traducere de Hilda ( Modora) Morăreț
PRIMA PARTE: NATURA BANILOR
CAPITOLUL 1: ROLUL BANILOR
1. Condițiile economice generale de utilizare a banilor
Acolo unde schimbul liber de bunuri și servicii este inexistent, nu este nevoie de monedă. Într-o economie în care diviziunea muncii se aplica doar la nivel strict familial sau în care producția și consumul se desfăsoară doar in cadrul unei unice gospodării, moneda este la fel de inutilă ca pentru un om izolat. Dar chiar și într-o ordine economică bazată pe diviziunea muncii, moneda ar rămâne inutilă dacă mijloacele de producție ar fi naționalizate, dacă controlul producției și al distribuției produselor finite s-ar afla în mâinile unei autorități centrale ori dacă indivizilor nu li s-ar permite să schimbe unii cu ceilalti bunurile de consum alocate.
Fenomenul monedei presupune o ordine economică în care producția se bazează pe diviziunea muncii și în care proprietatea privată cuprinde nu doar bunurile de prim ordin (bunuri de consum), ci și bunurilor de ordin superior (bunuri de producție). Într-o asemenea societate, nu există un control sistematic al producției, căci aici ar fi de neconceput o administratie centralizată asupra mijloacelor de producție. Producția este ”anarhică”. Ceea ce este produs, și cum este produs, e decis, în primul rând de proprietarii mijloacelor de producție. În orice caz, acești proprietari produc nu doar pentru satisfacerea propriilor lor nevoi individuale, ci și ale celorlalți: în evaluările lor acestia țin cont nu doar de valoarea de întrebuințare pe care ei o atribuie bunurilor, ci și de valoarea de utilitate atribuită de ceilalți membri ai comunității. Echilibrul producției și al consumului pe piață se produce atunci când diferiții producători de întâlnesc unii cu ceilalti pentru a schimba bunuri și servicii prin negociere. Rolul monedei este de a facilita afacerile de pe piață in calitate ei de mijloc de schimb.
2. Originea banilor
Schimbul indirect este diferit de schimbul direct în funcție de folosirea sau nu a unui mijloc de schimb.
Să presupunem că A și B schimbă între ei un anumit număr de unități din ”m” și ”n”. ”A” își procură bunul ”n” pe baza valorii de utilitate pe care i-o atribuie. El are intenția de a-l consuma. La fel pentru ”B”, care-și procură bunul ”M” pentru utilizarea sa imediată. Este un caz de schimb direct.
Dacă există mai mult de doi indivizi și mai mult de două tipuri de bunuri pe piață, schimbul indirect este posibil. ”A” poate să-și dorească să dobândească un bun ”p”, nu pentru că vrea să-l consume, ci pentru că vrea să-l schimbe pe un bun”q” pe care preferă să-l consume. Să presupunem că ”A” aduce pe piață două unități din bunul ”m”, ”B” aduce două unități din bunul ”n” și ”C” două unități din bunul ”o” și că ”A” caută să obțină câte o unitate din bunurile ”n” și ”o”, ”B” câte o unitate din fiecare bun ”o” și ”m” și ”C” câte o unitate din m și n . Chiar și în acest caz schimbul direct rămâne posibil evaluările subiective ale celor trei bunuri permit schimbul fiecărei unități din m, n și o pentru o unitate dintr-unul din celălalte bunuri. Dar dacă nu se poate face o asemenea ipoteză, atunci schimbul indirect este necesar și cererea de bunuri pentru nevoile imediate este mărită de cererea pentru bunuri destinate schimbului[1].
Să presupunem, de exemplu, cazul simplu în care un bun p este dorit doar de către posesorii bunului q dar că bunul q nu este dorit decât de către posesorii unui al bun r , care, la rândul său, nu este dorit decât de către posesorii lui p. Niciun schimb direct între aceste persoane nu poate avea loc. Dacă se fac schimburi, ele trebuie să fie indirecte.Astfel, de exemplu, dacă posesorii lui p îl schimbă cu q, apoi schimbă q cu r pe care ei îl doresc pentru propriul lor consum. Situația nu diferă prea mult nici atunci când oferta și cererea nu coincid în cantitate, de exemplu, când un bun indivizibil trebuie schimbat pe mai multe bunuri posedate de mai multe persoane.
