Markus Haller, Teoria "mâinii invizibile" în interpretarea lui Carl Menger

traducere de Alexandra- Iulia Floarea

Rezumat. Teoria lui Carl Menger privitoare la interpretarea metaforei "mâinii invizibile" este înrădăcinată în metodologia sa din domeniul științelor sociale. Spre deosebire de precursorii săi scoțieni din secolul al XVIII-lea, el explică atât apariția, cât și persistența instituțiilor sociale neplanificate exclusiv prin urmărirea individuală a interesului propriu perceput. Spre deosebire de funcționalismul evoluționist al lui Hayek, teoria lui Menger nu se limitează la explicarea instituțiilor eficiente sau benefice. Și, spre deosebire de contractualismul constituțional al lui Buchanan și Vanberg, ea nu presupune ca oamenii își formează preferințe stabile în privința regulilor.

Cuvinte cheie. Carl Menger, Alegere constituțională, Instituții, Explicațiile teoriei mâinii invizibile, Evoluție socială.

Carl Menger (1840-1921) datorează locul său în istoria științelor sociale publicării în principal a două mari lucrări, după cum urmează. În lucrarea sa Grundsatze der Volkswirtschaftslehre din 1871 (Principii de economie, 1981), a elaborat o teorie subiectivistă a valorii economice, care l-a condus în cele din urmă la formularea principiului utilității marginale. Împreună cu Teoria economiei politice a lui William Stanley Jevons (1871) și cu Elements d'economie politique pure (1874) a lui Leon Walras, Grundsatze a lui Menger este responsabilă pentru schimbarea de paradigmă în științele economice, schimbare cunoscută sub numele de revoluția marginalistă (cf. Kauder, 1965; Jaffe', 1976). Dar atunci când cartea lui Menger a fost publicată pentru prima dată, primirea academică a fost una lipsită de entuziasm. În Germania, studiul științelor economice era dominat de teoria scolii istoriciste și nu exista un interes prea mare pentru modelul abstract de gândire al lui Menger. (Boos, 1986: 21-3, 38; Hayek, 1992: 77).

Este posibil ca dezamăgirea lui Menger să-l fi motivat să scrie a doua sa lucrare importantă, Untersuchungen uber die Methode der Sozialwissenschaften und der politischen Okonomie insbesondere din (1883) (Investigații asupra metodei științelor sociale, 1969), în care urmărește trei obiective: (1) o expunere și o apărare a metodei adecvate pentru științele sociale, pe care o aplicase deja în Principiile sale; (2) o critică a metodei "istorice" în științele sociale; (3) un model pentru explicarea instituțiilor sociale.

Modelul lui Menger pentru explicarea instituțiilor sociale poate fi considerat o moștenire intelectuală a filosofiei sociale scoțiene din secolul al XVIII-lea (Barry, 1982). Potrivit lui David Hume, Adam Smith și Adam Ferguson, multe instituții sociale sunt rezultatul acțiunilor oamenilor, dar nu și rezultatul intențiilor sau planurilor acestora (Hamowy, 1987). Existența acestor instituții este explicată în mod corespunzător ca un rezultat neanticipat al interacțiunilor strategice între indivizi interesați. Putem numi astfel de explicații, explicații ale teoriei mâinii invizibile (Nozick, 1974: 18-22; Ullmann- Margalit, 1978; Keller, 1994). Printre exemplele standard de instituții sociale care sunt rezultatul acțiunii umane, dar nu sunt execuția vreunui proiect uman(Adam Ferguson, citat în Hamowy, 1987: 25) se numără proprietatea, legea, piețele, banii, moralitatea, religia, limbile naturale și statul. Se susține că aceste instituții nu-și pot datora existența invenției și implementării ulterioare, nici negocierii sau deliberării și adoptării colective ulterioare.

Potrivit mai multor filosofi scoțieni din secolul al XVIII-lea, aceste instituții au apărut treptat, într-un fel de proces evolutiv. Explicațiile teoriei mâinii invizibile descoperă legăturile cauzale care stau la baza acestor procese. Cum ar trebui să reprezentăm un astfel de proces? O explicație humeeană a evoluției proprietății poate ilustra caracterul specific al explicațiilor mâinii invizibile (cf. Hume, 1888: vol. III, partea a II-a, sect. 2). Presupunem o stare primitivă a interacțiunilor strategice în care posesiunile individuale sunt instabile. Fiecare posedă ceea ce are în virtutea capacității sale de a lupta și de a descuraja acțiunile de prădare ale altor indivizi. Oamenii își dobândesc bunurile fie prin producție, fie prin prădare. Presupunem, de asemenea, că unii indivizi observă în mod corect că activitățile lor productive generează un venit mai mare decât acțiunile lor de pradă. Câțiva dintre ei reușesc să semnaleze vecinilor lor că vor înceta să mai atace, cu condiția ca și vecinii lor să renunțe la prădare. Ca urmare, unii renunță reciproc la prădare. Aceștia devin mai bogați decât cei care nu renunță și mai eficienți în respingerea prădătorilor rămași. Prin urmare, venitul mediu obținut din prădare scade. Acest stimulent induce mai mulți indivizi să se alăture coaliției emergente de producători pașnici și, după un timp, (aproape) toată lumea va constata că angajamentul reciproc de a se abține de la prădători este rentabil și își va adapta comportamentul la standardul predominant.

Stabilitatea posesiei care rezultă din acest proces constituie nucleul instituției proprietății. Ideile centrale care stau la baza acestui exemplu pot fi folosite pentru a explica evoluția multor alte instituții sociale neplanificate. Una dintre idei este aceea că mediul în care acționează indivizii în urmărirea intereselor lor personale este în mare măsură constituit de alți actori. Pentru a promova interesele proprii, trebuie să știe ce vor face ceilalți. O altă idee centrală este aceea că anumite regularități percepute în comportamentul altor persoane fac adesea ca anticiparea acțiunilor acestora să fie mai fiabilă. În mod similar, poate fi un avantaj faptul că alte persoane sunt capabile să detecteze anumite regularități în propriul comportament.

Astfel, oamenii au uneori un stimulent pentru a se adapta la regularitățile percepute, de exemplu prin imitarea comportamentului, ca în exemplul de mai sus, sau prin adoptarea unei reguli complementare de comportament. Dacă astfel de adaptări se răspândesc în cadrul unei populații, devine mai ușor pentru fiecare să anticipeze în mod fiabil comportamentul celorlalți. Fiecare este capabil să își urmărească interesele personale fără a lua precauții prealabile costisitoare pentru a se asigura împotriva imprevizibilității comportamentului celorlalți.

Principalul argument în favoarea explicațiilor invizibile ale instituțiilor sociale este că mecanismul adaptării reciproce pare a fi singurul mecanism comportamental care explică în mod plauzibil nivelul ridicat de complexitate și structură prezentat de instituțiile sociale neplanificate (cf. Ullmann-Margalit, 1978). Nu numai că este greu de imaginat că cineva ar fi putut inventa instituțiile sociale ale proprietății, piețelor și moralității, dar este, de asemenea, greu de conceput cum ar fi putut fi puse în aplicare planurile unor astfel de instituții într-un mod care să determine o conformare voluntară. Unul dintre motivele acestor dificultăți este faptul că unele dintre regulile constitutive ale acestor instituții sunt reguli tacite ale know-how-ului, cum ar fi regulile căsătoriei și ale familiei pe care le respectăm în ciuda incapacității noastre de a le formula în mod corespunzător. Fără îndoială că manualele de gramatică și dicționarele influențează practica lingvistică, iar dreptul matrimonial și de familie influențează repartizarea responsabilităților pentru copii și bătrâni, dar nu constituie regulile de bază. Același lucru este valabil și pentru codificările de reguli care constituie alte instituții neplanificate (cf. Polanyi, 1998 despre știință; Ellickson, 1991 despre rezolvarea conflictelor locale).

Explicațiile teoriei mâinii invizibile evită aceste dificultăți deoarece consideră că observarea regulilor sau normelor face parte din explanandum și nu din explanans. Instituțiile sunt identificate ca grupuri de reguli, iar comportamentul guvernat de reguli este explicat în termeni de presupuneri de bun simț despre motivațiile umane și formarea convingerilor. Conform acestei perspective explicative, unele instituții sociale sunt cel mai bine explicate prin investigarea celui mai plauzibil, deși conjectural, lanț cauzal de interacțiuni individuale care ar fi putut fi responsabil pentru existența lor.

Explicația lui Menger privind instituțiile sociale este adesea considerată ca fiind o simplă reformulare a teoriei scoțiene. Eu cred că asta este o greșeală. Menger aduce o contribuție specifică la explicarea instituțiilor sociale neplanificate. De asemenea, cred că, contribuția sa nu este o simplă curiozitate istorică. Modelul explicativ al lui Menger îi provoacă în continuare pe cei care se simt atrași de teoriile pe care le respinge. Este ceea ce sper să arăt în acest articol. Voi caracteriza mai întâi fundamentele metodologice ale abordării lui Menger, și anume individualismul său metodologic și subiectivismul său axiologic (secțiunea 1). Apoi voi discuta ceea ce consider a fi contribuția specifică a lui Menger la explicarea instituțiilor sociale (secțiunea 2). Restul articolului ia în considerare două alternative contemporane la modelul lui Menger pentru explicarea instituțiilor sociale, și anume funcționalismul evoluționist al lui Friedrich August von Hayek (secțiunea 3) și contractualismul constituțional al lui James Buchanan și Viktor Vanberg (secțiunea 4). Sper să arăt că acești autori nu reușesc să ofere o alternativă viabilă la modelul lui Menger. În cele din urmă, arăt de ce ambiția lor de a deriva concluzii normative generale din studiul instituțiilor sociale este greșită și incompatibilă cu modestia recomandată de Menger (secțiunea 5).

Cei doi piloni ai metodologiei lui Menger

Două convingeri de bază se regăsesc în toate cercetările științifice ale lui Menger. Prima este aceea că atomismul sau individualismul metodologic este adevărat, iar a doua este că subiectivitatea axiologică este adevărată (Menger, 1981: cap. 3). Permiteți-mi să expun pe scurt aceste doctrine fără a face referire specială la Menger.

Individualismul metodologic

Individualismul metodologic este o strategie de cercetare în științele sociale care afirmă, grosso modo, că existența și funcționarea fenomenelor sociale complexe trebuie explicate ca fiind rezultatul unor interacțiuni îndelungate între indivizi care urmăresc ceea ce percep ca fiind propriul lor interes. Ea se bazează pe psihologia populară, potrivit căreia dorințele (motivațiile, pro-atitudinile) și convingerile (informațiile disponibile) indivizilor determină alegerea scopurilor și a mioacelor de atingere a acestora. Pentru a alege obiectivele și mijloacele, indivizii anticipează rezultatele probabile ale opțiunilor percepute (acțiuni, planuri, strategii). Acest lucru îi determină să ia în considerare nu numai schimbările pe care le-ar aduce probabil în mediul lor natural alegând între aceste opțiuni; ei încearcă, de asemenea, să afle cum afectează alegerile mediul lor social, adică cum vor reacționa alți indivizi. Acest ultim aspect este crucial. Într-adevăr, de îndată ce indivizii sunt capabili să influențeze reciproc rezultatele alegerilor lor, ei trebuie să acționeze strategic: anticiparea corectă a acțiunilor altor persoane devine o condiție necesară pentru alegerea rațională între propriile opțiuni.

Conform individualismului metodic, interacțiunile strategice repetate de același tip oferă adesea, în timp, stimulente pentru a acționa în mod regulat în același mod, deoarece orice abatere de la strategia adoptată este percepută ca fiind contrară propriilor interese (Schelling, 1978; Axelrod, 1984; Sugden, 1986). Dacă acest lucru este valabil pentru toți (sau pentru majoritatea participanților la o interacțiune strategică, putem numi acest fapt comportamental un echilibru strategic). Conform individualismului metodologic, echilibrele strategice sunt elementele constitutive ale fenomenelor sociale complexe. Ambiția individualiștilor metodologici este de a explica fenomenele sociale complexe prin identificarea și descrierea legăturilor cauzale care îi determină pe indivizi să stabilească, să mențină și să distrugă echilibrele strategice ca o consecință adesea neintenționată și chiar neobservată a urmăririi propriilor interese percepute.

