traducere de Daniela Bucur
Molina: Etica legii pieței și a dreptului natural
Primii exponenți ai subiectivismului au fost Buridan (1300-1358), Saravia de la Calle (c. 1540) și Domingo de Soto (149 -1560); dar cel mai clar exponent al viziunii competitive a fost portughezul iezuit Luis de Molina (1535-1600). Molina, adept al Școlii din Salamanca, a demonstrat, de asemenea, o avansată înțelegere analitică a concurenței. [10] Realizarea acestor scriitori a fost aceea de a atenua elementul moralizator din științele sociale catolice și de a arăta că practicile obișnuite ale comerțului nu erau împotriva "naturii".
Școala de la Salamanca a reușit în teoria sa monetară să renunțe la teologia morală. Dacă Jean Bodin (1530-1596), teoreticianul politic francez, este considerat de regulă autorul primei teorii a cantității, acum a devenit clar că teoria sa a fost elaborară sub influența savantilor spanioli. Influențat de creșterea nivelului prețurilor din Spania, provocată de afluxul de aur și argint din Lumea Nouă, dominicanul Martin de Azpilcueta (1493-1587), scria în 1556 că "banii valorează mai mult unde și când sunt puțini decât unde și când există din abundență. [11]" Totuși, Molina a fost cel care a inclus în mod sistematic explicația valorii banilor în teoria generală a valorii și a dezvoltat o teorie a schimbului valutar care a anticipat doctrina parității puterii de cumpărare. O consecință importantă a acestui ultim aspect a fost că s-a considerat că profiturile din tranzacțiile de schimb valutar între valute străine sunt nefirești și că, prin urmare, contravin legii naturale. Molina a arătat, de asemenea, că valoarea banilor este inconstantă și că "încercarea de a-i controla ar face mult rău republicii"[12]; prin urmare, valoarea sa ar trebui să fie lăsată să varieze liber.
Desigur, faptul că elementele importante ale teoriei valorii moderne se regăsesc în teoria scolastică nu îi transformă pe reprezentanții săi în niște liberali clasici. Deși prețul corect era considerat a fi prețul de piață, există în dreptul natural o justificare amplă în favoarea suspendării pieței și a reglementării publice a prețurilor, în special în perioadele de foamete și în cazul unor urgențe. De Roover recunoaște că din moment ce doctrina scolastică autorizează interferența pe piața pentru a-i proteja pe cumpărători și pe vânzători, acest lucru ar putea permite o suspendare per ansamblu al sistemului competitiv.[13]
Desigur, teoria economică scolastică a fost prea strâns legată de etică și de legea naturală pentru a produce o teorie sistematică a ordinii de piață autoreglabile. În lucrarea sa, Marjorie Grice-Hutchinson susține că teoria armoniei generale a ordinii de piață nu era abordată de școlile spaniole din secolul al XVI-lea și nu apare decât în 1665 în opera lui Francisco Centani.[14]
Este important de reținut, totuși, că doi cercetători eminenți, Schumpeter și Hayek, privesc teoria socială a lui Molina ca pe o doctrină a legii naturale, care are legătură nu cu raționalismul secolului al șaptesprezecelea, ci cu teoria ordinii spontane. Pentru Molina economia este o investigație a naturii, în sensul că există secvențe de evenimente care ar avea loc "dacă ar avea permisiunea să se desfășoare fără alte întreruperi". [15] Aici, maximele legii naturale par să fie mai puțin dictate de o rațiune pură superioară cât de manifestările unei naturi benigne.
Apariția Dreptului Comun
Abia odată cu apariția Common law în Anglia, ideile scolasticilor despre o lege naturală anti-raționalistă sunt transformate într-o jurisprudență de fond. Cea mai impunătoare personalitate în acestă direcție este reprezentată de Sir Matthew Hale (1609-1676); care, în argumentația sa în favoarea legii naturale a menționat în mod specific faptul că aceasta este mai rațională decât teoriile anti-tradiționaliste și a priori privitoare la legi, tocmai pentru că ea încorporează fapte și circumstanțe indisponibile unei rațiuni pure. Explicând acest argument, el a inaugurat o tradiție a jurisprudenței pe care o asociem în mod normal cu Adam Smith și Edmund Burke și, în prezent, cu Hayek. Principala idee susținută de acești autori este faptul că legea naturală este, într-un sens sau altul, mai curând descoperită decât creată.
