi ameliorarea relaţiilor percepute — pe scurt, în cercetare, „fractuală“ şi „teoretică", desfăşurate într-un ncsfîrşit du-te-vino, unde faptele sugerează noi instrumente analitice (teorii) iar acestea, la rîndul lor, ne conduc la recunoaşterea a noi fapte. Aşa se întîmplă deopotrivă atunci cînd obiectul interesului nostru este o relatare istorică şi atunci cînd acest obiect este „raţionalizarea" ecuaţiei lui Schrodinger, deşi în fiecare caz particular sarcina determinării faptelor sau cea de analiză poate să o domine într-o asemenea măsură pe cealaltă îneît să o facă aproape invizibilă. Profesorii pot încerca să lămurească acest lucru elevilor lor vorbind despre inducţie şi deducţie şi chiar opunîndu-le pe acestea una alteia, creînd prin aceasta false probleme. Lucrul esenţial, oricum ne-am hotărî să-l interpretăm, este „neîncetatul du-te- vino" dintre conceptele clare şi inferenţele riguroase, pe de o parte, iar pe de alta faptele noi şi procedeele de tratare a variabilităţii lor.
De îndată ce am înfăptuit miracolul cunoaşterii a ceea ce nu putem cunoaşte, şi anume a existenţei unui factor ideologic în noi înşine şi în alţii, sîntem în măsură să localizăm sursa simplă din care el provine. Această sursă rezidă în viziunea iniţială asupra fenomenelor pe care vrem să le supunem tratamentului ştiinţific. Pentru că însuşi acest tratament este obiectiv controlabil în sensul că există oricînd posibilitatea de a stabili dacă un anumit enunţ, în raport cu o stare dată a cunoaşterii, este demonstrabil, infirmabil sau nici una nici alta. Fireşte, aceasta nu exclude eroarea onestă sau contrafacerea voită, după cum nu exclude nici amăgirile de tot felul. Permite însă excluderea acelei categorii aparte de amăgiri pe care o putem numi ideologie, pentru că testul ce se aplică aici este indiferent faţă de o ideologie sau alta. Pe de altă parte, viziunea iniţială nu este controlabilă în acest fel. Aici elementele care vor rezista testului analizei sînt, prin definiţie, imposibil de deosebit de cele ce nu-i vor rezista sau — cum ne mai putem exprima, dat fiind că noi admitem că ideologiile pot să conţină chiar şi adevăr demonstrabil sută la sută — viziunea iniţială este prin natura ei ideologie şi poate să conţină orice cantitate de amăgiri datorate poziţiei sociale a individului, modulului în care el vrea să se vadă pe sine sau clasa ori grupul din care face parte şi pe oponenţii clasei sale sau ai grupului său. Această afirmaţie trebuie extinsă chiar şi la acele particularităţi ale viziunii sale care ţin de gusturile şi condiţiile sale aparte, neavînd nici o conotaţie de grup — există chiar şi o ideologie a intelectului matematic, precum şi o ideologie a intelectului alergic la matematică.
Poate că e bine să reformulăm problema noastră înainte de a trece la discutarea unor exemple. Sursa ideologiei fiind viziunea noastră pre- sau extraştiinţifică despre procesul economic şi despre ceea ce — sub aspect cauzal sau teleologic — este important în el, iar viziunea aceasta fiind apoi în mod normal supusă tratării ştiinţifice, ea va fi ori verificată ori spulberată prin analiză şi în ambele cazuri va dispărea ca ideologie. în ce măsură se întîmplă, totuşi, să nu dispară, aşa cum ar trebui? în ce măsură se menţine ca atare în pofida acumulării probelor contrare? Şi în ce măsură viciază însuşi demersul nostru ştiinţific cunoştinţele dobîndite la capătul lui?