Subiectivismul axiologic

În timp ce individualismul metodologic cere ca fenomenele sociale complexe să fie explicate ca rezultat al unor alegeri individuale interdependente, subiectivismul axiologic afirmă că indivizii aleg între opțiuni în funcție de propria lor evaluare a con- secvențelor probabile ale alegerilor lor, care constă în obținerea unei stări de fapt, cum ar fi, de exemplu, disponibilitatea unui lucru. Potrivit subiectivismului axiologic, proprietățile naturale ale lucrurilor sau ale stărilor de lucruri nu pot determina suficient de mult valoarea acestora. Numai judecata unui individ cu privire la contribuția relativă a lucrurilor sau a stărilor de lucruri la satisfacerea intereselor sale conferă valoare. Discriminarea între lucruri sau stări de lucruri în funcție de gradul în care se consideră că acestea contribuie la satisfacerea intereselor sale permite unui individ să clasifice opțiunile percepute în mod preferențial, adică în funcție de prioritatea lor relativă. Această ierarhizare ordinală a preferințelor constituie criteriul în funcție de care indivizii își aleg acțiunile.

Următorul exemplu ilustrează modul în care lucrurile pot dobândi valoare conform subiectivismului axiologic (cf. Menger, 1981: 133- 6). Trebuie să determinăm valoarea apei dulci în trei situații diferite. Să presupunem că sunt singurul locuitor de pe o insulă, fără contact cu restul omenirii, și că am la dispoziție o singură fântână. În prima situație, debitul zilnic al acesteia este mai mult decât suficient pentru a-mi satisface toate interesele în calitate de consumator de apă. Pot să irosesc oricât de multă apă, tot va fi mai multă decât pot folosi. Conform subiectivismului axiologic, apa nu are nicio valoare pentru mine în aceste condiții. Acest lucru nu implică, totuși, că disponibilitatea apei nu mă interesează și că aș putea la fel de bine să trăiesc și fără ea. Apa nu are nicio valoare pentru mine în aceste circumstanțe, deoarece, prin ipoteză, există întotdeauna mai multă apă decât aș putea folosi pentru a-mi satisface nevoile sau interesele. Același lucru este valabil și pentru nisipul de pe plaja care înconjoară insula sau pentru aerul pe care-l respir. Fără îndoială, o condiție necesară pentru ca lucrurile să aibă valoare este ca ele să poată fi un mijloc de satisfacere a intereselor percepute.

O altă condiție necesară este aceea de a crede că acestea pot fi un mijloc de satisfacere a intereselor percepute. Dar acest lucru nu este totul, așa cum sugerează exemplul apei. O a treia condiție necesară pentru ca lucrurile să aibă valoare este raritatea lor relativă, adică faptul că volumul existent al unui lucru (sau al exemplarelor sale) este sub nivelul care ar fi necesar pentru a permite tuturor să ia atât cât este necesar pentru a-și satisface în întregime interesele lor. Conform subiectivismului axiologic, aceste trei condiții sunt suficiente pentru ca un lucru să aibă o valoare, adică un lucru să fie un bun.

Următoarele două situații ilustrează modul în care bunurile pot fi clasificate în funcție de valoarea lor. În primul rând, imaginați-vă că debitul zilnic al fântânii este de aproximativ 2 litri, ceea ce reprezintă ceea ce am nevoie pentru a supraviețui. Valoarea apei este imensă pentru mine. Acum comparați această situație de penurie extremă cu o situație de penurie moderată: fântâna are un debit zilnic de 20 de litri. Această cantitate nu îmi asigură doar supraviețuirea, ci permite și satisfacerea nevoilor mele igienice și culinare, dar nu este suficientă pentru a-mi iriga grădina de zarzavat. Această ultimă situație este preferabilă penuriei extreme, deoarece îmi permite să satisfac interese suplimentare. Dar valoarea celor 20 de litri din această ultimă situație nu este pur și simplu de 10 ori mai mare decât valoarea celor 2 litri din prima situație. Într-adevăr, aș prefera să renunț la cantitatea de apă necesară pentru satisfacerea nevoilor mele igienice și culinare decât la cantitatea necesară pentru a supraviețui. Atunci cum putem compara valoarea apei în aceste două situații? Trebuie să găsim valoarea unei singure unități de apă, dar cum se poate face acest lucru?

Conform subiectivismului axiologic, așa cum a fost dezvoltat de Menger (1981: cap. 3), există un răspuns simplu și elegant: valoarea oricărei cantități parțiale a unui bun se determină prin însumarea valorilor ultimelor unități care alcătuiesc această cantitate. Dacă, de exemplu, dorim să stabilim valoarea celor 18 litri utilizați în scopuri igienice și culinare, adăugăm valoarea celui de-al 20-lea litru în raport cu o cantitate totală de 20 de litri la valoarea celui de-al 19-lea litru în raport cu o cantitate totală de 19 litri și la valoarea celui de-al 18- lea litru în raport cu o cantitate totală de 18 litri, și așa mai departe până când adăugăm valoarea celui de-al treilea litru în raport cu cantitatea totală de 3 litri. Dar de ce ar trebui să ne concentrăm asupra valorii ultimelor unități? Pentru că doar satisfacerea celei mai puțin urgente nevoi sau interese care poate fi asigurată de ultima unitate dintr-o anumită cantitate de bun (de exemplu, de cel de-al 20-lea litru de apă) depinde direct de cantitatea dată. Interesele mai urgente sunt satisfăcute, de asemenea, de următoarea cantitate inferioară (de 19 litri de apă, de exemplu), indiferent de prezența unor unități suplimentare (un al 20-lea litru, un al 21-lea litru și așa mai departe). Valoarea ultimei unități este egală cu urgența interesului pe care îl satisface. Astfel, sacrificiul meu de a renunța la ultima unitate (al 20-lea litru din 20 de litri) este egal cu valoarea acestei ultime unități. Dacă admitem că oamenii încearcă să satisfacă interesele mai urgente înaintea intereselor mai puțin urgente, rezultă că fiecare unitate (sau exemplar) de un anumit bun are o valoare mai mică decât cel precedent.

Astfel, putem înțelege de ce un litru de apă are o valoare mult mai mare în situația de penurie extremă decât în situația de penurie moderată. Conform subiectivismului axiologic, același argument se aplică tuturor tipurilor de bunuri. Toate bunurile își dobândesc valoarea în funcție de contribuția lor specifică la satisfacerea unor interese care nu sunt deja satisfăcute de bunurile de care dispunem. Crezul central al subiectivismului axiologic poate fi, prin urmare, formulat astfel: valoarea unei unități (sau a unui exemplar) de bun este echivalentă cu satisfacerea celui mai puțin urgent interes care depinde de disponibilitatea sa; sau, în terminologia adoptată de știința economică contemporană, este echivalentă cu utilitatea sa marginală (cf. Bo" hm- Bawerk, 1928; Kauder, 1965; Menger, 1981: 132).

Semnificația metodologică a subiectivismului axiologic rezidă în realismul său psihologic: ne permite să explicăm valoarea lucrurilor și a stărilor de lucruri în termeni de judecăți ale oamenilor cu privire la rolul lor instrumental în satisfacerea intereselor percepute. Spre deosebire de obiectivismul axiologic - care pretinde că lucrurile sau stările de lucruri au valoare independent de judecățile de valoare ale oamenilor - subiectivismul axiologic este compatibil cu explicațiile intenționale ale comportamentului oamenilor bazate pe psihologia populară. Obiectiviștii trebuie să producă o explicație non-intențională a motivelor și a modului în care pretinsa valoare obiectivă a lucrurilor contează pentru înțelegerea comportamentului uman. Dacă, de exemplu, se spune că apa are o valoare obiectivă mai mare decât aurul, deoarece este esențială pentru supraviețuire, în timp ce aurul nu este, obiectiviștii trebuie să explice de ce oamenii preferă adesea lucrul cu valoare mai mică și acționează în consecință. Dacă pretinsa valoare obiectivă a lucrurilor are vreo influență asupra comportamentului oamenilor, aceasta nu pare să treacă prin intermediul dorințelor și credințelor oamenilor. Iar dacă ar trebui să spunem că valorile obiective își exercită influența pe la spatele oamenilor, nu este clar de ce ar trebui să considerăm sursa acestor influențe ca fiind valori și nici de ce aceste influențe ar trebui să fie relevante pentru explicarea comportamentului (cf. Elster, 1983: partea 1).

Ar putea fi util să menționăm câteva puncte care nu fac parte din doctrina subiectivismului axiologic. În primul rând, subiectivismul axiologic nu este preocupat de evaluarea alegerii intereselor noastre. El se aplică la valoarea instrumentală a bunurilor. Astfel, subiectivismul axiologic nu exclude posibilitatea ca unele interese să fie intrinsec preferabile altora. Adevărul despre dorința intrinsecă și prioritatea intereselor ar putea completa explicațiile bazate pe subiectivismul axiologic, mai ales în cazurile în care observăm că oamenii urmăresc în mod conștient interese care presupun pierderea autoguvernării, nefericirea sau nedreptatea.

În al doilea rând, subiectivismul axiologic nu presupune că vom reuși întotdeauna să ne recunoaștem corect interesele. Vom vedea mai târziu că Menger a recunoscut în mod explicit efectul de distorsiune al miopiei asupra percepției intereselor noastre. În sfârșit, subiectivismul axiologic nu pretinde că simpla percepție a intereselor noastre este suficientă pentru a ne ghida acțiunile. Avem nevoie, de asemenea, să avem convingeri adevărate. Menger a observat că ne putem înșela cu privire la capacitatea unui lucru de a ne satisface interesele și, fără să știm, putem conferi o valoare pur imaginară acelui lucru (Menger, 1981: 120).

Ultimele două puncte sugerează că subiectivismul axiologic este incompatibil cu ideea că interesele oamenilor sunt în mod necesar dezvăluite prin comportamentul lor. O mai bună înțelegere a motivației umane ar elucida, cu siguranță, natura intereselor și relația acestora cu acțiunea. Cu toate acestea, cercetările actuale nu indică faptul că subiectivismul axiologic ar trebui să fie înlocuit cu o doctrină care atribuie valori obiective lucrurilor (cf. Deci și Ryan, 1985, cu privire la evaluarea intereselor; și Thaler, 1991 și Elster, 1993, cu privire la dificultățile de a percepe și de a acționa în conformitate cu interesele noastre).

Unii comentatori consideră că subiectivismul axiologic al lui Menger presupune un fond obiectivist. Într-adevăr, Menger afirmă că păstrarea vieții este interesul suprem al omului, iar celelalte interese trebuie ierarhizate în funcție de contribuția lor la bunăstare ("Wohlfahrt"'', Wohlbefinden''), dar el folosește "binele" într-un mod destul de nedeterminat. Pasajele relevante din Principiile sale sugerează, în cel mai bun caz, că ierarhizarea intereselor oamenilor ar putea să nu fie complet anormală, ci cumva înrădăcinată în constituția lor psihologică sau biologică (Menger, 1981: 122-4). Cu siguranță nu justifică teza lui Emil Kauder conform căreia Menger ar fi apărat o ierarhie a componentelor obiective ale bunăstării după modelul lui Aristotel (Kauder, 1965: 95-6, 68). Menger consideră că observațiile sale despre bunăstare sunt truisme empirice - un fapt al experienței celei mai comune (Menger, 1981: 122) - și nu încearcă să ofere nicio altă justificare. Cu toate acestea, Kauder își apără interpretarea arătând angajamentele filozofice mai abstracte ale lui Menger. El susține că Menger caută, în general, să înțeleagă lumea socială în termenii unei ontologii aristotelice. Această interpretare merită o scurtă digresiune.