Cel mai important argument al lui Hale împotriva raționalismului din domeniul legislativ ia forma unei replici aduse ideilor cuprinse în Dialogul despre Dreptul Comun a lui Hobbes și apare în cel de-al cincilea volum al Istoriei legilor engleze scris de Sir William Holdsworth [16]. Printre alte lucrări ale lui Hale regăsim Istoria Dreptului Comun, publicată în 1715, în care își continuă argumentarea în stilul regăsit în replica dată lui Hobbes.
Hale contra Hobbes: Despre rațiune și suveranitate
Reflecțiile lui Hale cu privire la sistemul lui Hobbes sunt structurate în două părți: una în care abordează rolul rațiunii in domeniul legislativ, și alta, în care face critica versiunea de suveranitate propusă de Hobbes.
În prima parte, referitoare la rațiune, Hale pune în umbră perspectiva empirică și istorică asupra legilor. Niciuna din legile existente nu poate fi constituită pe baza unui raționament put abstract deoarece imensa complexitate a unui proces legal face imposibilă reprezentarea elementelor sale în câteva maxime simple. Pentru a înțelege legea este, prin urmare, necesară o rațiune artificială, nu silogistică, abstractă, precum cea a filosofilor. Raționalismul eșuează deoarece legea presupune aplicarea unor principii generale la cazuri particulare, iar acest lucru depinde în mare măsură de experiență. Deoarece legea trebuie să fie previzibilă și sigură, se favorizează experiența și lucrurile cunoscute. Anticipând un argument pe care Hayek l-a făcut mai târziu celebru, Hale susține că propria noastră neștiință ne face să ne bazăm pe experiență și că este mai bines ă ne bazăm pe un set de reguli stabile și bine cunoscute ,,deși nu pare clar motivul particular pentru care această instituție există." [17]În plus, într-un atac conservator la adresa reformelor legislative prost gândite, Hale favorizează o ordine socială față de o entitate organică, a căror părți componente ar putea suferi daune neanticipate dacă rațiunea pură ar fi criteriul pentru inovare și aceasta deoarece mintea nu poate cuprinde în totalitate o ordine socială, care este, ea însăși, produsul multor minți. El susține că ,,Există un motiv pentru care prefer o lege pe baza căreia un regat este condus timp de patru sau cinci sute de ani, decât să risc fericirea și pacea regatului conducându-l după o teorie nouă, personală... ." [18]
În replica sa la ideea de suveranitate a lui Hobbes, Hale a dorit să arate că definiția dată de Hobbes, în termeni politici absolutiști, era atât de neaplicabilă pentru condițiile din Anglia, cât și nepotrivită. Deși recunoaște faptul că doar regele și parlamentul pot face legile, "tribunalele au o cădere mai mare în expunerea, susținerea și aplicarea legilor regatului." [19] Concesia făcută tezei suveranității este mai curând aparentă decât reală prin faptul că observația sa, potrivit căreia regele și parlamentul pot da legi noi, este justificată imediat printr-un lung argument prin care explică faptul că această putere e limitată de legea naturală și de principiul oportunității. El asociază în mod explicit legea cu libertatea și proprietatea tradițională și susține că obligativitatea legii naturalE se aplică și prinților și conducătorilor. Cea mai gravă eroare a modelului suveranității este faptul că prezintă legea exclusiv din perspectiva punerii în aplicare a unor principii.
De fapt, este foarte posibil ca Hale să fi înțeles greșit argumentul lui Hobbes cu privire la suveranitate. Hale folosea acest termen pentru a vorbi despre puterea regelui, și i-a fost ușor să dovedească faptul că regele era limitat de moralitate și de legislația existentă. Pe de altă parte, Hobbes a exprimat în teoria sa a suveranității faptul că în fiecare sistem legal trebuie să existe o entitate supremă, care să poată îmbrăca orice formă, care să dea toate legile, și care să nu fie legată sau limitată de acestea. Astfel, a vorbi despre un suveran, nelimitat în acest sens, ca supunându-se legilor naturale, ar fi o contradicție în termeni.