Este clar din capul locului că în cîmpul cunoaşterii economice există arii vaste unde pericolul vicierii ideologice n-ar avea de ce să fie mai mare decît este în fizică. O serie temporală de investiţii brute în industria prelucrătoare poate fi bună sau proastă, dar cum anume este, oricine are, în mod normal, posibilitatea să afle. Sistemul walrasian aşa cum se prezintă el poate să admită sau nu o mulţime unică de soluţii, dar dacă admite sau nu admite este o chestiune de demonstraţie exactă pe care orice persoană calificată o poate repeta. Poate că problemele de acest gen nu sînt dintre cele mai fascinante sau cele mai presante din punct de vedere practic, dar ele formează grosul părţii propiu-zis ştiinţifice din munca noastră. Iar din punct de vedere logic, deşi nu totdeauna şi în fapt, ele sînt neutre faţă de ideologie. în plus, sfera lor se lărgeşte pe măsură ce dobîndim o mai bună înţelegere a activităţii noastre analitice. A fost o vreme cînd economiştii credeau că se cîştigă sau se pierde un punct pentru muncitorime dacă ei militează pentru teoria valorii-muncă şi împotriva teoriei utilităţii marginale. Se poate arăta că, în ceea ce priveşte problemele ideologice relevante, adoptarea uneia sau alteia dintre cele două teorii contează la fel de puţin ca înlocuirea celei de a doua prin metoda curbei de indiferenţă sau înlocuirea curbelor de indiferenţă printr-un simplu postulat de consistenţă (Samuelson). Am impresia că mai sînt unii care găsesc incompatibilităţi între viziunea lor şi teoria productivităţii marginale. Or, se poate arăta că aparatul pur formal al acesteia din urmă este compatibil cu orice viziune asupra realităţii economice pe care a avut-o vreodată cineva.4
IV
Să trecem acum la identificarea clementelor ideologice în trei dintre cele mai influente edificii de gîndirc economică— lucrările lui Adam Smith, Karl Marx şi Keynes.
Ceea ce e interesant în cazul lui Adam Smith nu este absenţa tentei ideologice, ci caracterul ei anodin. Nu mă refer la înţelepciunea sa practică, modelată de epoca şi ţara în care a trăit, cu privire la laissez-faire, comerţul liber, colonii şi altele asemenea, pentru că — e un lucru care se cere repetat cu insistenţă — remarcile mele nu vizează defel preferinţele şi recomandările politice ca atare ale unui om, sau, mai bine zis, le visează doar în măsura în care vizează analiza factuală şi teoretică prezentată în sprijinul lor. Mă refer exclusiv la demersul său analitic ca atare — la indicativele, nu şi la imperati vele sale. Dacă ne-am înţeles asupra acestui punct, prima întrebare care se pune este ce fel de ideologie trebuie să-i atribuim. Procedînd conform principiului marxist, vom căuta să determinăm poziţia lui socială, adică afilierile lui de clasă personale şi ancestrale şi în plus conotaţiile de clasă ale influenţelor ce puteau să modeleze sau să contribuie la modelarea a ceea ce am numit viziunea lui. El a fost un homo academicus devenit mai apoi funcţionar de stat. Strămoşii săi au fost mai mult sau mai puţin de un tip asemănător: familia sa, care nu era săracă dar nici bogată, s-a străduit să menţină la membrii ei un anumit nivel de educaţie şi s-a asociat cu un grup bine cunoscut din Scoţia acelei epoci. De subliniat că nu a aparţinut clasei oamenilor de afaceri. Viziunea sa generală despre realităţile sociale şi economice reproducea la perfecţie aceste date. A contemplat cu un ochi