Constituie ontologia aristotelică un al treilea pilon al metodologiei lui Menger?

De la publicarea, în 1905, a unui articol influent de Oskar Kraus privind relația dintre teoriile valorii ale lui Aristotel, pe de o parte, și filosofii și economiștii austrieci, pe de altă parte, Menger a fost adesea considerat un aristotelian convins (cf. Boos, 1986: 18- 19). Astfel, Kauder scrie: "Menger era convins că logica, ontologia și morala aristotelice formează fundamentul adecvat pentru o filosofie a științelor sociale'' (Kauder, 1965: 100). Pasajele din opera lui Menger care ar justifica o astfel de interpretare se referă fie la scopul științelor sociale, fie la epistemologia acestora. Menger susține că scopul științelor sociale (și al economiei în special) este de a determina natura sau esența generală a fenomenelor sociale și a relațiilor dintre ele. Omul de știință caută să explice existența și particularitatea unui fenomen concret, explicându-l ca o exemplificare a legilor naturii.

Presupunând că astfel de afirmații și utilizarea unor cuvinte precum ''Wesen'', ''Exemplifikation'' și ''So-Sein''' relevă o perspectivă aristotelică, diverși comentatori susțin că preocuparea centrală a lui Menger a fost stabilirea unor adevăruri materiale a priori, mai degrabă decât elucidarea empirică a fenomenelor sociale (Kauder, 1957, 1965; Hutchinson, 1973; Bostaph, 1978; Alter, 1982, 1990; Smith, 1990 consideră că Menger este un ontolog social aristotelic; Pribram, 1931 și Hayek, 1945: fn 7 consideră că Menger ar trebui considerat un nominalist). Consider că dovezile pentru a-i imputa lui Menger o perspectivă distinct aristotelică sunt pur și simplu prea slabe (cf. și Silverman, 1990). Menger a fost deschis multor alte influențe intelectuale în afară de cea a lui Aristotel (Boos, 1986: 116-29, 182-8), dar nu s-a angajat niciodată în vreo perspectivă filosofică specifică. Așa cum remarca studentul său Bohm- Bawerk, abordarea lui Menger în domeniul științelor sociale nu este în niciun caz pur speculativă sau neempirică, ci, dimpotrivă, își caută și își găsește întotdeauna fundamentul în experiență (Bohm- Bawerk, 1891: 363).

Ne putem întreba, desigur, dacă unele dintre conceptele sau ipotezele lui Menger nu pot fi înțelese corect fără a recurge la Aristotel. Dar cred că și răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ. Atunci când Menger vorbește despre esența fenomenelor sociale, el se referă întotdeauna la cele mai elementare antecedente cauzale - care sunt, pentru studiul lumii sociale, credințele și dorințele indivizilor, având în vedere raritatea relativă a bunurilor (Menger, 1981: cap. 1-3; 1996: 32-3).

A înțelege un fenomen social ca o exemplificare a legilor naturii: înseamnă a descoperi legăturile cauzale care produc fenomenul prin interacțiunile indivizilor în anumite circumstanțe. Cu toate acestea, atunci când Menger precizează ce înțelege prin descoperirea legăturilor cauzale, el adaugă într-adevăr un element la cei doi piloni metodologici ai săi. El susține că existența legăturilor cauzale nu poate fi stabilită doar pe baza observației și susține că existența lor trebuie dedusă cu ajutorul unui proces de abstractizare care urmărește să izoleze elementele de bază ale realității așa cum se prezintă ea experienței noastre. Atunci când există relații invariabile de succesiune sau coexistență între astfel de elemente de bază ale realității, am identificat legături cauzale sau, în mod echivalent, legi ale naturii (Menger, 1996: bk I, cap. 4). Voi reveni pe scurt asupra concepției lui Menger despre legile naturii în secțiunea următoare. Deocamdată, este suficient să observăm că această concepție a cauzalității nu necesită aproape nicio elucidare în termenii ontologiei aristotelice. Să ne întoarcem acum la explicarea instituțiilor.

Contribuția specifică a lui Menger la explicarea instituțiilor sociale

Monismul nomonologic

Din câte știu, Menger este primul cercetător în științe sociale care a observat că există un singur mecanism comportamental responsabil pentru apariția instituțiilor sociale neplanificate, precum și pentru persistența acestora, și anume, urmărirea interesului propriu. Astfel, potrivit lui Menger, explicația existenței continue a unei instituții explică în egală măsură existența instituției tout court. Să numim această afirmație monism nomilogic în explicarea instituțiilor neplanificate. Deoarece Menger nu a formulat niciodată în mod explicit această afirmație, nu este prea surprinzător faptul că modelul său este adesea considerat ca o simplă reformulare a teoriei scoțiene din secolul al XVIII-lea. Dar scoțienii susțin un pluralism nomologic. Pluralismul nomo-logic este afirmația conform căreia mecanismul comportamental responsabil de apariția unei instituții nu este întotdeauna suficient pentru persistența instituției; adesea trebuie să invocăm un alt mecanism comportamental.

Atât pluralismul nomologic, monismul și pluralismul pot fi combinate fie cu explicații de tip "mână invizibilă", fie cu explicații constructiviste ale instituțiilor. Scoțienii susțineau, în general, că interesul propriu al oamenilor este suficient pentru a explica apariția instituțiilor neplanificate, dar aprobarea morală a acestora (care poate fi ea însăși un efect secundar neanticipat) este necesară pentru a explica persistența lor. Filmer pare să apere poziția conform căreia toate instituțiile sunt create și menținute prin forță (paternă). Hobbes și Locke presupun că un contract social explică crearea instituțiilor, în timp ce forța le menține în viață (a se vedea Tabelul 1).

Monismul nomologic al lui Menger se bazează pe câteva distincții metodologice generale. În Investigațiile sale, Menger separă mai întâi punctul de vedere istoric de punctul de vedere teoretic în cadrul științelor sociale (Menger, 1996: bk I, cap. 1). Prin adoptarea punctului de vedere istoric se investighează lanțul singular care leagă fenomenele sociale concrete. Din punct de vedere teoretic se încearcă să se înțeleagă tipurile generale de fenomene și tipurile de relații dintre ele prin izolarea trăsăturilor generale de fenomenele concrete pe care le cunoaștem din experiență. Istoricii vor să găsească adevărate propoziții singulare, teoreticienii caută adevărate propoziții generale. Teoria are totuși o prioritate metodologică, deoarece istoricii au nevoie de ea pentru a explica legături singulare între evenimentele concrete pe care le observă.

În plus față de această primă distincție, Menger subîmparte abordarea teoretică a științelor sociale în ceea ce el numește o orientare realist-empirică și o orientare exactă (Menger, 1996: vol. I, cap. 4-5). Orientarea realist-empirică procedează prin inducție pentru a stabili regularități empirice de succesiune și coexistență între tipuri reale de evenimente și actori. Prin expresia

Tabelul 1

Explicații ale instituțiilor sociale

Monism Pluralism

Nomologic nomologic

Explicația Menger Hume, Smith, Ferguson

Mâinii invizibile (interesele individuale) (interese individuale și aprobare morală)

Explicația Filmer Hobbes, Locke

Constructivistă (forța paternă) (contract și forță)

''tipuri reale'', Menger se referă la evenimente sau actori observabili în cadrul unei descrieri care neglijează anumite detalii. Menger numește regularitățile care implică tipuri reale ''legi empirice'' și observă că acestea nu pot fi valabile fără excepție. Într-adevăr, ele descriu doar aproximativ fenomenele observate, deoarece, în primul rând, inducția nu poate justifica propoziții universale și, în al doilea rând, tipurile reale sunt entități complexe supuse multor influențe cauzale lăsate neanalizate în orientarea realist-empirică. Luați în considerare următoarele exemple. Regularitatea empirică potrivit căreia prețurile pieței reflectă relația dintre penurie și cerere nu este întotdeauna confirmată de observație. Prețurile la carne nu sunt mai mari sâmbăta, când aceasta este foarte solicitată, decât marțea, când doar câțiva planifică ospețe culinare. Salariile lucrătorilor din industria construcțiilor nu variază proporțional cu schimbările sezoniere ale șomajului din acest sector. Menger insistă în mod repetat asupra faptului că, comportamentul actorilor economici observabili este influențat de alți factori decât interesele economice și că este supus erorilor și incertitudinii (Menger, 1996: 42-4; 1968: 21-6 et passim).

Orientarea exactă procedează prin abstractizare pentru a reduce complexitatea tipurilor reale prin izolarea tipurilor stricte ("strenge Typen") de evenimente și actori. Prin expresia ''tip strict'' Menger se referă la entități de bază care nu pot fi descompuse mai departe în ceea ce privește explicarea unui fenomen dat. Printre exemplele sale de tipuri stricte se numără oxigenul, alcoolul pur sau aurul și actorul economic rațional. Sarcina centrală a cercetării în cadrul orientării exacte constă în stabilirea relațiilor de succesiune și de coexistență între tipurile stricte. Astfel de relații sunt legi exacte (Menger le numește și legi ale naturii) și nu admit nicio excepție. Motivul este, potrivit lui Menger, că legile exacte sunt în mod necesar adevărate în virtutea abstractizării efectuate în izolarea tipurilor stricte. Împreună, legile exacte nu numai că generează regularitățile observabile ale fenomenelor, dar pot, de asemenea, să explice într-o zi neregulile observate, de exemplu atunci când abaterile de la legile empirice ale comportamentului economic pot fi înțelese ca o manifestație a legilor exacte care nu se aplică oamenilor ca actori economici raționali (Menger, 1996: 32, 49-50).

Ce determină adevărul legilor exacte și cum putem să le descoperim? Într-o notă de subsol, Menger promite să abordeze această întrebare într-o publicație viitoare, dar nu a făcut-o niciodată (Menger, 1996: 31, fn 19; cf. și Boos, 1986: 124-5, fn 7). Tăcerea lui Menger a avut consecințe impor- tante. O ramură a așa- numitei școli austriece de economie, cu Ludwig von Mises în frunte, a considerat orientarea exactă a lui Menger ca un fel de știință socială axiomatică, în care legile exacte exprimă adevăruri sintetice a priori (Mises, 1949; pentru o reformulare concisă recentă a acestei doctrine, vezi Rothbard, 1979; pentru o comparare a lui Menger și Mises, vezi Smith, 1990). Menger însuși nu a subscris niciodată la o astfel de poziție. El se situează în mod explicit în tradiția unui empirism critic și împărtășește, de exemplu, multe dintre punctele metodologice (și chiar terminologia) din eseul lui John Stuart Mill din 1836, On the Definition of Political Economy; and on the Method of Investigation Proper to it (1967). Spre deosebire de Mises, Menger apără punctul de vedere conform căruia există o singură metodă științifică care se aplică studiului lumii fiziologice și sociale, deși elementele de bază, tipurile stricte, nu sunt aceleași în diferite științe. În științele sociale exacte, indivizii acționează în virtutea convingerilor și dorințelor lor, într-un mediu natural care se caracterizează mai ales prin raritatea resurselor (Menger, 1996: 119, fn 51). Cu toate acestea, nu există niciun motiv să presupunem că legile exacte nu s-ar putea baza pe abstracțiuni inadecvate sau pur și simplu greșite și să nu fie greșite tocmai din acest motiv.

Poate că cea mai originală trăsătură a metodologiei lui Menger este legătura pe care acesta încearcă să o stabilească între orientarea realist-empirică și orientarea exactă a investigațiilor teoretice în științele sociale. Ideea centrală a lui Menger este că toate fenomenele sociale sunt complexe și rezultă din interacțiunea mai multor legi exacte.