Schimbul indirect devine cu atât mai necesar cu cât se adâncește diviziunea muncii și că bunurile devin mai rafinate. În stadiul actual al dezvoltării economice, ocaziile în care un schimb direct este posibil și se produce efectiv sunt deja excepționale.În orice caz, ele există, chiar și în zilele noastre. Să luăm, de exemplu, plata salariului în natură care este un schimb direct atâta timp cât angajatorul utilizează munca pentru satisfacerea imediată a propriilor sale nevoi și nu obține prin schimb bunurile pe care le plătește ca salariu și atâta timp cât salariatul consumî bunurile primite și nu le vinde. O astfel de plată a salariilor în natură este încă întâlnită în agricultură deși chiar în această sferă importanța sa scade continuu în beneficiul dezvoltării metodelor de management capitalist și a diviziunii muncii[2].
Astfel, pe piață, alături de cererea de bunuri pentru consum direct, există și o cerere de bunuri care sunt căutate nu pentru a fi consumate, ci pentru a fi utilizate în schimburi ulterioare. Este clar că nu toate bunurile reprezintă subiectul unei astfel de cereri. Un individ nu are niciun motiv de a recurge la schimbul indirect dacă el nu se așteaptă să se apropie de scopul său final, achiziționarea bunurilor pentru propria sa folosire. Faptul că nu ar exista niciun schimb decât indirect nu poate induce indivizii să se angajeze într-un schimb indirect dacă ei nu ar obține niciun dezavantaj din aceasta. Schimbul direct fiind imposibil, și schimbul indirect fiind fără utilitate din punct de vedere individual, niciun schimb nu s-ar produce atunci. Indivizii nu recurg la schimb indirect decât dacă obțin un profit din aceasta;cu alte cuvinte, când bunurile pe care ei le obțin sunt mai ușor de vândut decât bunurile la care renunță.
Nu toate bunurile sunt la fel de ușor vandabile. Pentru unele bunuri nu există decât o cerere limitată și ocazională, pentru altele ea este generală și constantă. În consecință, cei care aduc pe piață bunuri din prima categorie , înainte de a le schimba pe bunurile de care ei au nevoie, au mai puține șanse de succes decât cei care oferă bunuri din cea de-a doua categorie.Dacă, în orice caz, ei își schimbă bunurile lor mai puțin negociabile pe bunuri mai negociabile, ei se află un pic mai aproape de scopul lor final și pot să spere să ajungă mai sigur la el decât dacă ar fi mulțumiți cu schimburile directe.
În acest fel, bunurile care erau la origine mai ușor vandabile, au devenit mijloace de schimb, adică bunuri în care toți vânzătorii celorlalte bunuri convertesc mai întâi articolele lor și pe care toți viitorii cumpărători ai oricărui alt bun au interesul să-l obțină. Și imediat ce aceste bunuri, care erau mai ușor vandabile, devin mijloace comune de schimb, se produce o creștere a diferenței între caracterul vandabil al acestor bunuri și cel al celorlalte bunuri. Ceea ce va antrena,la rândul său o sporire și o lărgire a poziției lor ca mijloc de schimb[3].
