traducere de Hilda ( Modora) Morăreț
PRIMA PARTE: NATURA BANILOR
CAPITOLUL 2: MĂSURA VALORII
1. Imposibilitatea măsurării valorilor subiective de întrebuințare
Deși este obișnuit să vorbești despre monedă ca instrument de măsurare a valorii și a prețurilor, acest fapt este total greșit. Atâta timp cât teoria valorii este acceptată problema măsurării nu poate fi pusă. În vechea economie politică, căutarea unui principiu care guvernează măsurarea valorii era, la un moment dat, justificabilă. Dacă, în acord cu teoria obiectivă a valorii, posibilitatea unui concept obiectiv al valorii bunurilor este acceptată și că schimbul nu este văzut decât ca o cumpărare reciprocă de bunuri echivalente, atunci în mod firesc tranzacțiile unui schimb trebuie precedate de măsurarea cantității de valoare conținută în fiecare din bunurile schimbate. Atunci, etapa următoare și evidentă este de a considera moneda ca măsură a valorii.
Totuși, teoria modernă a valorii are un alt punct de plecare. Ea consideră valoarea ca importanța atribuită unităților de bunuri de către ființele umane care caută să consume sau să dispună în cel mai bun mod de bunuri diferite. Orice tranzacție economică presupune o comparare de valori. Dar necesitatea unei astfel de comparări, la fel ca posibilitatea sa, se datorează numai circumstanței în care se găsește persoana în cauză, care trebuie să aleagă între mai multe bunuri. Este irelevant să știm dacă această alegere se face între un bun pe care îl posedă și bunul altuia pentru care ar putea să-l schimbe sau între diferitele utilizări pe care le -ar putea atribui unei cantități de resurse productive. . Într-un menaj izolat, în care( ca în cazul insulei lui Robinson Crusoe) nu este nimic de cumpărat sau de vândut, se produc schimbări în stocurile de bunuri de înaltă calitate și inferioare, de fiecare dată când când un nou lucru este creat sau consumat; și aceste schimbări trebuie făcute pe baza unor evaluări, dacă randamentele lor depășesc cheltuielile pe care le suportă. Procesul de evaluare rămâne identic, fie că este vorba despre transformarea muncii și a fîinii în pâine în cuptorul familiei, fie că este vorba de a obține pâinea sa în schimbul hainelor pe piață. Din punct de vedere al persoanei care face evaluarea, calcularea dacă un act de producție ar justifica o anumită cheltuială de bunuri și muncă este exact același lucru ca și compararea valorilor bunurilor la care renunță și valoarea bunurilor pe care și le procură, comparație care trebuie să preceadă orice tranzacție.Din acest motiv s-a spus că orice act economic poate să fie văzut ca o anumită formă de schimb [1].
Actele evaluării nu sunt susceptibile de nicio măsurare. Este adevărat că fiecare este capabil să spună dacă o porție de pâine pare să aibă o valoare mai mare decât o anumită masa de fier sau o mai mica valoare decât o porție de carne. Este adevărat că întreaga lume poate stabili o listă comparative de valori, o listă care nu este valabilă decât la un anumit moment căci ea preupune o combinație data de bunuri și dorințe. Dacă circumstanțele în care se găsește individul se schimbă, atunci și scara sa de valori se schimbă.
Totuși, evaluările subiective, care sunt pivotul întregii activități economice, nu aranjează bunurile decât în ordinea importanței lor; ele nu măsoară importanța lor. Activitatea economică nu are alt fundament decât scările de valoare astfel construite de indivizi. Un schimb se va face dacă două unități de bunuri sunt plasate diferit pe scările de valoare ale celor două persoane diferite. Pe o piață, schimburile continua până când ar fi imposibil să se efectueze orice schimb reciproc de bunuri între doi indivizi care speră să obțină mai mult pentru fiecare dintre bunurile plasate pe scara lor de valoare decât cele pe care le cedează. Dacă un individ vrea să facă un schimb pe o bază economică, el trebuie doar să ia în considerare importanțele comparate potrivit propriei sale judecăți a cantităților de bunuri în discuție. O asemenea estimare a valorilor relative nu presupune în niciun caz idea de măsurare. O estimare este o judecată psihologică direct care nu depinde de niciun tip de process intermediar sau auxiliar.