Sarcina științelor sociale teoretice este de a explica aceste fenomene prin izolarea legilor exacte și de a arăta cum acestea produc fenomenele sociale complexe pe care le observăm. În cuvintele lui Menger:

„Orice teorie.... se străduiește, în primul rând, să ne facă să înțelegem fenomenele complicate ale domeniului de cercetare care îi sunt specifice, ca rezultat al corelării factorilor responsabili de originea lor. Acest element genetic este inseparabil de ideea de științe teoretice.”(Menger,1996: 67-8)

Să luăm acum în considerare teza monismului nomologic. Dacă un fenomen social este produsul unor legi exacte, adică al relațiilor de succesiune și coexistență manifestate în situația observată, el este produsul unor legi exacte atâta timp cât durează. Menger își asumă tacit această idee atunci când afirmă că explicația exactă a fenomenelor economice care suferă modificări frecvente în timp, cum ar fi prețurile pieței și ratele dobânzilor, este identică cu explicația fenomenelor care rămân neschimbate pe perioade lungi de timp, cum ar fi instituțiile (Menger, 1996: 139). În cazul în care fenomenul social durează într-un mediu în schimbare, am putea spune că este reprodus în mod constant de acele forțe care au cauzat existența sa în primul rând. Astfel, ori de câte ori o instituție neplanificată persistă, o explicație corectă va arăta că circumstanțele în schimbare nu au afectat convingerile sau dorințele indivizilor într-un mod care să recomande o abatere de la regulile adoptate anterior pentru a urmări interesele lor percepute.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că faptele referitoare la mediul fizic și social și la cunoașterea acestor fapte de către oameni pot fi neglijate atunci când explicăm existența instituțiilor. Explicarea instituțiilor corve și a contractului individual de muncă se bazează pe premise factuale radical diferite. Cu toate acestea, ambele explicații vor arăta, conform tezei monismului nomologic, că un singur mecanism comportamental constituie legătura cauzală care explică apariția, persistența și, în cele din urmă, dispariția acestor instituții. Deși apariția unei instituții schimbă mediul, această schimbare nu modifică tipul de comportament care a determinat-o (în cazul de față, urmărirea interesului propriu în interacțiunile strategice), ci doar restrânge setul de opțiuni disponibile la prima vedere pentru exercitarea acestuia. Dacă, ca urmare a altor modificări ale mediului, un număr din ce în ce mai mare de indivizi începe să ignore aceste constrângeri instituționale, s-ar putea ca avantajul datorat observării lor să dispară treptat pentru fiecare dintre ei. Instituția poate astfel să dispară, indiferent dacă oamenii o salută sau o deplâng. Dacă apariția și dispariția unei instituții se datorează unui singur mecanism comportamental, este plauzibil să se presupună că și persistența unei instituții în timp depinde de acesta. Monismul nominologic pare a fi o consecință a individualismului metodologic, a subiectivismului axiologic și a afirmației conform căreia persistența fenomenelor sociale constă în iterația continuă a mecanismului comportamental responsabil de apariția lor (afirmație care derivă la rândul ei din metodologia lui Menger).

Rețineți în final un avantaj important al monismului nomologic al lui Menger în comparație cu pluralismul nomologic susținut de scoțieni. Acesta ne permite să explicăm persistența unor instituții exploatatoare și dezaprobate din punct de vedere moral, care sunt respectate din prudență pur și simplu. Deși Menger era preocupat în principal de instituțiile general benefice, el era conștient că instituțiile neplanificate pot fi, de asemenea, în general dăunătoare.

Instituțiile ca soluții contingente la problemele fundamentale

ale interacțiunii strategice

Menger consideră că instituțiile neplanificate sunt soluții contingente la probleme fundamentale de interacțiune strategică, așa cum le percep oamenii în circumstanțele lor istorice particulare. Prima dintre aceste probleme este incertitudinea în ceea ce privește comportamentul celorlalți și dificultatea care rezultă din aceasta de a-l prezice în mod fiabil. A doua problemă este vulnerabilitatea la forța sau puterea altora și lipsa de securitate care rezultă din aceasta. Deoarece Menger consideră întotdeauna interesele ca pe un întreg complex care include interesele prezente, precum și anticiparea intereselor viitoare (Menger, 1981: cap. 2), el consideră că dorința de a reduce incertitudinea și nesiguranța este legată în mod inextricabil de urmărirea intereselor personale.

Explicația apariției și răspândirii unei reguli necesită o referire la anticiparea intereselor viitoare ale oamenilor. În explicația sa privind apariția banilor (Menger, 1909; 1981: 257-62; 1996: 131-5), Menger își imaginează o economie de troc și explică faptul că decizia oamenilor de a tranzacționa bunuri pe care le dețin efectiv în exces pentru alte bunuri care le sunt inutile poate fi, în anumite condiții, rațională în ceea ce privește interesele lor viitoare. Aceste condiții sunt următoarele: bunurile achiziționate trebuie să fie cel puțin mai vandabile ("absatzfa" hig'') decât cele pe care le dețin deja și, de preferință, de asemenea, mai durabile, mai ușor de transportat și mai ușor de împărțit. Dacă aceste condiții sunt satisfăcute în mod rezonabil, cumpărătorii pot schimba aceste bunuri mai târziu pentru alte bunuri de care vor avea nevoie atunci. În decursul timpului, unele persoane pot începe să accepte bunurile care îndeplinesc cel mai bine aceste condiții în schimbul oricăror alte bunuri.

Percepția acestei practici poate determina alte persoane să recunoască propriile interese complexe, ceea ce înseamnă, în cazul de față, mai ales interesele lor viitoare. Dacă fac acest lucru, probabil că vor adopta practica percepută. O mai bună înțelegere de către aceștia a propriilor interese contribuie la răspândirea practicii. Unul sau mai multe bunuri pot deveni astfel un mijloc general de schimb - banii - și să elimine în cele din urmă incertitudinile care îi afectează pe potențialii cumpărători și vânzători în economiile de troc. Fiecare dintre ei știe că toți vor accepta să schimbe orice bun în schimbul banilor.

În discuția sa despre drept, Menger subliniază același lucru (Menger, 1996: 210-24). Anticiparea intereselor viitoare este cea care îi determină pe oameni să adopte reguli care interzic anumite tipuri de acțiuni în interacțiunile strategice. Aceste reguli sunt observate mai întâi de către cei care își pot recunoaște interesul permanent dincolo de interesul de moment cu vedere scurtă (Menger, 1996: 213) și se răspândesc atunci când alți indivizi observă că interesele lor viitoare sunt cel mai bine servite dacă se conformează acestora. Menger consideră că normele de drept stabilite în cele din urmă printr-un astfel de proces sunt norme sociale informale (''Volksrecht'', Gewohnheitsrecht'') mai degrabă decât norme juridice formale (''Gesetz'', tradus prin statut'' în Menger, 1996). Principala diferență între practica acceptării unui mijloc de schimb și aprobarea generală a normelor de drept este că încălcarea celei din urmă provoacă sancțiuni care pot fi aplicate chiar și de către cei care nu sunt prejudiciați de încălcare. Practica utilizării banilor se autoimpune, în sensul că cu greu pot extorca beneficii de la alții refuzând ocazional să mă conformez. Este ușor de observat, în schimb, că poate fi profitabil să îi exploatezi pe alții prin încălcarea ocazională a legii. Într-adevăr, normele de drept nu numai că reduc incertitudinea cu privire la comportamentul celorlalți, dar reduc și nesiguranța datorată inegalității pure și simple a forței sau a puterii între oameni. Deși Menger subliniază rolul necesar al recunoașterii crescânde a propriilor interese viitoare și al percepției regularităților comportamentale în analiza sa privind apariția instituțiilor neplanificate, el nu susține că toate instituțiile neplanificate persistă pentru că nerespectarea este irațională. El este conștient de faptul că instituțiile neplanificate au evoluat din punct de vedere istoric în circumstanțe de inegalitate extremă și de abuzuri frecvente de putere, ceea ce ar fi putut determina mulți oameni să se conformeze, dintr-un sentiment de supunere (Menger, 1996: 218), unor reguli pe care le dezaprobă.

Prin urmare, el ne avertizează că sistemele filosofice care "obiectivizează" [legea] sau o descriu ca pe ceva mai presus de înțelepciunea umană, profită întotdeauna puterii'' (Menger, 1996: 218). În ce sens sunt instituțiile neplanificate soluții contingente la problemele fundamentale ale interacțiunii strategice? În primul rând, în ceea ce privește originea lor. Există adesea mai multe reguli care ar putea fi disponibile ca soluție. Diferite bunuri pot deveni un mijloc de schimb generalizat; normele de drept interzic pretutindeni anumite interferențe cu interesele altor persoane, dar nu pretutindeni aceleași interferențe (Menger, 1909; 1996: 217). Deoarece aceste soluții nu trebuie să fie neapărat echivalente, ele pot fi, de asemenea, mai mult sau mai puțin avantajoase în ceea ce privește diferitele interese individuale. Instituțiile neplanificate pot fi soluții contingente într-un al doilea sens, și anume, în ceea ce privește gradul lor de eficiență ("Zweckma" s- sigkeit'', tradus prin adecvare'' la Menger, 1996).

Ele pot fi slab adaptate la circumstanțele reale, deși nu au fost așa când au apărut. Să vedem de ce. Dacă un actor ia în considerare interesele sale viitoare, nu se va strădui doar să reducă incertitudinea și nesiguranța care afectează acțiunile strategice. El dorește, de asemenea, să își sporească cunoștințele despre anumite fapte naturale, de exemplu despre prezența resurselor în mediul său și despre tehnologiile disponibile pentru transformarea acestora. Aceste cunoștințe sunt, de obicei, imperfecte. Dar, deși este supusă incertitudinii și erorilor, ea poate fi îmbunătățită în timp. Dacă o instituție reprezintă o soluție la problemele fundamentale ale interacțiunii strategice, aceasta este adoptată inițial în circumstanțe în care oamenii au cunoștințe imperfecte despre mediul lor și dețin un anumit număr de credințe false. Creșterea cunoștințelor în timp nu numai că va îmbunătăți înțelegerea de către oameni a mediului lor, ci îi va conduce și la descoperirea de noi resurse și tehnologii. Prin valorificarea noilor oportunități astfel puse la dispoziție, aceștia își vor schimba și ei mediul înconjurător. Instituția adoptată anterior poate reprezenta acum o soluție proastă pentru un mediu nou și mai bine cunoscut. Cu toate acestea, întrucât reprezintă totuși o soluție, s-ar putea să nu fie rațional ca indivizii să se îndepărteze de la regulile care constituie instituția. O astfel de situație se poate produce deoarece beneficiile individuale ale existenței unei instituții derivă tocmai din faptul că instituția reprezintă o soluție la problemele fundamentale ale interacțiunilor strategice: ea le permite indivizilor (1) să își reducă drastic costurile de colectare și prelucrare a informațiilor, dispensându-i de evaluarea de la caz la caz a riscurilor și câștigurilor tuturor opțiunilor comportamentale și (2) să se lipsească de precauțiile costisitoare împotriva numeroaselor riscuri sugerate de o astfel de examinare laborioasă. Dacă aceste beneficii specifice din partea instituțiilor depășesc costurile datorate gradului lor scăzut de eficiență, indivizii vor înceta cu greu să se conformeze.

Menger pare să intimizeze o astfel de explicație atunci când afirmă că oamenii pot menține legea evoluată în medii în care aceasta încetează să le mai promoveze eficient interesele, de exemplu, atunci când legea a devenit obiectul unei credințe în autoritate și nu mai este susținută de convingeri bazate pe înțelegerea intereselor indivizilor, din care s-a dezvoltat inițial(Menger, 1996: 218). Prin imobilitatea sa inerentă, dreptul evoluat se adaptează doar foarte lent la mediile schimbate, iar Menger consideră că s-ar putea să nu urmeze mobilitatea condițiilor politice și sociale suficient de repede (Menger, 1996: 220). Menger respinge teoriile ''organiciste'' ale școlii istorice de jurisprudență, care susțin că legislația nu poate afecta decât în mod negativ instituții neplanificate, cum ar fi legea și conține alte asemenea principii de bază conservatoare extrem de utile pentru interesele conducătoare (Menger, 1996: 65, cf. 221-4). Luciditatea sa cu privire la putere și circumstanțele istorice particulare l-au împiedicat să fie prea optimist în ceea ce privește consecințele asupra bunăstării ale politicilor de laissez-faire, chiar și în domeniul economic:

Principiul de bază conform căruia urmărirea interesului privat din partea indivizilor economici individuali, neinfluențată de măsurile guvernamentale politico-economice, trebuie să aibă drept consecință cel mai înalt grad de bunăstare comună pe care o societate îl poate atinge, având în vedere condițiile sale spațiale și temporale [este o opinie] care este eronată cel puțin în forma. Pe de altă parte, legea poate fi o soluție ineficientă la problemele fundamentale ale interacțiunii strategice tocmai pentru că legislația afectează în mod negativ legea evoluată. Legiuitorii impun adesea norme juridice ("Gesetz"'') fără a înțelege natura dreptului ("Recht"') și adesea legiferează pentru a favoriza interesele dominante (Menger, 1996: 220-1).