rece şi critic procesele economice din vremea sa şi a căutat în mod instinctiv factori de explicaţie mecanici, cum este diviziunea muncii, şi nu personali. Atitudinea sa faţă de proprietatea funciară şi faţă de clasele capitaliste a fost atitudinea unui observator din afară şi el a spus cît se poate de clar că-1 consideră pe moşier (pe „trîndavul“ moşier care culege acolo unde n-a semănat) ca pe un rău de prisos, iar pe capitalist (care angajează „oameni hamici“ oferindu-le mijloace de subzistenţă, materii prime şi unelte) ca pe un rău necesar. Această din urmă necesitate îşi avea rădăcinile în virtutea parcimoniei, al cărei elogiu izvora evident din adîncul sufletului său de scoţian. încolo, simpatiile sale erau cu totul de partea muncitorului care „îmbracă pe toată lumea, în timp ce el însuşi umblă în zdrenţe“. Adăugaţi la aceasta dezgustul pe care-1 simţea — aidoma tuturor din grupul său — faţă de ineficienţa birocraţiei engleze şi faţă de corupţia politicienilor şi veţi avea practic întreaga sa viziune ideologică. Nu pot să examinez aici pe îndelete cît anume explică ea din tabloul zugrăvit de Smith; trebuie însă să subliniez neapărat că cealaltă componentă a viziunii sale, filozofia dreptului natural pe care a asimilat-o în anii săi de formare, produsul unor oameni similar condiţionaţi, a influenţat într-un mod asemănător fundalul ideologic al gîndirii sale: libertatea naturală de acţiune, dreptul natural al lucrătorului la întregul produs al muncii, raţionalismul individualist ş.a.m.d., toate acestea i-au fost inculcate în timpul studiilor înainte de a i se fi dezvoltat facultăţile critice, deşi în fond nici nu era nevoie să-i fie predate la şcoală aceste lucruri ce i se ofereau „în mod natural“ plutind în aerul pe care-1 respira. Dar — şi acesta e lucrul cu adevărat interesant — toată această ideologie, oricît de ferm i-ar fi fost ataşat, nu a prea dăunat, de fapt, muncii sale ştiinţifice. Dacă lăsăm de o parte sociologia sa economică 5, găsim la el o învăţătură factuală şi analitică sănătoasă care, neîndoielnic, poartă amprenta vremii în care a fost scrisă, dar nu este contestabilă pentru motive ideologice. Există în ea oarecare ornamente semi- filozofice de natură ideologică, dar ele pot fi date de o parte fără a dăuna argumentaţiei sale ştiinţifice. Analiza desfăşurată de el în sprijinul concluziilor sale moderat liber-schimbiste nu se bazează — ca în cazul unor filozofi contemporani cu el, cum a fost Morellet — pe ideea că omul e de la natură liber să cumpere sau să vîndă unde-i place. Apare, ce-i drept, enunţul că produsul (întreg) este compensaţia naturală a muncii, dar nu i se dă nici o întrebuinţare analitică — pretutindeni ideologia se consumă în frazeologie iar în rest reculează în faţa cercetării ştiinţifice. în parte cel puţin, aici a fost meritul său personal. Smith a fost omul unei înalte responsabilităţi, iar bunul său simţ sobru şi poate întrucîtva sec îi insufla respect faţă de fapte şi faţă de logică; puţin contează dacă analiza sa trebuie abandonată în calitatea de psihologie, pe care el a vrut să i-o confere, dacă în acelaşi timp ea trebuie păstrată ca o schemă logică a comportamentului economic — privit mai deaproape, homo economicus (în măsura în care Adam Smith, autorul Sentimentelor morale, poate fi în fapt creditat sau debitat cu acest concept) se dovedeşte a fi un cît se poate de inofensiv om de paie.