(Astfel de considerații furnizează, de asemnea, răspunsul la o serie de obiecții în legătură cu teoria subiectivă a valorii.Ar fi imprudent să concluzionăm, sub pretextul că psihologia nu a reușit și nu este pregătită să reușească să măsoare dorințele, căci este imposibil, în definitive, să atribui unor factori subiectivi raporturile de schimb catitativ precise ale pieței. Raporturile de schimb de bunuri se fundamentează pe scările de valoare ale indivizilor care intercin pe piață. Să presupunem că A are 3 pere și B are două mere. Mai mult, să presupunem că A prefer posesia a două mere decât cea a celor trei pere, în timp ce B prefer posesiunea a trei pere celei de două mere. Pe baza acestor estimări, se produce un schimb în care cele trei pere sunt date pe cele două mere.Este clar că determinarea precisă a raportului de schimb, care este de 2/3, luând un fruct drept unitate, nu presupune în niciun fel că A și B cunosc exact cu cât satisfacția obținută prin bunurile primate depășeșete satisfacția procurată prin bunurile cedate.)
Recunoașterea general a acestui fapt, pe care noi o datorăm creatorilor teoriei moderne a valorii, a fost împiedicată mult timp de un obstacol ciudat. Nu este neobișnuit pentru pionieri, care nu au ezitat să curețe noile drumuri pentri ei înșiși și pentru urmașii lor respingând în mod curajos tradițiile și modurile de gândire învechite, să refuze uneori să accepte toate consecințele propriilor lor principii. În acest caz, rămâne ca cei care urmează să corecteze lucrurile. Si este exact cazul de aici. Despre măsurarea valorii, ca și despre alte subiecte intim legate, fondatorii teoriei valorii subiective nu au vrut să-și dezvolte doctrinele într-o manieră coerentă. Este vorba mai ales de cazul Bohm – Bawerk. Sau, cel puțin, este deosebit de vizibil la el; căci argumentele sale, pe care urmează să le studiem, se găsesc în interiorul unui sistem ce ar fi permis o altă soluție, și, după autorul acestor rânduri, o mai bună soluție a problemei, dacă Bohm- Bawerk ar fi tras concluzia adecvată.
Bohm – Bawerk subliniază faptul că atunci când trebuie să alegem în viața reală între mai multe satisfacții care nu ar putea fi obținute simultan pentru că mijloacele noastre sunt limitate, situația este adesea astfel încât alternativa apare între, pe de o parte o mare satisfacție și, pe de altă parte un număr mare de satisfacții omogene mai mici.Nimeni nu va contrazice că este în puterea noastă de a ajunge la o decizie rațională în acest caz. Totuși, este de asemenea clar că un raționament care indică marea satisfacție este de preferat unuia care indică satisfacții mai mici, nu este suficientă pentru a lua o decizie; chiar știind că satisfacția adusă de primul tip este cu mult mai mare decât cea a celui de-al doilea tip, acest lucru nu ne este de prea mare ajutor. Bohm – Bawerk concluzionează că raționamentul trebuie în final să precizeze câte mici satisfacții o pot compensa pe cea mare, sau, altfel spus, de câte ori marea satisfacție o depășește pe cea mica în amploare [2].
Trebuie să-l credităm pe Cuhel pentru că a arătat erorea acestor două ultime propoziții. A spune că atâtea mici satisfacții compensează satisfacția mare, nu este de fapt identic cu afirmația că o mare satisfacție merită de atâtea ori o mică satisfacție. Cele două propoziții ar fi identice doar dacă satisfacția oferită de un anumit număr de unități dintr-un bun, luate împreună, ar fi egală cu satisfacția unei unități în sine înmulțită cu numărul unităților. Că nu se poate trage această concluzie, vine Legea satisfacerii nevoilor a lui Gossen. Cele două enunțuri: ”aș prefera 8 prune în loc de un măr” și ” aș prefera un măr în loc de 7 prune” nu pot în niciun caz să justifice concluzia pe care a tras-o Bohm – Bawerk, atunci când stipula că satisfacția procurată prin consumarea unui măr valorează mai mult de șapte ori și mai puțin de opt ori decât satisfacția obținută prin consumarea unei prune. Singura concluzie legitimă este că satisfacerea obținută prin consumarea mărului este mai mare decât satisfacția totală obținută de pe urma consumului a șapte prune și mai mică decât cea adusă de opt prune [3].