A doua contribuție specifică a lui Menger la explicațiile invizibile ale instituțiilor neplanificate poate fi rezumată astfel: existența unei instituții neplanificate depinde de faptul că aceasta este o soluție la problemele fundamentale ale interacțiunii strategice. Circumstanțele particulare în care a apărut pentru prima dată și eficiența sa reală nu sunt relevante pentru a explica existența sa reală. Trebuie doar să știm dacă respectarea promovează interesele percepute ale oamenilor mai bine decât nerespectarea. Mai general, explicațiile de mână invizibilă ale instituțiilor neplanificate explică fragmente ale ordinii sociale, indiferent de dorința acestor fragmente sau de tipul de ordine din care fac parte. Să ne întrebăm acum dacă abordarea lui Menger poate fi apărată împotriva evoluționismului social al lui Hayek și a contractualismului constituțional al lui Buchanan și Vanberg.

Evoluția instituțiilor conform lui Hayek

Friedrich August von Hayek este, fără îndoială, cel mai direct moștenitor intelectual al filosofiei sociale a lui Menger (cf. Hayek, 1952: cap. 4 și 8; 1973). Potrivit lui Hayek, modelul lui Menger de explicații bazate pe mâna invizibilă oferă rudimentele unei explicații evoluționiste, care încearcă să o dezvolte (Hayek, 1967). Într-adevăr, am putea descoperi monismul nomologic al lui Menger în modelele darwiniste de explicație în biologie. Pentru a înțelege asimilarea de către Hayek a explicațiilor de tip "mână invizibilă" (care sunt explicații intenționale) și a explicațiilor evoluționiste darwiniste în biologie (care sunt explicații funcționaliste), permiteți-mi să prezint pe scurt modul în care modelele darwiniste actuale (de exemplu, Dawkins, 1989) explică existența organismelor.

Apariția și persistența structurilor bio- logice complexe - organismele unei anumite specii - rezultă din succesul elementelor constitutive de bază ale acestora, genele, de a produce copii ale lor. Varietatea diferitelor tipuri de organisme - speciile - rezultă, în primul rând, din greșelile de copiere în procesul de replicare a genelor. Apariția unor astfel de greșeli constituie procesul de variație (înainte de apariția reproducerii sexuate). Cu toate acestea, majoritatea speciilor care au luat naștere prin acest proces au dispărut. Faptul că doar câteva specii supraviețuiesc se datorează rivalității dintre membrii lor pentru controlul resurselor vitale limitate. Cei care pierd nu vor avea (suficienți) descendenți. După un anumit timp, ei își vor lăsa genele, în configurația care constituie specia lor, fără copii. Acesta este, în linii mari, procesul de selecție. Procesul de variație explică apariția diferitelor tipuri de structuri complexe, în timp ce procesul de selecție explică persistența acestora. Cel mai important, elementele constitutive ale acestor structuri au doar un singur comportament: realizarea de copii ale lor. Nu seamănă oarecum cu comportamentul determinat de interese care explică atât apariția, cât și persistența structurilor sociale, cum ar fi instituțiile neplanificate? Să vedem cum Hayek exploatează analogia.

Adaptând modelul evoluționist la explicarea instituțiilor neplanificate, Hayek subliniază diverse diferențe între evoluția bio- logică și cea culturală. Cea mai importantă diferență este că evoluția culturală este lamarckiană, bazându-se pe transmiterea proprietăților dobândite'' (Hayek, 1979: 156). Aceste proprietăți sunt dispozițiile dobândite ale indivizilor de a exclude anumite tipuri de acțiuni din repertoriul lor comportamental, cu alte cuvinte, dispozițiile dobândite de a respecta regulile. Potrivit lui Hayek, omul a adoptat inițial reguli pentru că regulile învățate . . . i-au spus care era modul corect și care era cel greșit de a acționa în diferite circumstanțe [și] i-au oferit capacitatea tot mai mare de a se adapta la condițiile în schimbare - și în special de a coopera cu ceilalți membri ai grupului său'' (Hayek, 1979: 157). Astfel, elementele constitutive ale regulilor sociale sunt acțiuni ale unor indivizi care își urmăresc interesele personale. Abaterile individuale de la regulile stabilite par să constituie procesul de variație. Hayek scrie: Majoritatea acestor pași în evoluția culturii au fost făcuți posibili prin faptul că unii indivizi au încălcat unele reguli tradiționale și au practicat noi forme de conduită (Hayek, 1979: 161). Ce poate conta ca fiind un proces de selecție? Continuarea citatului precedent oferă răspunsul:

... nu pentru că le-au înțeles ca fiind mai bune, ci pentru că grupul care a acționat în baza lor a prosperat mai mult decât altele și a crescut'' (Hayek, 1979: 161).

Hayek spune că aceste reguli sau practici au prevalat pentru că au avut succes - adesea nu pentru că au con- ferit vreun beneficiu recognoscibil pentru individul care acționa, ci pentru că au sporit șansele de supraviețuire ale grupului din care făcea parte'' (Hayek, 1973: 18). Hayek explică astfel apariția anumitor reguli (structuri sociale complexe) prin efecte secundare neanticipate ale interacțiunilor strategice între indivizi interesați, dar nu explică persistența acestor reguli prin faptul că nerespectarea lor este în detrimentul intereselor individuale și nici prin faptul că indivizii apreciază respectarea lor din alte motive și, prin urmare, se abțin de la încălcarea regulilor. Persistența acestor reguli este explicată prin efectul lor asupra prosperității grupului care le-a adoptat. Hayek consideră că indivizii sunt, într-o măsură importantă, pradă instinctelor lor atavice și, prin urmare, urăsc adesea restricțiile impuse de regulile culturale evoluate. Dacă aceste reguli dăinuie, este în ciuda interesului individual, nu datorită acestuia.

Postulând diferite mecanisme comportamentale pentru a explica apariția și persistența regulilor sau instituțiilor, Hayek nu numai că se îndepărtează de monismul nomologic al lui Menger, dar jmbrățișează și un tip de explicație funcționalistă pe care Menger a calificat-o pe bună dreptate drept obscurantistă (Menger, 1996: 109). Într-adevăr, cum să înțelegem afirmația potrivit căreia regulile sociale apar ca un rezultat neintenționat al urmăririi de către oameni a intereselor lor individuale, dar în cele din urmă datorită funcției lor benefice pentru grupul din care fac parte acești oameni? De ce ar trebui ca cineva să se intereseze de ceea ce este benefic pentru grup și să acționeze în consecință? Pentru a scăpa de reproșul de obscurantism, Hayek trebuie să indice o legătură cauzală între prosperitatea'' sau șansele de supraviețuire'' ale grupului, pe de o parte, și motivațiile individuale ale membrilor grupului, pe de altă parte. Ar spune el că convingerea membrilor grupului că regula este benefică în mod colectiv motivează suficient de mult respectarea ei și prin urmare, sprijinul lor pentru autoritatea care pune în aplicare regulile? Nu, pentru că asta ar implica o explicație constructivistă (Menger spune pragmatică) a persistenței regulilor sau instituțiilor: acestea ar dura doar pentru că oamenii vor ca ele să dureze și nu pentru că nerespectarea lor le-ar afecta interesele personale (punctul de vedere al lui Menger) sau alte valori la care sunt angajați (punctul de vedere scoțian). Viktor Vanberg (1986) sugerează că Hayek ar putea considera regulile sociale exclusiv ca atribute ale grupurilor.

Regulile ar fi astfel entități care există independent de motivațiile care îi determină pe indivizi să le respecte. Dar acest lucru este, așa cum observă pe bună dreptate Vanberg, incompatibil cu o altă doctrină la care Hayek a aderat, și anume individualismul metodologic.

Există o interpretare a viziunii lui Hayek asupra evoluției culturale care să fie compatibilă cu individualismul metodologic? Poate. Hayek pare să creadă că efectele benefice ale adoptării unor reguli sociale nu sunt neapărat percepute ca atare, chiar dacă indivizii experimentează avantajele care decurg din respectarea acestor reguli (Hayek, 1988: 66-75). Totuși, acesta nu este un motiv de îngrijorare cu privire la stabilitatea ordinii sociale, deoarece evoluția regulilor sociale merge, de obicei, mână în mână cu apariția și răspândirea normelor cu privire la aceste reguli, conform cărora este moral condamnabil să încalci regulile stabilite, indiferent de părerea pe care o poți avea despre beneficiile respectării lor. Deoarece aceste norme se referă la reguli care au fost deja adoptate, ele au ca scop conservarea acestor reguli. Morala evoluată, așa cum Hayek numește aceste norme, demnizează tradiția. Astfel, venerarea tradiției, adesea întărită de religie (Hayek, 1988: cap. 9), este cea care motivează respectarea individuală a normelor sociale evoluate, și nu preocuparea oamenilor pentru interesele lor individuale. Dar de ce ar trebui ca grupurile cu norme morale atât de conservatoare să aibă mai multe șanse de supraviețuire decât alte grupuri?

Hayek consideră că regulile evoluate spontan sau instituțiile neplanificate reprezintă cele mai bune soluții disponibile la problemele fundamentale ale interacțiunii strategice, deoarece sunt cele mai sensibile la bogăția de circumstanțe particulare, la cunoștințele dispersate la nivel local și la interesele idiosincratice care contează pentru bunăstarea oamenilor. Și sunt sensibile la acești factori pentru că acești factori au modelat cumva conținutul regulilor în cursul evoluției lor. Niciun individ sau grup de indivizi nu va fi vreodată capabil să ia în considerare toate aceste fapte și să inventeze, pe baza acestor informații, reguli sau institu- ții mai benefice. Prin urmare, grupurile angajate în favoarea unor norme morale conservatoare vor prospera, chiar dacă regulile sau instituțiile lor evoluate nu sunt susținute de interesele individuale.

Conform acestei interpretări, Hayek este mai degrabă un adept al lui Edmund Burke decât al lui Menger. El ar trebui să subscrie la opinia conform căreia respectul pentru tradiție este, la prima vedere, un motiv mult mai puternic pentru respectarea unor reguli sau instituții evoluate decât interesele personale și că, în ultimă instanță, cultul tradiției este cel care explică înflorirea unui grup. Și ar trebui să precizeze că, în cele din urmă, oamenii se conformează regulilor evoluate nu datorită efectelor lor benefice pentru grup, ci pentru că venerează tradiția - prosperitatea grupurilor fiind un rezultat al respectului oamenilor pentru tradiție. Hayek poate fi astfel exonerat de reproșul funcționalismului obscurantist. Dar cu ce preț? Interpretarea sugerată nu poate elucida suficient de bine explicația evoluționistă a lui Hayek privind regulile sau instituțiile neplanificate. În primul rând, apariția și persistența moralității evoluate rămân neexplicate.

În al doilea rând, chiar dacă ar fi adevărat că venerarea tradiției este o condiție necesară pentru prosperitatea grupurilor, nu ar rezulta că grupurile ai căror membri venerează tradiția prosperă. În cele din urmă, recursul la tradiție nu poate explica selecția regulilor, deoarece tradiția protejează ceea ce găsește acolo, nu discriminează.