Marx a fost economistul care a descoperit pentru noi ideologia şi care i-a înţeles natura. Cu cincizeci de ani înaintea lui Freud, aceasta a fost o realizare de prim ordin. Dar, oricît ar părea de ciudat, el a rămas cu totul orb faţă de pericolele ei cînd era vorba de el însuşi. Numai alţii, economiştii burghezi şi socialiştii utopici, erau victime ale ideologiei. Or, caracterul ideologic al premiselor sale şi tenta ideologică a raţionamentelor sale sînt peste tot evidente. Lucrul a fost recunoscut chiar şi de unii din discipolii săi (de exemplu, de Mehring). Iar ideologia lui Marx nu este greu de descris. El era un radical burghez care se rupsese de radicalismul burghez. A fost format de filozofia germană şi nu s-a simţit economist de profesie înainte de finele anilor 40. Pînă atunci însă, adică înainte de a fi început munca sa analitică serioasă, viziunea sa despre procesul capitalist se închegase, iar munca sa ştiinţifică trebuia s-o transpună în fapt, nu s-o corijeze. Nu era o viziune originală. Era vehiculată de toate cercurile radicale din Paris şi poate fi regăsită la un număr de autori din secolul al XVIII-lea, cum ar fi Linguet6. Istoria concepută ca luptă între clase definite ca bogaţi şi săraci, cu exploatarea unora de către ceilalţi, cu bogăţia în permanentă creştere la tot mai puţini avuţi şi mizeria şi degradarea tot mai profunde la cei lipsiţi, înaintînd cu o necesitate inexorabilă spre o explozie spectaculoasă — aceasta era viziunea concepută atunci cu energie pătimaşă şi care urma să fie elaborată, asemenea unei materii prime, cu ajutorul uneltelor ştiinţifice din epocă. Această viziune implică un număr de enunţuri ce n-ar rezista la proba controalelor analitice. Şi într-adevăr, pe măsură ce munca sa analitică se maturiza, Marx nu numai că a elaborat numeroase analize ştiinţifice ce erau neutre faţă de această viziune, dar a elaborat şi unele ce nu se potriveau prea bine cu ea — de exemplu, a depăşit tipul de teorii despre criză bazate pe ideea subconsumului sau pe cea a supraproducţiei, pe care se pare că le acceptase iniţial şi ale căror urme s-au păstrat — punîndu-i în încurcătură pe exegeţi — peste tot în scrierile sale. Alte rezultate ale analizei sale au fost introduse de el prin procedeul păstrării formulării iniţiale — ideologice — în calitate de lege „absolută44 (adică abstractă) o dată cu admiterea existenţei unor forţe de sens opus menite să explice fenomenele din viaţa reală ce se abăteau de la lege. în fine, unele părţi ale viziunii şi-au găsit refugiu într-o frazeologie vituperantă ce nu afectează elementele ştiinţifice ale unui raţionament. De exemplu, teoria exploatării axată pe ideea „plusvalorii44 a fost un specimen veritabil de analiză teoretică. Dar toate frazele incandescente despre exploatare puteau fi foarte bine ataşate şi altor teorii, bunăoară celei a lui Bohm- Bawerk: dacă ni-1 imaginăm pe acesta în pielea lui Marx, ce putea fi mai uşor pentru el decît să-şi reverse mînia asupra infernalei practici de spoliere a muncitorilor prin scăderea din produsul muncii lor a unei perioade de timp.
Dar unele elemente ale viziunii sale iniţiale — în particular mizeria crescîndă a maselor, care urma să le împingă în cele din urmă la revoluţie — deşi de nesusţinut, îi erau totuşi indispensabile. Aceste elemente erau prea strîns legate de intenţia cea mai profundă a mesajului său, prea adînc înrădăcinate în însuşi sensul vieţii sale pentru ca să le poată abandona. în plus, ele erau cele ce-i atrăgeau pe discipoli, din ele se alimenta adeziunea lor plină de fervoare. Prin ele se explică efectul organizator — făuritor de partid - a ceva ce fără ele ar fi fost lînced şi lipsit de viaţă. Aşa se face că în acest caz înregistrăm victoria ideologiei asupra analizei: toate consecinţele unei viziuni ce se transformă în crez social şi prin aceasta sterilizează analiza.