Este singura interpretare care ar fi în armonie cu conceptul fundamental enunțat de teoreticienii utilității marginale, chiar de Bohm -Bawerk însuși, care spune că utilitatea( și deci valoarea subiectivă de întrebuințare) a unui set de unități dintr-un bundescrește când stocul acestor bunuri crește.Ori, a accepta acest concept semnifică a renunța la întreaga idee de a măsura valoarea subiectivă de întrebuințare a bunurilor. Valoarea subiectivă nu este susceptibilă de nicio măsurare.
Economistul american Irving Fisher a încercat să folosească matematica pentru a ataca problema măsurării valorii [4]. Succesul pe care l-a cunoscut cu metoda sa nu a fost mai mare decât cel al predecesorilor lui cu metodele lor. Ca și ei, el nu a fost capabil să treacă peste difficultățile care survin din faptul că utilitatea marginală se diminuează când stocul crește ,I singura utilitate a metematicii în care el își deghizează argumentele și care pare a fi peste tot cosiderată o ținută promițătoare pentru cercetările economice, este de a ascunde oarecum greșelile în construcțiile inteligente, dar artificiale.
Fisher începe prin a presupune că utilitatea unui anumit bun sau a unui serviciu, desi dependent de stocul din acele bunuri sau servicii, este independent de stocul din alte bunuri. Își dă seama că nu va fi posibil să-și atingă obiectivul descoperind o unitate de măsură a utilității decât dacî mai întâi arată cum se determină raportul între două utilități marginale. Dacă, de exemplu, un individ are la dispoziție o sută de pâini timp de un an, utilitatea marginală a unei pâini va fi mai mare pentru el, decât dacă ar fi avut 150 de pâini. Problema este determinarea raportului arithmetic între cele două utilități marginale. Fisher încearcă să le compare cu o a treia utilitate. El presupune decic ă individul dispune în plus și de B galoane de petrol pe an (1 galon valorează 4,549 litri în MareaBritanie și 3, 785 litri în SUA) și numește b creșterea lui B a cărui utilitate este egală cu cea a celei de-a 100-lea pâini. În al doilea caz, cel în care individul dispune de 150 de pâini, el a presupus că stocul de B rămâne același. Atunci, utilitatea celei de a 150 -a pâine poate valora, să zicem , utilitatea b/2 . Până în acest punct nu este necesar să ne opunem argumentelor lui Fisher. Dat, în această etapă, se face un salt care înlătură toate dificultățile problemei. Fisher continua firesc, ca și cum ar fi un enunț evident: ” Utilitatea celei de a 150-a pâini este atunci mai mica decât utilitatea celei de a 100-a pâini”. Fără nicio altă explicație, urmărește calm rezolvarea problemei sale, care nu prezintă nici cea mai mica dificultate (dacă propoziția precedent este acceptată) și reușește să deducă o unitate pe care o numește ”util”. Se pare că nu-i trece prin cap că, în fraza pe care tocmai a scris-o, el contrazice întreaga teorie a utilității marginale și se pune în opoziție cu toate doctrinele fundamentale ale economiei modern. Căci, bineînțeles, această concluzie nu este legitimă decât dacă utilitatea lui b este egală cu de două ori utilitatea lui b/2 . Dar, dacă ar fi așa, atunci soluția la problema determinării raportului între utilitățile marginale ar fi putut să fie obținută mai repede, și acest lung proces de deducție nu ar fi fost necesar. În același mod în care el presupune că utilitatea lui b este dublă față de cea a lui b/2 , ar fi putut să afirme imediat că utilitatea celei de-a 150-a pâini este două treimi din cea a celei de a o 100 -a pâini.