În concluzie, cred că este corect să spunem că cele mai importante dificultăți ale versiunii lui Hayek a explicației mâinii invizibile derivă din îndepărtarea sa de la monismul nomologic al lui Menger și, dacă interpretarea lui Vanberg este corectă, din abaterea sa de la individualismul metodologic.

Contractualitatea constituțională a lui Buchanan și Vanberg

James Buchanan și Viktor Vanberg se îndepărtează de Menger, susținând că explicațiile de tip "mână invizibilă" sunt adecvate doar pentru instituțiile care se aplică de la sine, adică atunci când nu este posibil să se obțină beneficii în detrimentul altora prin încălcarea ocazională a regulilor. Prin urmare, explicațiile bazate pe mâna invizibilă nu pot explica existența unor fenomene sociale precum legea sau statul. Totuși, ele sunt mai apropiate de Menger decât de Hayek, negând că beneficiile agregate ale instituțiilor neplanificate explică persistența acestora (Buchanan, 1975; 1977: cap. 2; 1986: cap. 8; Vanberg, 1986, 1994). În cele ce urmează mă concentrez asupra motivelor lui Buchanan și Vanberg pentru care se îndepărtează de modelul lui Menger, în special în ceea ce privește legea și statul.

Potrivit lui Buchanan și Vanberg, problema fundamentală a interacțiunii strategice la care instituții precum legea și statul reprezintă o soluție are forma unei dileme a prizonierului iterative care implică mai multe persoane (sau părți). O dilemă a prizonierului descrie o situație de interacțiune strategică în care fiecare parte se confruntă cu o alegere între două opțiuni, să spunem între cooperare și dezertare, și optează în mod rațional pentru dezertare, deși rezultatul cooperării reciproce este preferat de toți în locul rezultatului dezertării reciproce. Motivul este că fiecare persoană recunoaște că exploatarea cooperării celorlalți prin dezertarea unilaterală produce cel mai preferat rezultat pentru exploatatorul de succes și cel mai rău rezultat posibil pentru cooperatorul unilateral. Presupunând că nimeni nu dispune de dovezi fiabile cu privire la angajamentul celorlalți față de cooperare, fiecare va vedea că este mai bine să dezerteze, indiferent de ceea ce ar putea face ceilalți.

Acest rezultat este deprimant, deoarece tuturor le-ar fi mai bine dacă ar putea să se angajeze în mod credibil și, prin urmare, să coopereze. Tabelul 2 reprezintă dilema prizonierului în forma sa cea mai simplă, care implică doar două persoane; numerele ordinale indică modul în care părțile clasifică rezultatele. Să presupunem acum că R și C întâlnesc frecvent acest tip de situație atunci când interacționează. Aceștia pot fi parteneri de afaceri, de exemplu, care își cumpără în mod regulat produsele unul altuia. Ei doresc din când în când să cumpere pe credit, dar fiecare dintre ei știe (și știe că celălalt știe) că s-ar putea să nu vadă niciodată banii dacă devine creditor și că s-ar putea să nu plătească niciodată dacă devine debitor. Dar, deoarece știu, de asemenea, că vor avea nevoie de produsele celuilalt în viitor, ei ar putea lua în considerare dezavantajele schimburilor ratate din cauza problemelor temporare de lichiditate într-o perspectivă dinamică. În comparație cu aceste pierderi agregate, o singură pierdere mai mare datorată exploatării ar putea să nu cântărească prea mult. În schimb, în cazul în care celelalte cooperează și el, acesta ar putea fi începutul unei secvențe continue de cooperare bazată pe interesele personale ale lui R și C. Prin urmare, pare să merite să încercăm cooperarea în astfel de circumstanțe, adică atunci când se crede în mod rezonabil că rezultatele individuale așteptate în timp sunt mai mari atunci când se adoptă o altă strategie decât cea a defecțiunii sistematice.

Dar există o astfel de altă strategie? Robert Axelrod (1984) a argumentat că strategia ''tit for tat''' - începe prin a coopera și apoi face ceea ce face celălalt - este alter- nativa necesară față de defecțiunea sistematică. El arată că ''tit for tat''' este o strategie care se descurcă mai bine decât alte alternative posibile la defecțiunea sistematică și se poate răspândi în cadrul unei populații în care indivizii sunt capabili să treacă la strategiile mai avantajoase. Astfel, ar putea exista o soluție neplanificată la problema fundamentală a interacțiunii strategice reprezentată de dilema iterată a prizonierului cu două persoane. Rețineți, totuși, că soluția lui Axelrod presupune că interacțiunile strategice satisfac un anumit număr de condiții care nu sunt întotdeauna îndeplinite în situațiile din lumea reală. Cele două condiții cele mai importante stipulează (1) că părțile trebuie să fie capabile să se recunoască una pe cealaltă ca fiind cooperante sau dezertoare la întâlnirea anterioară și (2) că ele trebuie să creadă că seria interacțiunilor lor va continua și să ignore când se va termina.

Cu toate acestea, Buchanan și Vanberg neagă faptul că legea ar putea fi înțeleasă în mod corespunzător ca o soluție la dilemele repetate ale prizonierului cu două persoane. Ea reprezintă o soluție la o dilemă a prizonierului cu mai multe persoane iterate, în care nu se poate presupune că se mențin con- dițiile lui Axelrod. O dilemă a prizonierului cu multe persoane este o problemă de acțiune colectivă, deoarece utilitatea alegerii unei persoane de a coopera sau de a dezerta depinde de acțiunile tuturor celorlalte persoane. Prin urmare, cooperarea poate fi obținută numai dacă toți (sau cel puțin majoritatea) acționează în mod concertat.

Explicația lui Hume cu privire la apariția proprietății prin interacțiuni diadice a la Axelrod este plauzibilă doar în cadrul unor grupuri mici, față în față. Dar vrem să știm ce le permite străinilor din grupuri de dimensiuni mari să recunoască aceleași reguli de proprietate și de drept. Imaginați-vă că persoanele care nu se cunosc reciproc într-un grup mare doresc cu toții ca nimeni să nu-și însușească bunurile deja deținute de alții fără acordul necoercitiv al posesorului. Fiecare ar fi gata să se abțină de la bunurile altora, cu condiția ca toți să facă acest lucru. Pe de altă parte, fiecare știe că, dacă toți sau mulți fac acest lucru, jefuirea devine mult mai profitabilă. Într-adevăr, anonimatul grupurilor mai mari are drept consecință faptul că prădătorii nu pot fi, în mod obișnuit, în mod identificate, cu atât mai puțin pedepsite, deoarece acest lucru ar necesita mult mai mult efort, timp și bani decât sunt dispuși să cheltuiască majoritatea.

Prin urmare, fiecare are un stimulent pentru a nu profita de aranjamentele care ar implica o schimbare spre cooperare reciprocă. Și, din moment ce toți știu acest lucru, toți se vor comporta în mod rațional ca niște oportuniști perfecți în ceea ce privește bunurile altora. Potrivit lui Buchanan și Vanberg, o astfel de stare de lucruri este aproximativ echivalentă cu starea de natură a lui Hobbes. Nu există nicio cale de ieșire prin intermediul unor instituțiicare să evolueze treptat, deoarece strategia de interferență este, la fiecare moment în timp, preferabilă în mod individual față de strategia de neinterferență. Figura 1 ilustrează dilema prizonierului cu multe persoane.

Axa x indică proporția de n persoane care optează fie pentru interferență (defecțiune), fie pentru neinterferență (cooperare); axa y reprezintă scara ordi- nală a utilității. Starea de natură hobbesiană este singurul echili- brium, reprezentat de faptul că toți optează pentru interferență (capătul stâng al curbei utilității interferenței). Cum pot scăpa oamenii dintr-o astfel de situație? Buchanan și Vanberg pledează pentru o soluție contractuală. Oamenii trebuie să fie de acord ca unele organizații să aplice un anumit număr de reguli reciproc avantajoase, cum ar fi strategia de neintervenție în ceea ce privește posesiunile. Guvernul, poliția și tribunalele sunt astfel de organizații. Rezultatul acestui acord tacit sau explicit este un contract constituțional.Buchanan și Vanberg consideră că Hume, Menger și Hayek pur și simplu nu au recunoscut că problema fundamentală a interacțiunilor strategice are adesea forma particulară a problemei cu multe persoane.

Acest eșec i-a determinat să presupună că toate instituțiile neplanificate reprezintă soluții de autoaplicare a problemelor fundamentale ale interacțiunii strategice. Cu toate acestea, instituțiile sociale, cum ar fi legea sau statele, sunt neplanificate într-un sens specific: ele încorporează reguli sau aranjamente care nu au fost concepute de către cei care le-au aplicat pentru prima dată, ci sunt importate din cutumă. Aceste instituții nu sunt neplanificate în același sens în care sunt banii sau greutățile și măsurile, adică nu sunt consecințele neintenționate ale interacțiunilor strategice ale oamenilor. Ele au fost concepute și implementate pentru a realiza o stare de ordine socială anticipată în prealabil. Prin urmare, explicațiile bazate pe mâna invizibilă nu pot explica existența lor.

Deși descrierea diferitelor etape care duc la apariția legii și a statului de către autorii incriminați este într-adevăr sumară, critica lui Buchanan și Vanberg este inexactă. Cel puțin Hume și Menger recunosc în mod explicit că statele își datorează existența intereselor și forței conducătorilor (Hume, 1987; Menger, 1996: 136-8, 217-19). Ei par să creadă că dilema prizonierului cu multe persoane poate fi dizolvată treptat datorită diferențelor de putere dintre oameni. Ideea lor este că cei puternici ji forțează pe cei slabi să se conformeze ordinelor lor, iar cei slabi se supun pentru că acesta este cel mai bun lucru pe care îl pot face, consecințele așteptate ale nesupunerii fiind și mai rele. Dacă o persoană puternică sau un clan al acesteia reușește să supună locuitorii unei anumite zone, obligându-i să se supună, iar supușii dobândesc obiceiul loialității față de conducător, atunci s-a dezvoltat un stat rudimentar. Motivul pentru care acesta a luat naștere este că relația dintre curbele de plată relativă pentru supunere (curba inferioară) și insubordonare (curba superioară) se schimbă în timp. Faptul că din ce în ce mai multe persoane sunt subjugate motivează un număr tot mai mare de persoane libere să caute protecție, supunându-se fie conducătorului, fie unuia dintre concurenții acestuia (cf. Menger, 1996: 137). Astfel, curba de remunerare a insubordonării se înclină spre dreapta și, în cele din urmă, intersectează curba de remunerare a supunerii, de exemplu, atunci când insubordonarea atinge un anumit nivel de risc de a deveni victima unei perse- cusiuni violente. Deși Menger nu exclude posibilitatea apariției statului pe bază de con- sentință, el consideră, la fel ca Hume, că teoria conform căreia toate statele au luat ființă inițial printr-un acord îndreptat spre înființarea lor sau prin activitatea conștientă a conducătorilor individuali sau a grupurilor de conducători îndreptată spre acest scop'' (Menger, 1996: 136) este pur și simplu greșită:

Recunoașterea corectă și activarea intereselor individuale din partea capilor de familie care trăiesc unul lângă altul au dus, cu siguranță, în [unele] cazuri, la formarea statului ... fără ca indivizii să ia în considerare interesul comun. Această structură socială, de asemenea, pe care o numim stat, a fost rezultatul neintenționat al eforturilor în slujba intereselor individuale, cel puțin în formele sale cele mai originale. (Menger, 1996: 137)

Spre deosebire de ceea ce presupun Buchanan și Vanberg, este posibil ca statele să fi evoluat treptat ca urmare a subjugării și a cuceririi (cf. North, 1981: cap. 3; 1994). Și dacă astfel de procese au avut loc, ele nu au avut loc pentru a realiza structura socială anticipată anterior pe care o numim stat. Prin urmare, explicațiile de tip "mână invizibilă" par a fi adecvate pentru a explica existența statului. În cele din urmă, Buchanan și Vanberg au cu siguranță dreptate că problema respectării legii poate fi uneori reprezentată printr-o dilemă a prizonierului cu multe persoane. Dar problema respectării legii nu trebuie să fie rezolvată pentru a explica existența legii. Existența efectivă a unei puteri constrângătoare și expierea efectivă a legii încălcate nu sunt în niciun caz presupoziții sau atribute necesare ale legii'' (Menger, 1996: 214, fn 152). Dacă Menger are dreptate, modelul scoțian de explicare a apariției legii, la care el aderă, nu trebuie respins, chiar dacă oamenii nu reușesc să onoreze legea așa cum ar trebui.