Viziunea lui Keynes — sursa a tot ceea ce a fost şi este, mai mult sau mai puţin precis, identificat drept keynesianism — s-a conturat mai întîi în cîteva pasaje de gîndire profundă din introducerea la cartea sa Consecinţele Păcii (1920). Aceste pasaje au creat stagnaţionismul modem — înclinaţii stagnaţio- niste fuseseră exprimate, la răstimpuri, de mulţi economişti înaintea sa, începînd cu Britamiia Languens (1680) — şi indică trăsăturile lui esenţiale, trăsăturile unei societăţi capitaliste mature şi arterosclerotice care încearcă să economisească mai mult decît pot să absoarbă capacităţile ei descrescînde de a investi. Această viziune nu a mai dispărut niciodată după aceea — ea mai transpare în tratatul despre Reforma monetară şi în alte locuri, dar cum în anii ’20 atenţia lui Keynes era absorbită de alte probleme, ea nu a fost implementată analitic decît mult mai tîrziu. D. H. Robertson, în cartea sa Politica bancară şi nivelul preţurilor, a prezentat unele cercetări ce echivalau cu o implementare parţială a ideii de economisire ineficientă. La Keynes însă această idee a rămas o prezenţă lăturalnică, chiar şi în Tratat despre monedă. Pesemne că şocul produs de criza mondială a rupt în mod hotărît toate legăturile care îl împiedicau să-şi spună gîndurile pînă la capăt. Acest şoc a creat în mod cert publicul receptiv la un mesaj de acest fel.
Şi de data aceasta, cea care a exercitat atracţie şi s-a impus a fost ideologia — viziunea capitalismului în putrefacţie, care plasa (vedea) cauza decăderii în una dintr-un număr mare de trăsături ale societăţii contemporane şi nu implementarea analitică realizată de cartea din 1936 care, prin ea însăşi şi fără sprijinul pe care l-a găsit în ecoul larg al ideologiei asociate, ar fi avut de suferit mult mai mult de pe urma criticilor ce au fost îndreptate împotriva ei aproape imediat. Totuşi, aparatul conceptual era opera unui spirit nu doar strălucit, ci şi matur — a unui marshallian ce se număra printre cei trei care-şi împărţiseră între ei moştenirea de idei a maestrului. în tot cursul anilor ’20 Keynes s-a simţit un marshallian, şi chiar dacă mai tîrziu avea să se lepede în mod dramatic de acest ataşament, el n-a deviat niciodată de la linia marshalliană mai mult decît era strict necesar pentru a-şi întemeia susţinerile. El a continuat să fie ceea ce devenise pe la 1914, stăpîn pe meşteşugul de teoretician, fiind astfel în măsură să îmbrace viziunea sa într-o armură ce a împiedicat cu totul pe mulţi din discipolii săi să vadă elementul ideologic. Fireşte că aceasta grăbeşte în prezent absorbţia contribuţiei lui Keynes la fluxul actual al travaliului analitic. Nu sînt de absorbit principii realmente noi. Este uşor de văzut că teza ideologică a echilibrului realizat prin neocuparea maximă a forţei de muncă şi cea a ne-cheltuirii — termen preferabil celui de economisire — sînt încorporate în cîteva postulate restrictive ce pun accentul pe anumite fapte (reale sau presupuse). Cu aceste postulate fiecare poate proceda după cum i se pare potrivit, iar în rest poate să-şi vadă de drumul său. Aceasta reduce controversele keynesiene la nivelul ştiinţei tehnice. Lipsind suportul instituţional, „crezul“ s-a epuizat o dată cu situaţia care-1 făcuse convingător. Chiar şi cei mai tenace McCulloch-i din zilele noastre sînt siliţi să se plaseze pe una din acele poziţii despre care este greu de spus dacă implică renunţarea la mesajul iniţial, reinterpretarea lui sau înţelegerea lui incorectă.