Fisher își imaginează un stoc de galoane B care este divizibil în n mici cantități b, sau în 2n mici cantități b/2.El presupune că un individ care dispune de acest stoc B consideră valoarea unei din bunul x ca fiind egală cu cea a lui b și că valoarea unei unități dintr-un alt bun y egală cu cea a lui b/2. Apoi face presupunerea că în cele două evaluări, cu alte cuvinte cea pentru care valoarea lui x este( are atribuită) valoarea lul b și cea pentru care valoarea lui y este valoarea b/2 , individul are același stoc de galoane B la dispoziția sa.
În mod evident, el crede că este posibil să concluzioneze din toate acestea că utilitatea lui b este dublă față de cea a lui b/2. Eroarea este evidentă. În primul caz, individul este confruntat cu alegerea între x( valoarea celei de a o100-a pâini) și b=b/2 . El nu poate allege între cele două, care înseamnă că ar da aceeași valoare celor două posibilități. În cel de-al doilea caz, el trebuie să aleagă între y( valoarea celei de a 150 -a pâini) și b/2. Și aici estimează cele două alternative ca având aceeași valoare. Se pune acum problema: care este raportul între utilitatea marginală a lui b și cea a lui b/2 ? Nu-l putem determina decât dacă ne întrebăm care este raportul între utilitatea marginală a celei de-a n-a parte dintr-un stoc dat și cea a celei de a 2n-a parte a aceluiași stoc, între b/n și b/2n .Pentru asta presupunem ca stocul B să fie divizat în 2n părți de b/2n. Atunci utilitatea celei de a ( 2n-1) părți este mai mare decât cea a celei de a 2n -a parte din cazul precedent. Dacă ne imaginăm acum același stoc divizat în n părți, este clar că utilitatea marginală a celei de-a n-a parte este egală cu cea a celei de a (2n-1) părți plus cea acelei de-a 2n -a parte a cazului precedent. Ea nu face de două ori utilitatea celei de a 2n-a parte, ci mai mult de două ori această utilitate. De fapt, chiar cu un stoc constant, utilitatea marginală a mai multor unități luate împrreună, nu valorează utilitatea marginală a unei unități ori numărul de unități dar în mod necesar mai mult decât acest produs. Valoarea a două unități este mai mare decât valoarea unei unități, dar nu de două ori mai mare [5].
Fisher se gândea poate că această considerație ar putea fi eliminate presupunând b și b/2 atât de mici âncât utilitățile lor devin infinitezimale. Dacă aceasta este ideea lui, trebuie să spunem( obiectăm) că conceptul mathematic de mărimi infinitezimale nu se aplică problemelor economice. Utilitatea furnizată de o cantitate dată de bunuri sau printr-o creștere a unei cantități date de bunuri este fie atât de mare pentru a permite o evaluare, fie prea mică pentru a fi perceptibilă și, prin urmare, fără a putea influența raționamentul. Dar chiar dacă conceptele creșterii infinitezimale ar fi aplicabile, argumentul ar rămâne non valid, căci este în mod evident imposibil de a găsi proporția între două utilități marginale finite prin egalarea lor cu două utilități marginale infinitesimal.
Pentru a încheia, câteva cuvinte trebuie spuse înainte desprer încercările lui Schumpeter de a defini ca unitate satisfacția rezultată din consumul unei cantități de bunuri și de a exprima alte satisfacții ca multiplii ai acestei unități. Judecățile de valoare asupra acestui principiu ar trebui să fie exprimate astfel: ” pentru această cantitate de bunuri aș da cel mult de o mie de ori acest măr”[6]. Există cineva pe pământ capabil să schițeze astfel de imagini mentale sau să pronunțe asemenea judecăți? Există vreo activitate economică oarecare care ar depinde în mod real de asemenea decizii? Bineînțeles că nu [7]. Schumpeter face aceași eroare plecând de la presupunerea că avem nevoie de o măsură a valorii, înainte de a putea compara o ”cantitate de valoare” cu o alta. Totuși, evaluarea nu înseamnă în niciun caz să compari două ”cantități de valoare”. Pur și simplu ea constă în compararea importanței a două dorințe. Raționamentul ”Bunul a valorează pentru mine mai mult decât bunul b” nu presupune absolut deloc o măsură a valorii economice, așa cum raționamentul”Îmi este mai drag A- îl stimez mai mult – decât B” nu presupune o măsură a prieteniei.