Astfel, nevoile pieții conduc puțin câte puțin la selecționarea anumitor bunuri ca mijloc de schimb. Lista bunurilor din care ele au fost alese era inițial destul de mare și diferită de la o țară la alta, ea reducându-se treptat. Când un schimb direct pare a fi exclus, fiecare parte a unei tranzacții ar dori bineînțeles să-și schimbe bunurile de prisos, nu doar pe bunuri mai vandabile în general, ci pe bunurile cele mai vandabile. Și printre aceste bunuri fiecare parte ar prefera în mod natural bunul cel mai vandabil dintre toate. Cu cât un bun obținut dintr-un schimb indirect este mai vandabil, cu atât crește șansa de a-și atinge scopul final fără manevre suplimentare. Există astfel o tendință inevitabilă de eliminare a celor mai puțin vandabile bunuri utilizate ca mijloace de schimb. Asta până când rămâne un singur bun, care este atunci utilizat ca mijloc de schimb, în definitiv, ca monedă.
Acest stadiu al dezvoltării utilizării mijloacelor de schimb, utilizarea exclusivă a unui singur bun economic, nu este complet atins. În vremuri destul de vechi, în anumite locuri, extinderea schimbului indirect a condus la utilizarea a două metale prețioase, aurul și argintul, ca mijloace de schimb comun. Dar, ulterior, a avut loc o lungă întrerupere în reducerea regulate a listei de bunuri utilizate în acest scop. Timp de secole, chiar milenii, alegerea oamenilor a oscilat între aur și argint, fără ca o decizie să fie luată în acest sens. Cauza principală a acestui fenomen remarcabil trebuie căutată în calitățile naturale ale celor două metale. Ele sunt foarte asemănătoare din punct de vedere fizic și chimic și fac servicii echivalente în cee ace privește satisfacerea nevoilor umane. Și unul și celălalt sunt la fel de bune în fabricarea ornamentelor și a bijuteriilor.( Doar recent s-au făcut descoperiri tehnice care permit extinderea considerabilă a câmpului de utilizare a metalelor prețioase și care ar permite diferențierea mai clară a lor). În comunitățile izolate, utilizarea unui metal sau a altuia ca singurul mijloc de schimb a putut să se facă ocazional, dar această unitate efemeră a fost pierdută de îndată ce izolarea comunității a dispărut ca urmare a participării la com erțul international.
Istoria economică este istoria extinderii progresive a comunității economice dincolo de limitele sale inițiale, de la simplul menaj către națiune apoi către lumea întreagă. Dar fiecare creștere a mărimii sale conduce la o nouă dualitate între două mijloace de schimb de fiecare dată când când cele două comunități care se uneau nu aveau același tip de monedă. Este imposibil de prezis un verdict final atâta timp cât principalele părți ale lumii locuite nu au format o zonă comercială unică, căci abia atunci ar fi imposibil ca alte națiuni, cu alte sisteme monetare să se alăture și să modifice organizarea internațională.
Bineînțeles, dacă două sau mai multe bunuri au exact aceleași caracteristici de schimb, atât de mult încât niciunul nu este superior celorlalte ca mijloace de schimb, aceasta ar fi o limită în dezvoltarea unui sistem monetar unificat. Nu trebuie să încercăm să aflăm dacă o astfel de ipoteză se aplică în cazul aurului și a argintului. Această problemă, în legătură cu care a existat timp de decenii o controversă puternică, nu are consecințe importante în cee ace privește teoria naturii monedei. Pentru că este aproape sigur că, chiar dacă nu s-ar fi oferit niciun motiv pentru a diferenția bunurile utilizate ca mijloc de schimb, unificarea ar fi părut totuși un scop dezirabil pentru politica monetară. Utilizarea simultană a mai multor tipuri de monedă introduce neplăceri și complică tehnica schimbului într-o asemenea manieră încât eforturile unificării sistemului monetar cu siguranță ar fi avut loc oricum.
Teoria monedei trebuie să ia în considerare tot ceea ce este implicat de operarea diferitelor tipuri de monedă. Doar atunci când concluziile sale nu sunt schimbate într-un fel sau altul, este posibil să se emită ipoteza unui singur bun care servește ca mjloc de schimb. Dacă nu, trebuie să ținem cont de utilizarea simultană a mai multor mijloace de schimb. A o neglija, ar însemnă eschivarea uneia dintre cele mai delicate probleme.
