traducere de Ariana-Melania Bălaşa
CAPITOLUL 2: DETERMINANȚII VALORII DE SCHIMB OBIECTIVE SAU AI PUTERII DE CUMPĂRARE A BANILOR
(III) O cauză specială a variațiilor valorii de schimb obiective a monedei care decurge din particularitățile schimbului indirect.
11. „Viaţa scumpă”
Determinanții valorii obiective de schimb a monedei avute deja în vedere nu demonstrează c-ar avea vreo particularitate anume. În măsura în care e luată în considerare, valoarea de schimb a banilor nu este determinată diferit valoarea de schimb a altor bunuri economice. Dar există și alți factori determinanți ai variațiilor valorii de schimb obiectiv a monedei care se supun unei legi speciale.
Nu există plângere mai răspândită decât aceea împotriva „vieții scumpe”. Nu există generație care să nu se fi plâns împotriva „vremurilor scumpe” în care trăiește. Dar faptul că „totul” se scumpește înseamnă doar că valoarea de schimb obiectivă a banilor scade. Este extraordinar de dificil, dacă nu chiar imposibil, să supunem astfel de afirmații unor teste istorice și statistice. Limitele cunoștințelor noastre în acest sens vor constitui obiectul capitolului care tratează problema măsurării variaţiilor valorii banilor. Noi trebuie să ne mulțumim aici doar să anticipăm concluziile acestui capitol și să afirmăm că nu ne putem aștepta să găsim sprijin în cercetările asupra Istoriei preţurilor sau în analizarea metodelor folosite în aceste cercetări. Afirmaţiile omului obişnuit, chiar dacă se bazează adesea pe o iluzie şi chiar dacă sunt la latitudinea variațiilor în evaluările subiective ale individului, aproape că reprezintă cea mai bună dovadă a scăderii treptate a valorii de schimb obiective a banilor decât oricare altă informaţie ce poate fi furnizată în conţinutul unor publicaţii statistice voluminoase. Certitudinea nu poate fi oferită decât prin demonstrarea faptului că există un lanţ cauzal care poate să trezească acest tip de mişcare a valorii de schimb obiective a banilor și ar fi mai puţin în pericol de a fi anulată de o forță contrară. Calea aceasta, care poate duce singură spre scopul dorit, a fost deja aleasă de mulți cercetători – dar rămâne de văzut cu cât succes.
12. Teoria lui Wagner: influenţa predominării permanente a ofertei asupra cererii în determinarea preţului
Alături de multe altele, și în acord cu opinia generală populară, Wagner admite predominanța unei tendinţe de scădere a valorii obiective de schimb a banilor. El crede că acest fenomen poate fi explicat prin faptul că oferta este aproape întotdeauna mai puternică și mai capabilă să-și urmărească propriul interes avid. Chiar și excluzând cartelurile, rețelele și combinațiile reale și în ciuda concurenței între vânzători, el afirmă că oferta este mai solidară decât partea opozantă, a cererii. În plus, el îl sprijină pe comerciantul care se ocupă cu vânzarea cu amănuntul şi care este mai interesat de creșterea prețului decât clienții săi, pe care îi interesează mai degrabă menținerea prețurilor vechi sau reducerea lor, deoarece suma câștigurilor comerciantului, și, prin urmare, întreaga sa poziție economică și socială, depinde în mare măsură de prețurile pe care le obține, în timp ce în în general sunt în joc doar anumite interese ale clientului, prin urmare relativ neimportante. De aici și creșterea ponderii unei tendinţe de menţinere şi creştere a preţurilor pe partea ofertei, care acționează ca presiune permanentă pentru prețuri mai mari, mai energice și mai universale decât tendința opusă, venită din partea cererii. Prețurile sunt cu siguranță micşorate și reduse în timpul unei vânzări cu amănuntul pentru a menține și a crește vânzările și profiturile finale, iar concurența poate face acest lucru necesar, asa cum e cazul adeseori. Dar conform opiniei lui Wagner nu există nicio altă influență, care să fie atât de generală și atât de eficientă, ca interesul și lupta pentru creșterea prețurilor, care este de fapt eficace în lupta împotriva rezistențelor și în depășirea lor. Wagner vede cauzele creşterii generale a preţurilor în această dominaţie permanentă a ofertei asupra cererii[1].