2. Valoarea totală
Dacă este imposibil să măsori valoarea subiectivă de întrebuințare, rezultă că este imposibil să-i atribui o ”cantitate”. Putem spune că valoarea acestui bun este mai mare decât cea a altuia; dar nu este posibil să afirmăm că acest bun valorază atât. A vorbi astfel implică o unitate definită. Asta înseamnă a spune de câte ori o cantitate definită conține astfel de unități. Dar acest tip de calcul nu este aplicabil procesului de evaluare.
Aplicarea coerentă a acestor principii implică, de asemenea, o critică a părerii lui Schumpeter despre valoarea totală a unui stoc de bunuri. După Wieser, valoarea totală a unui stoc de bunuri este dată de produsul unui număr de unități sau de părți ale unui bun prin utilitatea lor marginală, și asta în orice moment.Nu este posibil să se susțină o asemenea propoziție, așa cum arată faptul că acest lucru ar dovedi că stocul total al unui bun gratuit nu ar valora niciodată nimic. Schumpeter sugerează atunci o formulă diferită în care fiecare parte este multiplicată printr-un indice corespunzând poziției sale pe scara valorilor( ceea ce, de altminteri, este arbitrar), produsele acestor multiplicări fiind apoi adăugate împreună sau integrate. Această încercare de soluție, ca și precedenta, are vina de a presupune că este imposibilsă măsori utilitatea marginală și ”intensitatea” valorii. Faptul că o astfel de măsură este imposibilă,face cele două propoziții la fel de inutile. Răspunsul la problemă trebuie găsit în alt fel.
Valoarea este întotdeauna rezultatulunui proces de evaluare. Procesul de evaluare constă în a compara importanța a două seturi de bunuri din punct de vedere al individului care face evaluarea. Individul care evaluează și seturile de bunuri evaluate, adică subiectul și obiectele evaluării, trebuie să intre ca elemente indivizibile în întregul proces de evaluare. Asta nu înseamnă ca ele să fie indivizibile și sub alte aspecte, fizic sau economic vorbind. Subiectul unui act de evaluare poate fi un grup de indivizi, un stat sau o societate, o familie atâta timp cât acționează în acest caz ca o unitate, printr-un reprezentant. Obiectele evaluate pot fi un set de unități distincte de bunuri atâta timp cât trebuie considerate în aces caz îndeosebi ca un tot. Nimic nu împiedică subiectul sau obiectul de a fi o simplă unitate pentru o evaluare dată, întimp ce pentru o altă evaluare părțile lor ar fi total independente unele de altele. Aceleași persoane care, acționând împreună printr-un reprezentant ca un singur agent, de exemplu un Stat, decid valorile relative ale unui cuirasat și ale unui spital, sunt subiecți independenți în evaluarea altor bunuri, de exemplu, a țigărilor și a ziarelor. La fel pentru bunuri. Teoria modernă a valorii se fondează pe faptul că nu importanța abstractă a diferitelor tipuri de nevoi este cea care determină scara valorilor, ci intensitatea dorințelor specifice. Pornind de aici, legea utilității marginale a fost dezvoltată sub o formă care se referă în primul rând la cazul obișnuit în care ansamblul bunurilor este divizibil. Totuși, există cazuri în care stocul total trebuie evaluat ca atare.