3. Rolurile secundare ale banilor
Simplul fapt că moneda este un bun al cărui rol economic este de a facilita schimburile reciproce de bunuri și servicii nu oferă satisfacții autorilor care sunt mai interasați de acumularea de date decât de creșterea cunoașterii. Mai mulți cercetători își imaginează că nu acordăm o atenție atât de mare rolului monedei în viața economică dacă nu-i acordăm decât rolul de mijloc de schimb. Ei cred că semnificația monedei nu a fost subliniată în mod adecvat atâta timp cât o jumătate de duzină de alte roluri nu au fost enumerate - de parcă, într-o lume economică bazată pe schimbul de bunuri, ar putea exista un rol mai important decât acela de mijloc de schimb. După examinarea de către Menger a problemei, ar trebui să fie inutil să continuăm discuția despre conexiunea între rolurile secundare ale monedei și rolul ei principal[4]. Totuși, anumite tendințe ale literaturii recente despre monedă par să ne îndrume să examinăm pe scurt aceste roluri secundare- unele sunt legate de rolul de bază de către mai mulți autori- și de a arăta încă o dată că ele toate pot fi deduse din rolul monedei ca mijloc de schimb comun.
Aceasta se aplică rolului pe care moneda îl îndeplinește pentru a facilita operațiile de creditare. Cel mai simplu este de a-l vedea ca făcând parte din rolul său de mijloc de schimb comun. Operațiile de credit nu sunt de fapt nimic altceva decât schimbul de bunuri prezente contra unor bunuri viitoare. În operele engleze și americane, frecvent el face referire la rolul monedei ca etalon de plăți amânate[5]. Dar obiectivul inițial al acestei expresii nu este de a opune un rol particular al monedei rolului său economic obișnuit, ci doar de a simplifica discuțiile despre influența schimbărilor în valoarea monedei asupra sumei reale a datoriilor monetare.Acest obiectiv a fost foarte bine atins. Dar ar trebui subliniat că această expresie a determinat mulți autori să se ocupe de probleme asociate consecințelor economice generale ale schimbărilor valorii monedei doar din punct de vedere al modificărilor în relațiile de datorii existente și nu au văzut importanța lor în toate celălalte relații.
Rolurile monedei privind transmiterea valorii de-a lungul timpului și spațiului pot fi de asemenea conectate rolului de mijloc de schimb comun. Menger a subliniat că anumite bunuri sunt deosebit de potrivite pentru tezaurizare, și sunt, prin urmare, utilizate în acest scop, ceea e afost una din cauzele cele mai importante ale creșterii caracterului lor negociabil și deci a calificării lor ca mijloc de schimb [6]. De îndată ce obișnuința utilizării unui anumit bun economic ca mijloc de schimb devine generală, oamenii încep să-l prefere să-l depoziteze în defavoarea altor bunuri. De fapt, tezaurizarea ca formă de investiție nu joacă un rol în stadiul actual al dezvoltării noastre economice, ea a fost înlocuită de cumpărarea de bunuri cu dobândă [7]. Pe de altă parte, moneda este și astăzi un mijloc pentru a transporta valoarea prin spațiu [8]. Acest rol nu este aici nimic altceva decât un mod de a facilita schimbul de bunuri. Fermierul European care emigrează în America și vrea să schimbe proprietatea sa din Europa contra unei proprietăți în America, o vinde pe prima, pleacă în America cu moneda obținută( sau un certificate plătibil în monedă) și cumpără noua sa locuință. Acic avem un caz classic de schimb facilitate prin monedă.