De fapt, Wagner atribuie această scădere treptată a valorii obiective de schimb a banilor unei serii de factori care nu au nici un efect asupra stabilirii prețurilor cu ridicata, ci doar asupra stabilirii prețurilor cu amănuntul. Este binecunoscut faptul că prețurile cu amănuntul ale bunurilor de consum sunt supuse unor numeroase influențe care le afectează şi le împiedică să răspundă rapid și complet la mișcările prețurilor cu ridicata. Și, printre determinanții preţurilor cu amănuntul, predomină cele care tind să menţină deasupra nivelului prețurile corespunzătoare cu ridicata. Este bine cunoscut, de exemplu, că prețurile cu amănuntul se adaptează mai lent la scăderile prețurilor cu ridicata decât la creșterile acestora. Nu trebuie să uităm, însă, că ajustarea are loc în cele din urmă la fel, și că prețurile cu amănuntul ale bunurilor de consum participă întotdeauna la mișcările prețurilor de bunuri de producţie, chiar dacă apar abia ulterior şi chiar dacă sunt doar mişcări slabe şi tranzitorii ale comerțului cu ridicata care afectează comerțul cu amănuntul.
Chiar dacă am fi pregătiți să admitem existența unei predominări a ofertei asupra cererii, ar rămâne discutabil dacă am putea deduce din aceasta o tendinţă de creştere generală a scumpirilor, dacă nu s-ar putea demonstra că nu există nicio altă cauză care provoacă o creștere a prețului cu ridicata, – iar Wagner nu încearcă deloc să facă acest lucru – atunci nu am putea susține o creștere treptată a prețurilor cu amănuntul, decât dacă suntem gata să presupunem că decalajul dintre mișcările prețurilor cu amănuntul și a celor cu ridicata crește continuu. Dar Wagner nu face o astfel de presupunere și ar fi foarte greu să o susținem şi dacă ar face-o.
S-ar putea spune, de fapt, că dezvoltarea rapidă a comerţului a condus spre o tendință de ajustare mai rapidă a prețurilor cu amănuntul la prețurile cu ridicata și de către producător. Magazinele universale și societățile cooperatiste urmăresc mișcările prețurilor cu ridicata mult mai îndeaproape decât vânzătorii ambulanți și micii meseriaşi.
Este absolut de neînțeles de ce Wagner încearcă să lege această tendință generală de creştere a preţurilor, rezultată din predominarea ofertei asupra cererii, de sistemul individualist al liberei concurențe sau a liberului schimb. Și de ce spune că într-un astfel de sistem tendința este cea mai clară și apare cel mai puternic și ușor. Și de ce am spune că într-un astfel de sistem tendința este cea mai mare și apare cu cea mai mare forță și ușurință. Nu ni se oferă nicio dovadă pentru această afirmație, e probabil o consecinţă a antipatiei lui Wagner faţă de liberalismul economic. Nu am putut găsi şi nici nu este ușor de găsit o dovadă în acest sens. Cu cât libertatea comerțului este mai mare, cu atât sunt mai multe mișcări ale prețurilor en-gros ce se reflectă ușor și rapid în prețurile cu amănuntul, în special în cazul mișcărilor de scădere.
În cazul în care limitele legislative sau de altă natură ale libertății comerciale plasează producătorii și comercianții cu amănuntul pe o poziție favorabilă, reglarea este mai lentă și, uneori, reglarea completă este chiar blocată total.
Un exemplu izbitor în acest sens este oferit de încercările austriece de a-i promova în ultima vreme pe meşteşugarii şi micii comercianţi, la concurenţă cu fabricile şi magazinele universale. Aceste încercări au fost urmate de o creștere considerabilă a prețurilor între 1890 și 1914. Atunci nu exista un regim de liberă concurență, iar condițiile pe care Wagner le numește predominanța ofertei asupra cererii sunt cele mai evidente, dar în împrejurările în care dezvoltarea liberei concurenţe întâmpină mari obstacole.