Să presupunem că un individ izolat economic are două vaci și trei cai și că partea din scara de valori asociate este următoarea( numărul cel mai mare este cel al bunului cel mai dorit): 1. O vacă. 2.un cal, 3.un cal, 4 un cal, 5 o vacă. Dacă un astfel de individ are de ales între o vacă și un cal, el va prefera să sacrifice o vacă și nu un cal. Dacă un animal sălbatic atacă una din vaci și unul din cai și nu ar fi posibil să le salveze pe amândouă, el va încerca să salveze calul. Dar dacă stocul total al unui tip de animal ar fi în pericol, decizia sa va fi diferită. Să presupunem că staulul și grajdul iau foc și că nu ar putea salva decât ocupanții unuia din cele două și să-i lase să piară pe ceilalți.În acest caz, dacă el preferă două vaci în locul a trei cai, va fi tentat să salveze cele două vaci mai degrabă decât cei trei cai. Rezultatul procesului de evaluare care depinde de alegerea între un cal și o vacă este preferința pentru cal. Rezultatul procesului de evaluare care depinde de alegerea între ansamblul tuturor cailor și ansamblul tutror vacilor este prefrința pentru ansamblul tuturor vacilor.
Nu putem vorbi corect despre valoare decât prin raportare la acte specifice de apreciere. Ea există doar în asemenea situații. Nu există valoare în afara procesului de evaluare. Valoarea totală nu poate fi definită decât în raport cu un caz particular a unui individ sau a unui alt ”subiect” evaluator care trebuie să aleagă între cantitățile totale disponibile din anumite bunuri economice. Ca orice altă evaluare, ea este completă în sine. Nimeni care face alegerea nu are nevoie să utilizeze noțiuni despre valoarea unei unități din acel bun. Procesul său de evaluare, ca oricare altul, provine direct din considerentele de utilitate. Când un stoc este evaluat în ansamblul său, utilitatea sa marginală, adică utilitatea ultimei sale unități disponibile coincide cu utilitatea sa totală, căci utilitatea totală este o mărime indivizibilă. La fel este adevărat și pentru valoarea totală a unui bun gratuit, ale cărei unități separate sunt fără valoare, adică retrogradate pe scara de valori și confundate cu alte unități ale tuturor altor bunuri gratuite [8].
3. Moneda ca Indice al prețurilor
Ceea ce tocmai s-a spus ar trebui să fie suficient pentru a stabili caracterul antiștiințific al practicii care atribuie monedei rolul de măsură a prețurilor, chiar și valoarea. Valoarea subiectivă nu este măsurată, ci ierarhizată. Problema măsurării valorii obiective de întrebuințare nu este cu nimic o problemă economică( Putem remarca , în trecere, că măsurarea eficacității nu este posibilă pentru toate tipurile de bunuri și, în cel mai bun caz, se poate face numai în interiorul unor tipuri separate, în timp ce orice posibilitate, nu doar de măsurare, ci și de comparare ierarhică, devine imposibilă de îndată ce se caută stabilirea unei relații între două tipuri sau mai multă eficiență.Poate fi posibil să măsori și să compari valoarea calorică a carbonului și a lemnului, dar este imposibil să aduci la un numitor comun eficacitatea obiectivă a unei mese și a unei cărți).
Valoarea obiectivă de întrebuințare nu este nici ea măsurabilă, căci ea este în mod egal rezultatul comparațiilor care rezultă din evaluări individuale. Valoarea de întrebuințare obiectivă a unei unități date dintr-un bun poate fi exprimată ca o unitate a oricărui alt bun. În zilele noastre, schimbul este efectuat de obicei prin monedă și, cum orice bun are un preț care se exprimă în monedă, valoarea de schimb a întregului bun poate să se exprime în termeni de monedă. Această posibilitate permite monedei să devină un mijloc de exprimare a valorilor când elaborarea unei scări de valori care rezultă din dezvoltarea schimburilor necesită o revizuire tehnică a evaluare.
Asta înseamnă că posibilitățile de schimb îl determină pe individ să- și modifice scara de valori. O persoană pentru care scara de valori așează ”un butoi de vin” după ”un sac de ovăz” va schimba ordinea dacă poate schimba un butoi de vin pe piață pe un bun pe care-l plasează mai sus decât sacul de ovăz. Poziția bunurilor pe scara de valori a unui individ nu depinde doar de propriile valori de întrebuințare subiective, ci și de valorile de întrebuințare subiective a bunurilor pe care el poate să le obțină în contrapartidă, de fiecare dată când acestea ultimele se găsesc mai sus plasate decât ultimele în estimările individului. Astfel, dacă vrea să obțină utilitatea maximă a resurselor sale, individul trebuie să se familiarizeze cu toate prețurile de pe piață.