Într-adevăr, conceptul de ,,suveranitate parlamentară” s-a dezvoltat astfel, iar acest lucru pune probleme teoriilor anti-constructiviste, evoluționare: pentru că tocmai apariția neașteptată în Anglia a unui parlament plenipotențial a dus la subminarea legii naturale în sine. Deși ar fi absurd ca Hale să fie cenzurat din această cauză, este important să observăm implicațiile unor versiuni extreme ale tradiționalismului său. Și aceasta deoarece tradiționalismul extrem îi poate face pe teoreticieni să accepte că anumite instituții au supraviețuit unui proces istoric, în ciuda caracterului lor nepotrivit din perspective ordinii liberale.
Vicii private, beneficii publice
Mandeville: Interesul personal & Mâna invizibilă
Bernard Mandeville (1670-1733) este de multe ori considerat un precursor major al ideilor Iluminismului Scoțian în domeniul legislativ, economic și al filosofiei sociale. Totuși, el și-a prezentat teoriile sociale sub forma unei demonstrații revoltătoare a beneficiilor sociale la care duc motivațiile vicioase și egoiste. El a susținut că prosperitatea este incompatibilă cu valorile morale tradiționale și că toate acțiunile umane, în ciuda unor aspecte altruiste, sunt pur egoiste. Pornind de la presupuneri psihologice nu tocmai diferite față de cele ale lui Hobbes, el a creat o teorie socială care a inclus elemente de economie laissez-faire, o versiune timpurie a diviziunii muncii și, conform spuselor lui Hayek, o explicație a teoriei mâinii invizibile cu privire la un sistem economic echilibrator, precum și teoria evoluției spontane a regulilor și instituțiilor. Deși unii autori, precum Hume și Smith au vrut să-I desființeze doctrinele etice, ai au fost mai curând influențați de teoria sa socială.
,,Fabula albinelor” (Mandeville): Pasiuni & Interese
Fabula albinelor: sau despre vicii private ca beneficii publice a fost publicată inițial sub forma unei poezii, Stupul agitat: sau, Hoțomanii deveniți cinstiți, în 1705. La vremea publicării poeziei se desfășura o campanile acerbă de a elimina din Anglia viciul, luxul, păcatul și corupția, și de a încuraja virtutea și urmărirea intereselor publice. De aici și afirmația lui Mandeville conform căreia prosperitatea depinde de încercarea de a-și satisface tocmai aceste vicii:
"Astfel fiecare parte era plină de vicii
Dar întregul era un paradis"
Iar argumentul său potrivit căruia acțiunile celor mai răi contribuiau la bunăstarea stupului,
"Cei mai răi din toți
Făceau ceva pentru binele comun"
părea de-a dreptul revoltător unor oameni obișnuiți să asocieze interesul public cu virtutea sacrificiului de sine.
In 1714 poezia a fost republicată sub denumirea de Fabula albinelor, împreună cu un eseu și cu comentarii în proză cu privire la diferite aspecte. Până în 1730 au fost publicate ediții successive, ce conțineau material noi; ultima ediție care a apărut pe timpul vieții lui Mandeville a fost în 1732. [20] Indifferent de interpretările care i se dau teoriei sale sociale, semnificația revoluționară a acesteia constă în afirmația lui Mandeville potrivit căreia pasiunile oamenilor nu sunt dăunătoare și căordinea nu presupune suprimarea instinctelor naturale ale omului, ci canalizarea lor într-o direcție potrivită. Recunoașterea valorii pasiunilor a fost un pas esențial în dezvoltarea filosofiei sociale a capitalismului. Deși, spre deosebire de scriitori de după el, Mandeville nu respingea ideea potrivit căreia virtutea implică sacrificiu de sine și suprimarea instinctelor de bază, el considera că nu numai că majoritatea oamenilor sunt incapabili de o astfel de virtute, ci și că un astfel de obiectiv ar duce la sărăcie și nefericire. Comerțul depinzând de egoism, el era incompatibil cu ideea de virtute.