Explicația contractualistă a existenței legii și a statului nu este plauzibilă în lumina dovezilor istorice. Este posibilă cel puțin recuperarea intuiției centrale a explicațiilor contractualiste (cf. Bates, 1988)? Buchanan și Vanberg susțin că se poate. Ei prezintă un model explicativ conform căruia ar trebui să facem distincția între interesele de acțiune ale oamenilor (sau interesele de conformitate) și interesele lor constituționale (Vanberg, 1994: 21-3; 60- 73). Interesele de acțiune se referă la alegerea acțiunilor (sau a opțiunilor) pentru a promova scopurile cuiva în cadrul unor constrângeri instituționale date. Interesele constituționale se referă la alegerea acestor constrângeri instituționale (sau la excluderea instituțională a opțiunilor). Cu toate acestea, cel de-al doilea tip de interes nu îl implică neapărat pe primul. S-ar putea să doresc să trăiesc într-o comunitate în care promisiunile sunt respectate. Dar acest fapt nu implică faptul că voi dori întotdeauna să-mi respect promisiunile. Lipsa de corespondență între cele două tipuri de interese este chiar sursa problemei respectării regulilor care afectează explicarea ordinii sociale:

. . problema centrală pe care trebuie să o abordeze o teorie a ordinii sociale'' se referă la forțele sau mecanismele sociale care tind să pună în corespondență interesele constituționale și interesele de acțiune. O astfel de corespondență este necesară pentru ca o ordine constituțională preferată în general să fie operațională. În consecință, accentul analitic trebuie să se pună pe motivele pentru care și condițiile în care se poate aștepta ca indivizii să se conformeze normelor care sunt în interesul lor constituțional. (Vanberg, 1994:62 [coautor Buchanan])

Care sunt aceste motive? Buchanan și Vanberg subliniază faptul că această corespondență este adesea un rezultat neintenționat al interacțiunilor strategice ale persoanelor interesate. Dar pentru a scăpa de problemele care au forma dilemei prizonierului cu multe persoane, această corespondență apărută spontan nu poate fi decât o circumstanță favorabilă, din motivele prezentate mai sus. Prin urmare, ea trebuie să fie completată de capacitatea rațională a indivizilor de a-și pune în aplicare în mod intenționat interesele lor constituționale, de capacitatea lor de a diag- nose problemele constituționale cu care se confruntă și de a schimba mediul de alegere astfel încât să facă comportamentul preferat de ambele părți să fie rațional din punct de vedere individual'' (Vanberg, 1994: 23).

Acestea sunt cerințe suplimentare destul de exigente. Site-ul problema este că, chiar dacă oamenii le satisfac acum, s-ar putea să nu se simtă legați de interesele lor constituționale recunoscute mai târziu, când anumite stimulente opun din nou interesele de acțiune intereselor constituționale. Într-adevăr, dacă schimbarea stimulentelor recomandă uneori încălcarea legii, atunci este la fel de rațional să se încalce legea ca și altfel să o respecte. Și, așa cum ne amintește Plutarh într-o anecdotă referitoare la legiuitorul atenian Solon și invitatul său Anacharsis, unii pot avea un stimulent pentru a încălca legea mai frecvent decât alții:

Anacharsis [când a aflat că Solon se ocupa de compilarea legilor sale] a râs de el pentru că a crezut că poate controla nedreptatea și rapacitatea cetățenilor prin legi scrise, care erau ca niște pânze de păianjen; ele îi țineau pe cei slabi și delicați care puteau fi prinși în marejele lor, dar erau sfâșiați de cei bogați și puternici. La aceasta Solon ar fi răspuns că oamenii își respectă înțelegeriledintreeiatunci când niciuna dintre părți nu profită de pe urma încălcării lor, iar el își adapta legile la cetățeni în așa fel încât să fie clar pentru toți că practicarea justiției era mai avantajoasă decât încălcarea legilor. Dar rezultatul a justificat mai degrabă conjectura lui Anacharsis decât speranțele lui Solon. (Plutarch, 1914: 415-17)

Faptul că regulile constituționale aprobate anterior pot fi încălcate în mod oportunist nu este cu adevărat surprinzător, deoarece interesele constituționale nu au o forță motivațională adecvată (Vanberg, 1994: 21-3). Acest lucru pare să indice faptul că oamenii ar alege în cele din urmă regulile constituționale din punctul de vedere al intereselor lor de acțiune. Dar nu a fost această încredere în interesele de acțiune tocmai principalul obstacol în calea scăpării de anarhia hobbesiană?

Buchanan și Vanberg presupun că, date fiind circumstanțele favorabile de aderare a oamenilor la unele reguli evoluate spontan, supunerea sub autoritatea stabilită prin alegerea rațională a regulilor constituționale stabilește într-adevăr legea (aplicată). Așa este? Din punctul de vedere al lui Menger, Buchanan și Vanberg nu pot crede acest lucru decât pentru că neglijează diferența dintre regulile de drept ("Recht") și normele juridice ("Gesetz").

Procesul responsabil pentru apariția și menținerea normelor de drept nu necesită ca oamenii să facă altceva decât să își urmărească propriile interese percepute. Așa cum Hayek a subliniat din nou și din nou, oamenii pot să nu fie capabili nici măcar să formuleze clar aceste reguli, deși identifică cu ușurință cazurile de încălcare a acestora. Regulile de drept sunt ancorate în obiceiurile oamenilor în același mod în care regulile de circulație sunt ancorate în obiceiurile șoferilor sau regulile morale de ajutor reciproc în comunitățile foarte unite sunt ancorate în obiceiurile membrilor acestora. Astfel de reguli pot fi, fără îndoială, ancorate mai mult sau mai puțin ferm. Cu toate acestea, oamenii nu le respectă pentru că mai întâi își reprezintă regula și apoi încearcă să se conformeze la ea. A urma o regulă nu este același lucru cu a urma o ordine reprezentată intern. În schimb, normele juridice sunt impuse de o autoritate:

Omul aflat la putere sau superior din punct de vedere intelectual poate stabili anumite limite la discreția oamenilor slabi care îi sunt supuși sau a celor inferiori din punct de vedere mental El poate impune anumite reguli de acțiune cărora trebuie să li se supună, fără să țină cont de libera lor convingere: de frică. (Menger, 1996: 217)

Deoarece normele legale sunt respectate doar pentru că consecințele așteptate ale neascultării sunt mai rele decât cele ale ascultării, astfel de reguli impuse din exterior pot asigura doar o conformitate oportunistă: nicio oportunitate profitabilă de a profita de o călătorie gratuită nu va fi lăsată deoparte. Deoarece regulile constituționale alese în mod colectiv par să aparțină cate- goriei normelor juridice, acestea nu pot fi o soluție la problema fundamentală a interacțiunii strategice într-o dilemă a prizonierului cu multe persoane.

Cineva ar putea obiecta că distincția lui Menger este exagerată, deoarece nici normele de drept nu se impun de la sine, cel puțin nu în sensul că nu pot exista stimulente pentru încălcarea regulilor. Într-adevăr, deși sancțiunile externe nu sunt părți constitutive ale normelor de drept, Menger susține că acestea sunt consecințe naturale'' ale intereselor care sunt responsabile de existența acestor norme. Dar de ce ar trebui să existe sancțiuni externe, dacă regulile de drept sunt ancorate în obiceiuri și nu în supunere? Presupun că un răspuns mengerian ar fi următorul: aceste sancțiuni au ca scop prevenirea acțiunilor iraționale datorate ignorării intereselor viitoare ale cuiva și tentației oportunismului, cel puțin în cazul în care acestea aduc prejudicii altora. Acțiunea rațională este o realizare, iar sancțiunile ne ajută să o atingem. Dar ele nu motivează în primul rând respectarea legii. Oamenii se conformează pentru că apreciază și se obișnuiesc cu avantajele datorate capacității de predicție și securității stabilite de normele de drept. Acesta este același motiv care îi face pe șoferi să oprească în fața unui semafor roșu chiar și atunci când văd că nimeni altcineva nu se apropie de intersecție și care îi determină pe vecini să se ajute reciproc în mod gratuit, chiar dacă acest lucru implică un anumit sacrificiu personal.

Teoria alegerii constituționale nu poate explica în mod plauzibil existența unor instituții precum legea și statul. Modelul contrac- tualist nu rezolvă enigma de ce oamenii nu ar trebui să rămână victime ale propriului lor oportunism și, prin urmare, să perpetueze anarhia hobbesiană. Mai mult, critica sa la adresa viziunii scoțiene și mengeriane asupra apariției instituționale este prea slabă pentru a invalida punctul de vedere conform căruia legea și statul sunt obiecte adecvate ale explicațiilor de mână invizibilă.

De la explicații la recomandări politice

Potrivit lui Hayek, Buchanan și Vanberg, explicația existenței instituțiilor nu poate fi separată de explicația performanței lor. Pentru Hayek, prosperitatea grupurilor care au adoptat regulile sau instituțiile evoluate este criteriul performanței acestor reguli. Buchanan și Vanberg măsoară performanța instituțiilor prin măsura în care oamenii le aprobă. În ambele cazuri, criteriul performanței instituționale este considerat a fi un ghid pentru alegerile politice în dezvoltarea intenționată a instituțiilor neplanificate sau a regulilor consti- tuționale alese prin consens. Cum ar trebui atunci, conform acestor criterii de performanță, să adaptăm instituțiile la circumstanțe în schimbare rapidă?

Partea crucială a răspunsului este că ar trebui să acordăm întotdeauna prioritate libertății în fața altor valori politice. Prin urmare, politica socială și economică ar trebui să subscrie la principiul laissez-faire ori de câte ori acest lucru este o opțiune fezabilă. Menger refuză să tragă astfel de consecințe din analiza fenomenelor sociale.9 Fidel propriei sale poziții metodologice, el nu uită că explicațiile de mână invizibilă aparțin exact orientării cercetării teoretice și, prin urmare, nu oferă decât înțelegerea unei laturi speciale a fenomenelor activității umane (abstracte din întreaga realitate empirică)'' (Menger, 1996: 32).

Ele nu fac decât să explice apariția și persis- tența instituțiilor, indiferent de contribuția acestora la bunăstare. Într-adevăr, existența unor instituții neplanificate nu poate atrage după sine dorința acestora. Ceea ce poate fi dezirabil pentru oamenii obișnuiți nu este neapărat dezirabil pentru actorii economici raționali considerați în teorie (cf. Kirzner, 1990).

Ignorând diferența dintre "tipul strict" de om economic și oamenii reali, Hayek, Buchanan și Vanberg nu reușesc să vadă aspectele motivaționale importante care stau la baza evaluărilor noastre asupra regulilor și instituțiilor. Dacă dorim să admitem o scară mai largă de motivații decât cele acoperite de noțiunea de interese personale, este foarte îndoielnic că politicile de laissez- faire vor stârni aprobarea oamenilor. Sentimentele noastre morale ar putea depinde de o varietate de caracteristici percepute ale mediului social, după cum sugerează următoarea observație a doi psihologi evoluționiști:

Deoarece deciziile de căutare a hranei și de împărțire a hranei sunt probleme complexe de adaptare cu care oamenii s-au confruntat timp de milioane de ani, oamenii ar fi trebuit să dezvolte programe cognitive specializate pentru a le rezolva; și dovezi recente din studiul vânătorilor-culegători moderni sugerează că așa a fost. Aceste mecanisme monitorizează informațiile locale despre factori cum ar fi variația resurselor, folosindu-le ca pe un comutator'' pentru a activa sau dezactiva diverse programe alternative de partajare. Aceste mecanisme ar trebui să facă ca regulile de partajare să fie atractive în condiții de variație ridicată și neatractive atunci când acumularea de resurse este o chestiune de efort mai degrabă decât de noroc. (Cosmides și Tooby, 1994: 331; cf. Cosmides și Tooby, 1992)

Menger nu neagă, desigur, faptul că rezultatele științelor sociale ar trebui luate în considerare în elaborarea politicilor. Dar el rezistă tentației de a extrapola recomandări politice generale din teoria socială. El este conștient de faptul că cunoștințele noastre despre lumea socială adaugă doar câteva piese la un puzzle prost înțeles.