Exemplele noastre ar putea sugera că ideile nesupuse controlului analitic joacă un rol doar în sfera acelor concepţii largi despre procesul economic în ansamblu, ce constituie fundalul de la care porneşte efortul analitic, fundal din care noi nu izbutim niciodată să stăpînim decît fragmente. Lucrul acesta este, fireşte, adevărat într-o anumită măsură — grosul muncii noastre de cercetare se ocupă de probleme particulare ce lasă mai puţin loc simplei viziuni şi sînt mai riguros controlate prin teste obiective — dar nu în totalitate. Luaţi, de exemplu, teoria economisirii, care apare într-un context mai larg în sistemul keynesian dar ar putea, tot atît de bine, să fie tratată, teoretic şi practic în mod separat. Începînd din epoca lui Turgot şi Smith — de fapt, din vremuri şi mai vechi — şi pînă în cea a lui Keynes, toate propoziţiile de căpetenie privitoare la natura şi efectele ei au fost asamblate, pe calea unei lente acumulări, astfel încît, în lumina bagajului mai bogat de fapte de care dispunem astăzi, nu prea mai rămîne loc pentru deosebiri de opinii. Ar fi uşor de creionat o analiză rezumativă (deşi, probabil, nu prea incitantă) pe care majoritatea economiştilor de profesie să o accepte ca pe un lucru de la sine înţeles. Dar există, şi au existat întotdeauna, discursuri de elogiere sau de înfierare pe această temă, care, ajutate şi de unele trucuri terminologice cum este confuzia dintre economisire şi necheltuire, au izbutit să creeze un fals antagonism între diferiţi autori. Divergenţele de doctrină foarte accentuate pentru care nu există nici o bază factuală sau analitică semnalează, deşi prin ele însele nu dovedesc, prezenţa tendinţei ideologice de o parte sau de cealaltă sau de amîndouă — tendinţă ce izvorăşte în acest caz din două atitudini diferite faţă de modul de viaţă burghez.
Un alt exemplu de ideologie de breaslă de acest fel ni-1 oferă atitudinea majorităţii, dacă nu a totalităţii, economiştilor faţă de tot ce se leagă în vreun fel de monopolism (oligopolism) şi de fixarea concertată (prin înţelegere secretă) a preţurilor. Această atitudine a rămas neschimbată de la Aristotel şi Molina încoace, deşi în condiţiile industriei moderne ea a dobîndit o semnificaţie parţial nouă. Acum ca şi atunci, majoritatea economiştilor ar subscrie la dictonul lui Molina: monopolium est injustum et rei publicae injuriosum. Pentru raţionamentul meu însă nu contează această judecată de valoare — giganticele întreprinderi comerciale modeme pot să ne fie antipatice întocmai ca şi multe alte trăsături ale civilizaţiei moderne — ci analiza care ne conduce la ea şi influenţa ideologică pe care această analiză o exercită. Or, cine a citit Principiile lui Marş hali, cu atît mai mult cine a citit cartea sa Industria şi comerţul, îşi dă seama că dintre numeroasele formule pe care le acoperă aceşti termeni există multe în cazul cărora ar trebui aşteptate efecte benefice şi nu prejudicii pentru eficienţa economică şi pentru interesele consumatorilor. Analiza modernă poate să arate şi mai clar că nu se pot formula enunţuri globale şi nenuanţate care să fie valabile pentru toate aceste formule; şi că simple fapte cum sînt mărimea, monopolul desfacerii, discriminarea şi fixarea concertată a preţurilor nu sînt prin ele însele suficiente pentru a îndreptăţi să se afirme că rezultatul economic este, în vreun sens important al cuvîntului, inferior celui ce ar fi de aşteptat în condiţiile concurenţei pure; cu alte cuvinte, analiza economică nu oferă argumente în sprijinul unei nediferenţiate „trust busting“ (lichidare a trusturilor), astfel de argumente trebuind să fie căutate în circumstanţele particulare ale fiecărui caz individual. Cu toate acestea, numeroşi economişti se declară în favoarea unei asemenea „trust busting“ nediferenţiate şi ceea ce e interesant este că printre ei se află la loc de frunte avocaţi entuziaşti ai sistemului liberei iniţiative. Lor le aparţine ideologia potrivit căreia economia capitalistă şi-ar îndeplini în mod admirabil funcţiile ei sociale graţie baghetei magice a concurenţei pure, dacă n-ar fi monstrul monopolist sau oligopolisl ce-şi aruncă umbra pe o scenă altminteri luminoasă. Nu contează cîtuşi de puţin argumentele privitoare la performanţele marilor firme, la inevitabilitatea apariţiei lor, la costurile sociale pe care le-ar antrena lichidarea structurilor lor, la zădărnicia veneratului ideal al concurenţei pure, şi la ele nu se reacţionează niciodată altfel decît printr-o foarte sinceră indignare.