13. Teoria lui Wieser: influența valorii banilor exercitată de o modificare a relației dintre economia naturală și economia monetară
Încercarea lui Wieser[2] de a explica creșterea prețurilor monetare ale mărfurilor fără a exista modificări ale valorii acestora exprimate în termeni de alte bunuri, nu este nici pe departe satisfăcătoare. Wieser crede că majoritatea schimbărilor valorii banilor care au avut loc efectiv pot fi atribuite schimbărilor raportului dintre „economia naturală” (Naturwirtschaft) și „economia monetară” (Geldwirtschaft). Când economia monetară înfloreşte, valoarea banilor se reduce; atunci când se deteriorează, valoarea monedei crește din nou. În primele zile ale unei economii monetare, cele mai multe dorințe sunt încă satisfăcute cu mijloacele economiei naturale. Familia este autosuficientă: locuiește în propria ei casă și produce cea mai mare parte din ceea ce are nevoie. Vânzarea din produsele sale nu constituie decât o sursă suplimentară de venit. Prin urmare, costul vieții producătorului sau, ceea ce înseamnă același lucru, valoarea operei sale, nu este deplină, dacă nu este deloc luată în considerare în valoarea bunurilor care sunt vândute. Singurul lucru inclus în acesta este costul materiilor prime utilizate, precum și uzura uneltelor sau a altor instrumente care trebuiau construite special. În orice caz, acest lucru nu contează prea mult în condiţiile unei producţii la scară largă. Același lucru este valabil și pentru cumpărător: dorințele pe care şi le satisface prin achiziții nu sunt cele mai importante, iar valorile de utilizare pe care trebuie să le estimeze nu sunt prea mari.
Apoi, încetul cu încetul, totul se schimbă. Extinderea sferei economiei monetare introduce în calcularea costurilor factori care nu existau înainte, pentru că apoi intră în sfera principiilor „economice”.
Lista costurilor care sunt calculate în termeni monetari crește mai mult și fiecare articol nou intrat în calculul costurilor se estimează prin comparaţie cu factorii deja exprimaţi în valută, adăugate acestora, cu efect de majorare a preţurilor. Astfel, are loc o creștere generală a prețului. Cu toate acestea, aceasta nu trebuie interpretat ca o consecință a modificării condițiilor ofertei, ci ca o scădere a valorii monedei.
Potrivit lui Wieser, dacă nu putem să explicăm creșterea prețurilor mărfurilor ca provenind exclusiv din factori monetari (înțeles care decurge din variațiile relației dintre cerere și ofertă), atunci trebuie să căutăm un alt motiv pentru aceste modificări ale nivelului general al prețurilor. În această etapă, este imposibil să găsim motivul unor astfel de fluctuații ale valorilor proprietății în factorii care aparțin valorilor mărfurilor pentru că astăzi nu avem mai puține bunuri decât au avut strămoșii noștri. Pentru Wieser, nicio explicaţie nu pare mai firească decât atribuirea scăderii puterii de cumpărare a banilor extinderii economiei monetare, care, istoric, a însoțit-o. Pentru Wieser, de fapt, tocmai inerția prețului este cea care a ajutat la schimbarea valorii banilor cu fiecare perioadă de progres. Acesta trebuie să fie fenomenul care a determinat ca vechile prețuri să crească odată cu valoarea costurilor suplimentare implicate de fiecare dată ce noi factori au fost cooptați în partea procesului de producție reglementată de monetar economie. Cu toate acestea, cu cât prețurile monetare ale mărfurilor cresc mai mult, cu atât valoarea monedei trebuie să scadă mai mult. Costul ridicat al vieţii apare astfel ca simptom inevitabil al dezvoltării unei economii monetare în creştere.