O atenție deosebită a fost acordată, mai ales în vremurile recente, rolului monedei ca mijloc de plată general. Schimbul indirect împarte o simplă tranzacție în două operații separate sunt legate doar de intenția finală a celor ce fac schimburile de a obține bunuri de consum. Vânzarea și cumpărarea par, prin urmare, independente. Mai mult, dacă cele două părți ale unei tranzacții își îndeplinesc părțile lor din contract la termene diferite, cea a vânzătorului precede pe cea a cumpărătorului (printr-o achiziție pe credit), atunci acordul asupra tranzacției sau executarea contractului de către vânzător ( care nu trebuie să fie același lucru) nu are nicio legătură evidentă cu respectarea obligațiilor sale de către cumpărător . Aparenta lipsă de legătură între cele două părți ale unei simple tranzacții a servit drept motiv pentru a le considera ca două procedee independente, pentru a vorbi despre plată ca un act legal independent și în consecință pentru a atribui monedei un rol de plată obișnuit. Evident este incorrect.” Dacă ținem cont de rolul monedei ca obiect care servește pentru a facilita tranzacțiile cu bunuri și capital, un rol care include plata prețurilor monetare și rambursări ale împrumuturilor, nu este nicio necessitate și nicio justificare pentru o altă discuție despre o utilizare special sau un rol special, ca miloc de plată” [9].
Originea acestei erori (ca pentru multe alte erori în economie) trebuie căutată în accepțiunea non critiucă a conceptelor juridice și a obișnuințelor de gândire. Din punct de vedere al legii, o datorie este un subiect care poate fi considerat separat și fără nicio referință (cel puțin până la un anumit punct) la originile sale. Bine înțeles, pentru lege ca si pentru economie, moneda este unicul mijloc de schimb . Dar motivul principal, deși nu unic, al legii cu privire la monedă este problema plății. Când încearcă să răspundă la întrebarea ”Ce este moneda?” este pentru a determina cum obligațiile monetare pot fi achitate. Pentru jurist, moneda este un mijloc de plată. Economistul, pentru care problema monetară se pune sub un aspect diferit, nu trebuie să adopte acest punct de vedere dacă nu vrea, de la bun început pentru a-și atinge speranțele de a contribui la avansarea teoriei economice.
Note:
[1] Voir Wicksell : Ueber Wert, Kapital und Rente, Jena 1893, repr. Londres 19933, p. 50.
[2]. Concluzia că schimbul indirect e necesar în majoritatea cazurilor este evidentă.Cum am putea ghici, ea este una din primele descoperiri ale economiei. O găsim într-un pasaj faimos al lui Paul: ”quia non semper nec facile concurrebat, ut, cum tu haberas, quo ego desiderarem, invicem haberem, quod tu accipere velles", Paul, lib. 33 ad edictum l.1. pr. D. de contr.empt.18,I). Schumpeter face o greșeală gândindu-se că necesitatea monedei poate fi dovedită doar prin schimbul indirect( a se vedea Wesen und Hauptinhalt der theoretischen Nationalökonomie Leipzig 1908, pp. 273 et suivantes). Despre acest lucru, cf.
Weiss, Die moderne Tendenz in der Lehre vom Gelwert, Zeitschrift für Volkswirtschaft,Sozialpolitik und Verwaltung, Bd. XIX, pp. 518 și următoarele .
[3] Cf. Menger, Untersuchungen ueber die Methode des Sozialwissenschaften und der politischen Ökonomie insbesondere, Leipzig, 1883, pp. 172 ; Grundsätze der Volkswirtschaftlehre, Zweite Auf., Vienne 1923, pp. 247 și următoarele .
[4] Grundsätze, pp.278 și următoarele .
[5] Cf. Nicholson, A Treatise on Money et Essays on Present Monetary Problems,
Edimbourg 1888 pp. 21 și următoarele ; Laughlin, The Principles of Money, Londres 1903, p. 22.
[6] Cf. Menger, Grundsätze pp. 284 și următoarele.
[7]. aceasta, în afară de tendințele extraordinare de a tezauriza aurul, argintul și devizele străine încurajate de inflație și de legile care permit prelungirea acestuia.
[8]. Knies a subliniat rolul monedei ca agent transmițător de valoare între diferite locuri
[9] Menger, Grundsäze, p. 282.
Comments