Mandeville a pornit de la ideea constanței naturii umane: oamenii sunt egoiști și nu urmează acele reguli de moralitate pe care alții le consider necesare pentru a ajnge la o ordine socială. El a susținut faptul că în spatele acțiunilor deschis altruiste, caritabile, în interesul binelui public, se află motive pur egoiste. Prin urmare, moralitatea era o utopie ,,țesută de politicieni pricepuți, pentru a-i face pe oameni atât utili unul altui, cât și docili." [21]
Totuși, îndeplinirea viciilor naturale duce în mod paradoxal la progres, deoarece sporește consumul și încurajează dezvoltarea diviziunii muncii (,,... câți oameni, câte meșteșuguri diferite, câte talente și câte mașinării trebuie să se fi folosit pentru o stofă obișnuită de Yorkshire "). Obiceiul luxului,' condamnat de mulți deoarece ducea la importuri sporite de bunuri nenecesare, era considerat de Mandeville ca fiind destul de inofensiv. În argumentația sa împotriva ,,bulioniștilor” el a dat naștere unei versiuni timpurii ale tendinței de echilibrare automată din comerțul internațional liber: ,,A cumpăra înseamnă a se târgui, și nicio națiune nu poate cumpăra bunuri de la alții care nu își au propriile lor bunuri cu care să cumpere. . . . "[22]
Rolul lui Mandeville în Teoria Ordinii Spontane
Totuși, nici etica și nici economia nu le-au indicat teoreticienilor secolului douăzeci că opera lui Mandeville se încadrează în tradiția ordinii spontane. Hayek, de exemplu, privește teoria socială pe care Mandeville o construiește din perspectiva interesului propriu ca fiind pur și simplu o exemplificare a unei teorii generale în care se explică modul în care o structură agregată coerentă poate surveni în mod accidental din acțiunile indivizilor (fie ele altruiste sau egoiste).
Este adevărat că multe pasaje din Fabula albinelor sugerează că (1) pot apărea structure aggregate în mod neintenționat și (2) că legile și instituțiile care rezistă sunt produsul evoluției, nu neapărat al modului în care au fost concepute. Un exemplu în sprijinul primei idei ar fi discuția lui Mandeville cu privire la liberul schimb. În ceea ce privește a doua idee, Hayek susține că Mandeville explică legile ca produs al experienței și înțelepciunii, nu neapărat al rațiunii: "Foarte puține sunt opera unui singur om, sau al unei generații; cea mai mare parte din ele sunt opera mai multor epoci. "[23]
Există dovezi și în favoarea ideii că Mandeville considera că teoria socială are sarcina de a reconstrui acele evenimente concatenate care nu sunt vizibile pentru omul de rând cu vederi înguste, care, în înlănțuirea de cauze rar poate întrezări mai mult de o legătură."
Cu toate acestea, ideea potrivit căreia Mandeville ar fi fost un precursor a lui Adam Smith a fost serios contestată. Jacob Viner [24] a susținut că teoria sa socială nu favorizează ordinea spontană, ci, dimpotrivă, pune accent pe artificii și tertipuri pentru a explica regularitatea socială. În plus, susține Viner, încrederea în individualism și în interesele economice proprii ca forțe decisive în acumularea de avere este specifică atât mercantilismului cât și lui Adam Smith, iar Mandeville a fost în principiu un mercantilist din cauza convingerii sale că prin metode mai curând politice decât instinctele de bază ale omului sunt canalizate în avantajul publicului. Această viziune este subliniată în studiul recent al lui Thomas Horne [25], în care pretinde că nu există o teorie autentică a spontaneității la Mandeville, că nu există limite teoretice ale activității guvernelor, și că doctrina laissez-faire se aplică doar claselor care dețin proprietăți.
Esta, fără îndoială, adevărat că numeroase citate din Fabulă par să indice că regularitatea socială depinde de prostirea politicienilor și la fel de adevărat este și faptul că Viner subliniază afirmația lui Mandeville conform căreia ordinea este rezultatul ,,acelui stil abil de conducere prin care un politician priceput reușește să transforme viciile private în beneficii publice."[26] În plus, numeroase afirmații ale lui Mandeville cu privire la nesociabilitatea înnăscută a omului implică ideea că ordinea trebuie construită cu îndemânare, și sunt asemănătoare concepțiilor lui a Hobbes, dar nu se potrivesc interpretării lui Hayek. Cu toate acestea, mulți pot obiecta cu privire la interpretarea limbajului lui Mandeville, iar Maurice Goldsmith poate avea dreptate susținând că expresia ,, politician priceput” nu reprezintă o persoană, ci un întreg sistem care operează într-un mod mai mult sau mai puțin auto-reglat. dar el este de acord cu faptul că sistemul nu este în totalitate auto-regulator și că poate fi modificat prin acțiuni intenționate ale omului. [27] Oricare ar fi interpretarea ,,adevărată” a lui Mandeville, este indubitabil faptul că autorii de după el, ale căror apartenență la ortodozia liberal clasică este mai bine exprimată, au fost influențați de modul său de gândire, deși nu mulți erau dispuși să recunoască acest lucru.