Markus Haller este asistent de cercetare în domeniul filosofiei la Universitatea din Geneva și director al Editions Markus Haller. Temele sale actuale de cercetare sunt: teoria proprietății; instituții sociale și psihologie morală; explicații în științele sociale.

Bibliografie

Alter, M. (1982) “Cari Menger and Homo Oeconomicus: Some Thoughts on Austrian Theory and Methodology”, Journal of Economic Issues 16/1: 149-60, reprinted in M. Blaug (ed.) (1992) Cari Menger: 1840-1921, Aldershot: Elgar.

Alter, M. (1990) “What Do We Know About Menger?”, in B.J. Caldwell (ed.) Cari Menger and his Legacy in Economics, pp. 313-48. Durham, NC: Duke University Press.

Axelrod, Robert (1984) The Evolution of Cooperation. New York: Basic Books.

Barry, N. (1982) “The Tradition of Spontaneous Order”, Literature of Liberty 5(Winter): 5-18 .

Bates, R. (1988) “Contra Contractarianism: Some Reflections on the New Institution- alism”, Politics and Society 16: 387-401.

Haller Boehm, S. (1985) “The Political Economy of the Austrian School”, in P. Roggi (ed.) Gli Economişti e la politica economica, pp. 243-60. Napoli: Edizione Scientifiche Italiane. Bohm-Bawerk, E. (1891) “The Austrian Economists”, Annals of the American Academy of Political and Social Science 1: 361-84. Bohm-Bawerk, E. (1928) “Wert”, in L. Elster, A. Weber and F. Wieser (eds) Hand- worterbuch der Staatswissenschaften, voi. 8, 4, pp. 988-1007. Jena: Gustav Fischer. Boos, M. (1986) Die Wissenschaftstheorie Cari Mengers: Biographische und ideengeschichtliche Zusammenhănge. Wien: Bohlau. Bostaph, S. (1978) “The Methodological Debate between Cari Menger and the German Historicists”, Atlantic Economic Journal 6/3: 3-16, reprinted in M. Blaug (ed.) (1992) Cari Menger: 1840-1921, Aldershot: Elgar. Buchanan, J.M. (1975) The Limits of Liberty: Between Anarchy and Leviathan. Chicago, IL: University of Chicago Press. Buchanan, J.M. (1977) Freedom in Constituţional Contract: Perspectives of a Political Economist. College Station: Texas A & M University Press. Buchanan, J.M. (1986) Liberty, Market, and the State: Political Economy in the 1980s. Brighton: Wheatsheaf. Cosmides, L. and Tooby, J. (1992) “Cognitive Adaptations for Social Change”, in J.H. Barkow, L. Cosmides and J. Tooby (eds) The Adapted Mind: Evolutionary Psychology and the Generation of Culture, pp. 163-228. New York: Oxford University Press. Cosmides, L. and Tooby, J. (1994) “Better than Raţional: Evolutionary Psychology and the Invisible Hand”, American Economic Review 84/2: 327-32. Dawkins, R. (1989) The Selfish Gene. New York: Oxford University Press. Deci, E.L. and Ryan, R.M. (1985) Intrinsic Motivation and Self-Determination in Human Behavior. New York: Plenum Press. Dennett, D.C. (1971) “Intenţional Systems”, Journal of Philosophy 68/4: 87-106. Ellickson, R.C. (1991) Order Without Law: How Neighbors Settle Disputes. Cambridge: Cambridge University Press. Elster, J. (1983) Explaining Technical Change. Cambridge: Cambridge University Press. Elster, J. (1993) “Egonomics: The Economics of Personal Conflict”, in The Great Ideas Today, pp. 87-135. Chicago, IL: Encyclopaedia Britannica. Hamowy, R. (1987) The Scottish Enlightenment and the Theory of Spontaneous Order. Carbondale: Southern Illinois University Press. Hayek, F.A. (1945) “Individualism: True and False”, The Twelfth Finlay Lecture, delivered at University College, Dublin, 17 December, reprinted in Individualism and Economic Order (1948), pp. 1-32, London: Routledge & Sons. Hayek, F.A. (1952) The Counter-Revolution of Science: Studies on the Abuse of Reason. Glencoe, IL: Free Press. Hayek, F.A. (1967) “Notes on the Evolution of Systems of Rules of Conduct”, in Studies in Philosophy, Politics and Economics, pp. 56-81. London: Routledge & Kegan Paul. Hayek, F.A. (1973) Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy, Voi. 1: Rules and Order. London: Routledge & Kegan Paul.

Hayek, F.A. (1979) Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy, Voi. 3: The Political Order of a Free People. London: Routledge & Kegan Paul. Hayek, F.A. (1988) The Fatal Conceit: The Errors of Socialism. London: Routledge. Hayek, F A. (1992) “Cari Menger, 1840-1921”, in The Fortunes of Liberalism, pp. 61- 107. London: Routledge. Hume, D. (1888) A Treatise of Human Nature. Oxford: Clarendon Press. Hume, D. (1987) “Of the Original Contract”, in Essays: Moral, Political and Literary, pp. 466-87. Indianapolis, IN: Liberty Fund. Hutchinson, T.W. (1973) “Some Themes from Investigation into Method”, in J.R. Hicks and W. Weber (eds) Cari Menger and the Austrian School of Economics, pp. 15-37. Oxford: Clarendon Press. Jaffe, W., ed. (1965) Correspondence of Leon Walras andRelatedPapers, Voi. 1:1857- 1883; Voi. 2: 1884-1897. Amsterdam: North-Holland. Jaffe, W. (1976) “Menger, Jevons and Walras De-Homogenized”, Economic Inquiry 14/4: 511-24, reprinted in M. Blaug (ed.) (1992) Cari Menger: 1840-1921, Aldershot: Elgar. Jevons, W.S. (1871) The Theory of Political Economy. London: Macmillan. Kauder, E. (1957) “Intellectual and Political Roots of the Older Austrian School”, Zeitschrift fur Nationalokonomie 47/4: 411-25, reprinted in M. Blaug (ed.) (1992) Cari Menger: 1840-1927, Aldershot: Elgar. Kauder, E. (1965) A History of Marginal Utility Theory. Princeton, NJ: Princeton University Press. Keller, R. (1994) Sprachwandel: Von der unsichtbaren Hand in der Sprache, zweite Auflage. Tubingen: Francke. Kirzner, I.M. (1990) “Menger, Classical Liberalism, and the Austrian School of Economics”, in B.J. Caldwell (ed.) Cari Menger and his Legacy in Economics, pp. 93-106. Durham, NC: Duke University Press. Knight, J. (1992) Institutions and Social Conflict. New York: Cambridge University Press. Kraus, O. (1905) “Die aristotelische Werttheorie in ihren Beziehungen zu den Lehren der modernen Psychologenschule”, Zeitschrift fur die gesamte Staatswissenschaft 4: 573-92. Kuran, T. (1995) Private Truths, Public Lies: The Social Consequences of Preference Falsification. Cambridge: Harvard University Press. Menger, C. (1891) “Die Sozialtheorien der klassischen Nationalokonomie und die moderne Wirtschaftspolitik”, Neue Freie Presse, Wien, Nr 9470, 6 January and Nr 9472, 8 January, reprinted in C. Menger (1970a) Kleinere Schriften zur Methode und Geschichte der Volkswirtschaftslehre, pp. 219-45, Tubingen: Mohr. Menger, C. (1909) “Geld”, in J. Conrad, L. Elster et al. (eds) Handworterbuch der Staatswissenschaften, 3. Auflage, Bând 4. Jena: Gustav Fischer, reprinted in C. Menger (1970b) Schriften iiber Geld und Wăhrungspolitik, pp. 1-116, Tubingen: Mohr. Menger, C. (1961) Cari Mengers Zusătze zu “Grundsătze der Volkswirtschaftslehre”. Tokyo: Library of the Hitotsubashi University. Menger, C. (1968) Grundsătze der Volkswirtschaftslehre. Tubingen: Mohr. (Orig. published 1871.) Menger, C. (1969) Untersuchungen uber die Methode der Sozialwissenschaften und der politischen Okonomie insbesondere. Tubingen: Mohr. (Orig. published 1883.)

Haller Menger, C. (1981) Principles of Economics. New York: New York University Press.

Menger, C. (1994) Cari Menger 's Lectures to Crown Prince Rudolf of Austria. Aldershot: Elgar.

Menger, C. (1996) Investigations into the Method of the Social Sciences. Grove City, PA: Libertarian Press.

Mill, J.S. (1967)”On the Delinition of Political Economy; and on the Method of Inves- tigation Proper to it”, in Collected Works, Voi. 4: Essays on Economy and Society, pp. 309-39. Toronto: University of Toronto Press. (Orig. published 1836.)

Mises, L. (1949) Human Action: A Treatise on Economics. New Haven, CT: Yale University Press.

North, D. (1981) Structure and Change in Economic History. New York: Norton.

North, D. (1994) “The Historical Evolution of Polities”, International Review of Law and Economics 14: 381-91.

Nozick, R. (1974) Anarchy, State and Utopia. Oxford: Blackwell.

Plutarch (1914) Lives, Voi. 1. London: Heinemann, Loeb Classical Library.

Polanyi, M. (1998) The Logic of Liberty: Reflections and Rejoinders. Indianapolis, IN: Liberty Fund.

Pribram, K. (1931) “Nominalismus und Begriffsrealismus in der Nationalokonomie”, Schmollers Jahrbuch 55/1: 1-42.

Rothbard, M.N. (1979) Individualism and the Philosophy of the Social Sciences. San Francisco, CA: Cato Institute.

Schelling, T.C. (1978) Micromotives and Macrobehavior. New York: Norton.

Silverman, P. (1990) “The Cameralist Roots of Menger’s Achievement”, in B.J. Cald- well (ed.) Cari Menger and his Legacy in Economics, pp. 69-91. Durham, NC: Duke University Press.

Smith, B. (1990) “Aristotle, Menger, Mises: An Essay in the Metaphysics of Economics”, in B.J. Caldwell (ed.) Cari Menger and his Legacy in Economics, pp. 263- 88. Durham, NC: Duke University Press.

Streissler, E.W. (1990) “Cari Menger on Economic Policy: The Lectures to Crown Prince Rudolf”, in B.J. Caldwell (ed.) Cari Menger and his Legacy in Economics, pp. 107-30. Durham, NC: Duke University Press.

Sugden, R. (1986) The Economics of Rights, Co-operation and Welfare. Oxford: Blackwell.

Thaler, R.H. (1991) Quasi Raţional Economics. New York: Russell Sage Foundation.

Ullmann-Margalit, E. (1978) “Invisible-Hand Explanations”, Synthese 39/2: 263-91.

Vanberg, V. (1986) “Spontaneous Market Order and Social Rules: A Criticai Exam- ination of F.A. Hayek’s Theory of Cultural Evolution”, Economics and Philosophy 2: 75-100, reprinted in Rules and Choice in Economics (1994), London: Routledge.

Vanberg, V. (1994) Rules and Choice in Economics. London: Routledge.

Walras, L. (1874) Elements d’economie politique pure. Lausanne: L. Corbaz.