Nu se poate nega faptul că acest argument al lui Wieser are puncte importante ce vizează piața și determinarea preţului. Puncte care, dacă sunt exploatate, au repercusiuni importante asupra determinării raporturilor de schimb între diferitele bunuri economice, altele decât banii. Cu toate acestea, în măsura în care concluziile lui Wieser privesc determinarea preţurilor monetare, ele au defecte grave. În orice caz, înainte ca argumentul său să poată fi acceptat ca fiind corect, ar trebui să se demonstreze că nu a existat aici nicio forță care emană din partea banilor, ci doar forțe care emană din partea mărfurilor. Aceasta nu ar fi evaluarea banilor, ci doar cea a bunurilor, care ar fi putut cunoaşte transformarea presupus a se manifesta prin modificarea raportului de schimb.
Totuși, întregul lanț de raționamente trebuie respins. Dezvoltarea facilităţilor de schimb înseamnă că noii recruți în economie își măresc evaluările subiective ale bunurilor pe care ar dori să le vândă. Bunurile pe care aceste persoane le preţuiau anterior doar ca obiect pentru uz personal sunt acum evaluate suplimentar în funcție de posibilitatea lor de schimb cu alte bunuri.
Aceasta presupune obligatoriu o creștere a valorii lor subiective în ochii celor care le posedă și le oferă la schimb. Bunurile care sunt vândute la schimb nu mai sunt evaluate în funcție de valoarea de utilizare pe care ar fi avut-o pentru proprietari, dacă aceştia din urmă le-ar fi consumat, ci după valoarea lor de folosinţă, care poate fi obținută la schimb. A doua valoare este întotdeauna mai mare decât prima, deoarece schimburile pot apărea numai dacă sunt benefice ambelor părți implicate.
Dar, pe de altă parte, – și Wieser nu pare să se fi gândit la asta – valoarea subiectivă a bunurilor dobândite la schimb, scade. Indivizii care le obțin nu le mai acordă importanța corespunzătoare poziției lor pe o scară valori subiective (Wertskala) sau utilității (Nutzenskala): le asociază doar cu cele mai slabe care se asociaza cu celelalte bunuri de care trebuie să scape pentru a le obţine.
Să presupunem că scara de valori a posesorului unui măr, a unei pere și a unui pahar de limonadă este următoarea:
un măr
o bucată de prăjitură
un pahar cu limonadă
o pară
Dacă omului i se oferă acum ocazia să-și schimbe para cu o bucată de tort, această posibilitate va creşte importanța pe care i-o acordă parei. Atunci el va aprecia para mai mult decât apreciază limonada. Dacă are de ales între a renunța la pară sau la limonadă, va considera pierderea limonadei ca fiind răul cel mai mic. Dar acest lucru este compensat de o evaluare mai mică a prăjiturii. Să presupunem că omul nostru are o bucată de tort, pe lângă pară, măr și limonadă. Dacă îl întrebăm acum dacă ar prefera să piardă tortul sau limonada, mai degrabă ar pierde tortul, pentru că poate compensa pierderea sa prin schimbul perei, care se află sub limonadă în scara sa de valori. Posibilitatea de schimb introduce consideraţii de valoare de schimb obiectiv în deciziile economice ale fiecărui individ. Scara inițială a valorilor de utilizare este înlocuită cu o a doua scară, derivată din valorile de schimb și de utilizare, pe care bunurile economice sunt clasate nu numai în funcție de valorile lor de folosinţă, ci și după valoarea mărfurilor care pot fi obţinute contra acestora prin schimb. Există o transpunere a mărfurilor: ordinea importanței lor e schimbată. Dar dacă un bun este plasat mai sus, atunci – şi nu există nicio îndoială – un alt bun trece mai jos. Acest lucru vine pur și simplu din însăși natura scărilor de valori, care nu e altceva decât o ierarhizare de evaluări subiective, în funcţie de importanţa bunurilor evaluate[3].