Chiar înmulţite în acest fel, exemplele noastre, deşi ilustrează destul de bine ce este ideologia, nu ne dau decît o idee inadecvată despre amploarea influenţei exercitate de ea. Această influenţă nu se manifestă nicăieri mai puternic decît în istoria economică, unde urmele premiselor ideologice se văd deosebit de clar tocmai pentru că acestea sînt rareori explicit formulate şi, de aceea, rareori sînt şi controversate. Un foarte bun exemplu este aici problema rolului ce trebuie atribuit în dezvoltarea economică iniţiativei guvernamentale, acţiunilor şi strategiilor politice: un grup de istorici ai economiei au supraestimat iar alţii au subestimat importanţa acestei iniţiative, de o manieră ce trădează în mod necchivoc convingeri preştiinţifice. Pînă şi inferenţa statistică îşi pierde obiectivitatea, care în mod normal ar trebui s-o caracterizeze, ori de cîte ori sînt la mijloc chestiuni ideologice relevante.7 Iar unele din apele sociologice, psihologice, antropologice, biologice ce scaldă ţărmurile noastre sînt atît de poluate de factorul ideologic, îneît, contemplînd starea de lucruri din unele părţi ale acestor domenii, economistul ar putea, prin comparaţie, să se simtă întrucîtva uşurat. Dacă am avea destul timp, am putea înregistra pretutindeni acelaşi fenomen: că ideologiile se cristalizează, că devin crezuri deocamdată impermeabile la argumente, că-şi află apărători dispuşi din adîncul sufletului să lupte pentru ele.
Situaţia nu se schimbă mult în bine dacă postulăm, cum s-a făcut uneori, că există spirite detaşate care sînt imune la factorul ideologic şi ex hypothesi capabile să-l depăşească. Poate că există într-adevăr astfel de spirite şi este în fapt uşor de văzut că anumite grupuri sînt la mai mare distanţă decît altele de acele spaţii sociale în care ideologiile dobîndesc un plus de vigoare în conflictul economic sau politic. Dar deşi pot fi relativ libere de ideologiile practicienilor, ele secretă ideologii proprii cu un potenţial de distorsiune la fel de mare. Mai degrabă am putea să ne consolăm cu observaţia că nici o ideologie economică nu durează veşnic şi că, cu o probabilitate ce se apropie de certitudine, izbutim după un timp să ne debarasăm de fiecare din ele. Aceasta decurge nu numai din faptul că se schimbă conformaţia societăţii, astfel că fiecare ideologie economică trebuie să dispară, ci şi din relaţia pe care ideologia o are cu acel act cognitiv preştiinţific pe care noi l-am numit viziune. Cum acest act induce investigaţia factuală şi analiza şi cum acestea tind să anihileze tot ceea ce nu rezistă la probele lor, nici o ideologie economică n-ar putea supravieţui indefinit nici chiar într-un univers social staţionar. Pe măsură ce timpul trece iar aceste teste se perfecţionează, ele îşi fac efectul mai repede şi mai palpabil. Dar aceasta ne lasă totuşi cu rezultatul că o ideologie sau alta ne va însoţi întotdeauna, rezultat pe care, socot, trebuie să-l acceptăm.