Josiah Tucker (1712-1799)
Alături de Mandeville, Josiah Tucker, decanul din Gloucester, este deseori considerat precursorul lui Adam Smith (deși i-a fost contemporan, majoritatea operelor sale[28] economice a precedat publicarea lucrării Avuția națiunilor ). Dar autenticitatea contribuției sale la teoria ordinii spontane a fost și ea pusă sub semnul întrebării. Numeroși autori au comentat cu privire la anumite elemente mercantiliste și statiste care apar în operele lui Tucker, iar Viner susține că, în ciuda traducerii operelor sale economice în franceză de către Turgot, ,, . . . ideea că Smith a fost influențat în mod semnificaativ de către Tucker, prin intermediul fiziocraților, poate fi privită doar ca o lovitură de pumnal în întuneric."[29] Cu toate acestea, felul în care a descris principalele caracteristici ale ordinii comerciale și a beneficiilor accidentale care decurg din urmărirea interesului personal depășește elementele constructiviste ale gândirii sale sociale.
Combinarea abordărilor constructiviste și spontane în opera lui Tucker
Sceptic în ceea ce privește abilitatea guvernului de a genera bunăstare, și deși îi lipsea acea opoziție instinctivă, aproape a priori, față de intervenționism pe care o aveau unii liberali clasici, Tucker avea încredere în natură. Pasiunile spontane ale omului puteau fi făcute să coexiste cu interesele lor pe termen lung, în anumite condiții. Astfel, deși ,,dragostea de sine” era potențial destructivă, nu era nevoie nici să fie stinsă, nici slăbită, ,,ci să i se dea o direcție, pentru a putea promova interesul public." Rațiunea avea, totuși, un rol în stabilirea acelor acțiuni ale guvernului necesare pentru operarea cu un sistem comercial care, altfel, era auto-regulator.
Dragostea de sine, bunăvoința, și o ,,rațiune” limitată produceau acea metodă comercială care ar genera armonie fără o direcție centrală. Diviziunea muncii a reprezentat un exemplu în favoarea teoriei lui Tucker, iar el nu s-a temut ca introducerea mașinilor ar putea duce la șomaj. Creșterea populației și crearea nevoilor artificial ar extinde piața, absorbind în mod automat și muncitori care temporar nu au un loc de muncă.
Contribuțiile lui Tucker au fost în domeniul aplicării metodei comerciale în unele problem cunoscute ale societăății engleze care începea să dea primele semne de ordine economică liberală. El s-a opus ferm monopolului și acelor reglementări guvernamentale, cum ar fi legile uceniciei, care privilegiau anumite persoane de pe piața muncii. Într-o argumentare strălucită, egalată doar de Adam Smith în Bogăția națiunilor, Tucker a demonstrate cum o piață spontană ar elimina excesul de locuri de muncă ce ar rezulta din relaxarea acestor legi. Susținător timpuriu al liberului schimb, el s-a implicat într-o polemică cu David Hume cu privire la efectele liberului schimb asupra economiei internaționale. La sugestia lui Hume din eseul Despre bani că liberal schimb tinde să egalizeze națiunile sărace cu cele bogate, Tucker susține că anumite avantaje naturale permit perpetuarea hegemoniei țărilor deja bogate.[31]
Teza lui Tucker a fost un fel de imperialism economic, ce a încercat să demonstreze modul în care scopul mercantilist de sporire a puterii statului ar putea fi atins prin mijloace de natură liberală. De fapt, opozanții ideii de comerț liber, cum ar fi Frederick List, au folosit tocmai aceste argument pentru a justifica impunerea de bariere tarifare. Într-adevăr, Tucker însuși nu se opunea acestor acțiuni și a anticipat justificarea protecției guvernamentale limitate prin ideea,,industriilor tinere”. Există, deci, elemente constructiviste în opera lui Tucker.