Extinderea sferei de schimb are aceleași efecte asupra valorilor obiective de schimb ca și asupra schimburilor subiective. Tot în acest caz, o creștere a valorii pe o parte trebuie compensată cu scăderea valorii pe de altă parte. De fapt, este imposibil să ne imaginăm o schimbare a raportului de schimb între două bunuri, care este de așa natură încât ambele devin mai scumpe. Iar acest lucru nu poate fi evitat prin introducerea banilor gheaţă. Atunci când se afirmă că valoarea de schimb obiectivă a banilor a suferit o modificare, este oportun să arătăm o cauză specifică pentru aceasta, în afară de extinderea sferei de schimb. Dar nimeni nu a făcut vreodată o asemenea demonstrație.
Wieser începe prin a pune în opoziţie, cum e moda printre istoricii economici, economia naturală cu cea monetară. Acești termeni nu reușesc să ofere abstractizarea științifică și conceptele care stau la baza ei, esenţiale pentru orice cercetare teoretică. E dificil de știut dacă vrem să vorbim despre un stat fără schimb, în opoziţie cu o societate ordonată bazată pe schimb, sau dacă se opune condiţiilor schimbului direct şi acelea ale schimbului indirect, bazat pe folosirea banilor. Pare mai probabil ca Wieser să vrea să opună unui stat fără schimb, un stat de schimb monetar. Acesta este cu siguranță sensul în care expresiile economiei naturale și ale economiei monetare sunt folosite de istoricii economici. Și această definiție corespunde cursului actual al istoriei economice, după dezvoltarea completă a instituției monetare. Azi, când noi zone geografice sau noi sfere de consum intră în sfera schimbului, are loc o trecere directă de la un stat fără schimb, la un stat bazat pe economia monetară. Dar nu a fost întotdeauna așa. Și, în orice caz, economistul trebuie să facă o distincție clară între cele două.
Wieser vorbește despre orășanul care obișnuiește să-și petreacă vacanțele de vară la țară și să găsească mereu un preţ mic. Peste un an, când bărbatul e în vacanță, observă că prețurile au crescut brusc peste tot: satul a intrat între timp în zona economiei monetare. Fermierii îşi vând acum laptele și ouăle în oraș și le cer vizitatorilor de vară să plătească prețurile pe care se pot aştepta să le obţină pe piaţă. Dar Wieser descrie aici doar jumătate din proces. Cealaltă jumătate are loc în oraș, unde laptele, ouăle și păsările de curte de pe piață, din noile surse de aprovizionare din sat, reflectă o tendință de scădere a prețurilor. Includerea în domeniu a ceea ce până acum a fost Economie Naturală a sistemului de schimb, nu introduce o creştere unilaterală a preţurilor, ci o nivelare a lor. Dimpotrivă, efectul ar fi cauzat de o contracție a câmpului de schimb: ar exista o tendință de creștere a diferenţelor de preţ. Astfel, nu trebuie să folosim acest fenomen, așa cum face Wieser, pentru a-şi justifica propunerile privind variaţiile valorii obiective de schimb a banilor.
14. Mecanismul pieței ca forță care afectează valoarea de schimb a banilor
Cu toate acestea, creșterea treptată a prețurilor și corespondentul ei, scăderea valorii monedei, poate foarte bine explicat din perspectiva monetară, cu referire la natura banilor și a tranzacțiilor monetare.
Teoria modernă a prețurilor a elaborat toate propunerile cu privire la situaţia schimbului direct.
Chiar dacă include schimbul indirect în timpul considerațiilor sale, nu ține cont suficient de particularitatea acestui tip de schimb care depinde de ajutorul mijlocului comun de schimb, sau monedă. Aceasta, desigur, nu constituie o critică a teoriei moderne a prețurilor. Legile de stabilire a prețurilor care au fost fixate în cazul schimbului direct sunt valabile şi pentru cel al schimbului indirect, iar natura de schimb nu este modificată de folosirea monedei. Totuși, teoreticianul banilor trebuie să-şi aducă o contribuție importantă la teoria generală a prețurilor.