Însă, pentru a face acest lucru, el are nevoie de un ajutor pentru a-și găsi drumul într-o pădure confuză de multiple raporturi de schimb. Moneda, mijlocul de schimb, care se poate schimba pe orice bun și care permite procurarea oricărui bun, este adaptată special pentru asta. Ar fi absolut imposibil pentru un individ, chiar dacă este vorba de un expert în afaceri comerciale, să urmărească schimbările condițiilor de pe piață și să adapteze scara sa de valori de întrebuințare și de schimb, dacă nu ar alege un numitor comun în care ar reflecta orice raport de schimb. Din moment ce piața permite schimbul oricărui bun pe monedă și moneda în orice bun, valoarea obiectivă de schimb este exprimată în termeni monetari.Astfel, moneda devine un indice de preț, pentru a relua expresia lui Menger. Structura completă a calculului întreprinzătorului și al consumatorului se sprijină pe procesul de evaluare a bunurilor în monedă. Prin urmare, moneda a devenit un ajutor de care spiritul uman nu se poate lipsi pentru a face calcule economice [9]. În acest sens, dacă vrem să atribuim monedei un rol de măsurare a prețurilor, nu este niciun motiv să ne abținem. Este mai bine să evităm să utilizăm un termen care poate fi ușor prost interpretat. În orice caz, utilizarea curentă nu este corectă – nu descriem în mod normal latitudinea și longitudinea ca un ”rol” al stelelor.
Note:
[1] Cf. Simmel Philosophie des Geldes, Zweite Aufl. Leipzig, 1907, p.35, a se vedea și Schumpeter, op. cit.
[2] Cf. Böhm-Bawerk, Grundzüge der Theorie des wirtschaftlichen üterwertes, Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Neue Folge, Band 13, 1886, p. 48.
[3] Cf. Cuhel, Zur Lehre von den Dedürfnissen, Innsbruck 1906 pp.189.În ultima ediției a operei sale căpătâi despre ”Capital și dobândă”, revizuită chiar de el însuși, Bohm- Bawerk susține că respinge criticile lui Cuhel, dar nu reușește să adauge considerații care ar putea conduce spre o soluție a problemei, a se vedea Kapital und Kapitazins, Dritte Aufl. Innsbruck, 1909-12 II Teil, pp.331, Exkurse, pp.280 et suivantes.
[4] Cf. Fisher, Mathematical Investigations in the Theory of Value and Prices, New Haven 1892, pp. 114 et suivantes.
[5] Cf. aussi Weiss. op. cit. p. 538.
[6] Cf. Schumpeter, op. cit. p. 290.
[7] Voir les développements dans Weiss, op. cit. pp. 534 și următoarele .
[8] Cf. Clark, Essentials of Economic Theory, 197, p.41. În prima ediție germană a acestei lucrări, argumentul de mai sus mai conținea alte două fraze care sintetiza într-un mod neadecvat rezultatele cercetării asupra valorii totale. Ca urmare a criticilor făcute de C. Verrijn Stuart, Die Grunlagen der Volkswirtshaft, Jena, 1923, p.115, ele au fost scoase din a doua ediție.
[9] Asupra subiectul caracterului indispensabil al monedei pentru calculul economic, cf cărții mele Die Gemeinwirtschaft ; Untersuchungen ueber den Sozialismus, Jena 19922 pp. 100( Această remarcă este privită din perspectiva raportării la controversa actuală privind argumentele care demonstrează imposibilitatea calculului economic într-un sistem capitalist și la distincția care este făcută între poziția lui Mises interpretată de Salerno sau Rothbard și cea a lui Hayek, Robbins sau Kirzner. Numeroase articole au fost publicate pe acest subiect în Review of Austrian Economics. NdT)
Comments