Deoarece era convins că prosperitatea națională depinde de creșterea populației, Tucker consider că aceasta ar trebui încurajată în mod intenționat: de aici și propunerea sa ciudată de a le impune sancțuni drastic celibatarilor. De fapt nu credea că interesul privat coincide întotdeauna cu cel public, de aceea a făcut o serie de recomandări de intervenționism ad hoc. Acest lucru era nesistematic, deoarece, deși susținea înfocat filosofia pieței, el înțelegea prea puțin natura ordinii legale. Deși a scris despre filosofia politică, el nu a reușit să genereze o teorie socială care să-i completeze viziunile sale (în general) liberale despre economie.
Ordinea spontană & Iluminismul scoțian
Gânditorii iluminismului scoțian din secolul 18 - Smith, Hume, Ferguson, Dugald Stewart și Thomas Reid – au fost cei care au reuușit, în mare parte, să integreze toate aceste idei importante într-o filososfie socială generală. Cel mai uimitor lucru în legătură cu acest grup de gânditori a fost amploarea intereselor lor, Adam Smith putând fi venerat, și pe bună dreptate, ca un Newton în domeniul științelor sociale, pentru încercarea sa de a explica procesele naturale ale unei ordini sociale sub forma unor principia universale. Cu toate acestea, o caracteristică important a ideilor acestor gânditori scoțieni o reprezintă faptul că, deși lăudau procesele spontane, doi dintre ei, Ferguson și Smith, s-au arătat sceptici cu privire la succesul unor astfel de procese. Astfel, așa cum vom vedea, ei nu au considerat consecințele neintenționate ale libertății ca fiind în mod necesar benefice. Ei se temeau că prosperitatea comercială poate fi atinsă sacrificând virtuțile civice.
---------------------------------
[10] Vezi appendix VII in Grice-Hutchinson, The School of Salamanca, pp. 112-115.
[11] Quoted in Grice-Hutchinson, The School of Salamanca, p. 94.
[12] Grice-Hutchinson, The School of Salamanca, p. 115.
[13] De Roover, "Scholastic Economics," p. 185.
[14] Grice-Hutchinson, Early Economic Thought in Spain, pp. 147-148.
[15] Schumpeter, A History of Economic Analysis, p. 112.
[16] Pentru o prezentare concisa a Hale's jurisprudence vezi J.G.A. Pocock, The Ancient Constitution and Feudal Law, pp. 170-81.
[17] Holdsworth, A History of English Law, vol. V, p. 505.
[18] Holdsworth, A History of English Law, vol. V, p. 504.
[19] Holdsworth, A History of English Law, vol. V, p. 509.
[20] Bernard Mandeville, The Fable of the Bees, editat de Philip Harth (1970).
[21] Mandeville, The Fable of the Bees, p. 85.
[22] Mandeville, The Fable of the Bees, pp. 138-9.
[23] Citat în Hayek's essay "Bernard Mandeville," in New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas (1978), p. 261.
[24] Vezi Jacob Viner, "An Introduction to Bernard Mandeville, A Letter to Dion (1732)," in The Long View and the Short (Glencoe: The Free Press, 1958), pp. 332-42.
[25] Thomas Horne, The Social and Political Thought of Bernard Mandeville (London: Macmillan, 1978).
[26] Mandeville, The Fable of the Bees, p. 371.
[27] Maurice Goldsmith, "Public Virtues and Private Vices," Eighteenth Century Studies 9 (1976): 510.
[28] Cea mai importantă lucrare de economie politică a lui Tucker a fost Elements on Commerce and Theory of Taxation (1754), lucrare neterminată. Vezi R. Schuyler (ed.), Josiah Tucker: A Selection from His Economic and Political Writings. For a recent biographical essay on Tucker, see G. Shelton, Dean Tucker and Eighteenth-Century Economic and Political Thought.
[29] Review of Schyler's Josiah Tucker: A Selection from His Economic and Political Writings, in Viner's The Long View and the Short, p. 407.
[30] Josiah Tucker, Josiah Tucker: A Selection from His Economic and Political Writings, p. 31.
[31] Vezi Bernard Semmel, "The Hume-Tucker Debate and Pitt's Trade Proposals," Economic Journal 75 (1965), pp. 759-70.
Bucur Daniela
Comments