Dar aceasta nu e o nenorocire. Este locul aici să amintim un alt aspect al relaţiei dintre ideologie şi viziune. Acel act cognitiv preştiinţific care reprezintă sursa ideologiilor noastre este în acelaşi timp o condiţie prealabilă a muncii noastre ştiinţifice. Fără el n-ar fi posibil nici un nou demaraj în vreuna din ştiinţe. Prin el dobîndim noi materiale pentru strădaniile noastre ştiinţifice, dobîndim ceva ce se cere formulat, apărat, atacat. Repertoriul nostru de fapte şi de instrumente se înnoieşte el însuşi în timp, îneît putem spune că deşi ideologiile ne încetinesc înaintarea, fără ele n-am putea înainta defel.
NOTE
1. Pasajul acesta este ca atare suficient de clar. Nu strică totuşi să facem mai explicit sensul său. Este reprobabilă, după cum am spus, conduita care „forţează fie faptele, fie concluziile trase din ele, pentru a le pune în serviciul unui ideal sau al unui interes**, indiferent dacă autorul îşi declară sau nu preferinţa pentru cauza pe care o susţine. Independent de aceasta, ar fi poate bună uzanţa de a cere fiecăruia să-şi formuleze explicit „premisele axiologice** sau interesul pentru care vrea să pledeze, ori de cîte ori acestea nu sînt evidente. Aceasta este însă o cerinţă suplimentară, care nu trebuie confundată cu altele.
2. în particular, acceptarea ei nu este o precondiţie necesară a valabilităţii raţionamentului ce urmează a fi desfăşurat şi care ar fi putut fi formulat şi în alte feluri. Există, totuşi, anumite avantaje cînd se porneşte de la o doctrină cu care toată
lumea este familiarizată şi a cărei menţionare este suficientă pentru a resuscita într-un minim de timp, în mintea auditoriului, anumite idei esenţiale.
1. Cred că aş jigni inteligenţa cititorilor mei prin precizarea că acest gen de relativism n-are nimic de-a face cu relativitatea einsteiniană, dacă o asemenea confuzie nu s-ar întîlni, totuşi, în literatura filozofică din zilele noastre. Faptul mi-a fost semnalat de profesorul Philipp Frank.
2. Opinia contrară întîlnită uneori trebuie pusă pe seama versiunilor simplificate ale teoriei productivităţii marginale, care supravieţuiesc în manuale şi care nu iau în considerare toate restricţiile cărora le sînt supuse funcţiile de producţie în viaţa reală, mai ales cînd e vorba de funcţii de producţie ale unor concemuri performante pentru care sînt fixate ferm, pentru moment, un număr de date tehnologice — întocmai cum în mecanica elementară nu se iau în cosiderare complicaţiile ce se ivesc de îndată ce suprimăm postulatul simplificator că masele corpurilor se concentrează într-un singur punct. Dar o teorie marginalistă care ia în considerare restricţii ce, chiar şi în condiţiile concurenţei pure, împiedică ca factorii să fie plătiţi în conformitate cu productivităţile lor marginale, rămîne totuşi o teorie marginalistă.
3. Chiar şi aci, după cum mi-a reamintit profesorul E. Hamilton, este probabil mai mult loc pentru elogii decît pentru reproşuri.
4. Vezi îndeosebi S. N. H. Linguet, La Theorie des Lois Civiles (1767) şi felul cum îl comentează Marx în Teorii asupra plusvalorii, voi. I.
5. Nu cunosc nici un caz în care înseşi regulile de inferenţă să fi suferit distorsiuni de natură ideologică. Sînt în schimb frecvente cazurile în care rigoarea testelor este relaxată sau sporită în funcţie de încărcătura ideologică a propoziţiei în discuţie. Cum acceptarea sau respingerea unui anumit rezultat statistic implică întotdeauna riscul de a greşi, simpla variaţie în disponibilitatea de a asuma acest risc va fi suficientă, chiar în lipsa altor motive, pentru a genera acea situaţie bine cunoscută în care doi economişti statisticieni trag concluzii opuse din aceleaşi cifre.
Acknowledgement
Text extras din Din American Economic Review, voi. 39 (1949), în “Filosofia științei economice. Antologie”, editata de Daniel M. Hausman, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
Comments