Dacă un potențial cumpărător consideră că prețul cerut de un potențial vânzător este prea mare, deoarece nu corespunde evaluărilor sale subiective asupra bunurilor în cauză, un schimb direct nu va fi posibil decât dacă potențialul vânzător își reduce cererile.
Dar, prin schimbul indirect, banii care intră în joc, rămân, chiar și fără o astfel de reducere, o posibilitate ca tranzacția să fie finalizată. În anumite circumstanțe, cumpărătorul potențial poate decide să plătească prețul ridicat cerut, dacă speră în același timp să poată obține pentru bunurile și serviciile pe care le poate oferi un preț mai bun decât credea. De fapt, de foarte multe ori va fi cea mai bună modalitate prin care potenţialul cumpărător ar obţine cel mai mare beneficiu posibil din tranzacţie. Bineînțeles că nu va fi adevărat dacă ambele părți cooperează imediat pentru a determina prețurile, de exemplu în cazuri precum acelea tranzacționate la Bursă sau într-o afacere individuală. Ambele părți sunt apoi capabile să îşi exprime direct estimările subiective asupra bunului și mijlocului de schimb. Există cazuri în care prețurile nu sunt determinate numai de vânzător, şi cazul în care cumpărătorul este obligat să se abțină de la cumpărare atunci când prețul cerut este prea ridicat. Într-un astfel de caz, când abținerea cumpărătorului indică vânzătorului că acesta și-a depășit cererea, vânzătorul își poate reduce din nou prețul. Dar, în anumite condiții, o procedură diferită poate înlocui acest proces sinuos. Cumpărătorul poate accepta prețul cerut și încearcă să îşi revină în altă parte prin creșterea prețurilor mărfurilor pe care le vinde el însuși. Astfel, creșterea prețurilor la alimente poate determina lucrătorii să ceară salarii mai bune. Dacă antreprenorii acceptă aceste pretenții, ei vor crește, la rândul lor, prețurile produselor lor și producătorii de alimente ar putea vedea atunci această creștere a prețului ca un motiv pentru a crește prețul din nou alimente. Astfel, creșterile de preț sunt legate între ele într-un lanț nesfârșit, și nimeni nu poate spune unde este începutul și unde este sfârșitul, sau care este cauza și care este efectul.[4]
În politicile moderne de vânzare, „prețurile fixe” joacă un rol important. Este obișnuit pentru carteluri și trusturi, și de fapt pentru toți monopoliștii, inclusiv statul [pentru o analiză mai detaliată a monopolului și diferență fundamentală între monopolul etatist (comunist) și „monopolul” privat, se face referire pentru cititor, printre altele, la analizele lui Murray N. Rothbard, pentru a stabili prețul produselor lor în mod independent, fără a fi consultați cumpărătorii. Ei par să-și impună prețurile cumpărătorului. Adesea se întâmplă același lucru pentru vânzarea cu amănuntul. Cu toate acestea, acest fenomen nu este întâmplător. El este o consecință inevitabilă a pieței dezorganizate, vânzătorul nu intră în contact cu toți cumpărătorii ci doar cu persoane fizice sau grupuri izolate. Negocierea cu acești câțiva oameni ar fi inutilă, pentru că nu contează numai aprecierile lor ci şi cele ale potenţialilor cumpărători care sunt decisive pentru determinarea preţurilor. În consecință, vânzătorul stabilește un preț despre care crede că se aproximează la nivelul la care ar trebui să fie (și, făcând acest lucru, e de înțeles că tinde să țintească mai degrabă sus decât jos) și așteaptă să vadă reacţia ciumpărătorilor.
În toate cazurile în care pare să fie singur în fixarea prețurilor, îi lipsește o cunoaștere exactă a evaluărilor cumpărătorilor. El poate face presupuneri mai mult sau mai puțin corecte despre ele și sunt negustori care au devenit experți destul de remarcabili în acest domeniu, prin observarea atentă a pieței și a psihologiei cumpărătorilor, dar nu poate exista nicio certitudine. De fapt, adesea trebuie făcute estimări cu privire la efectele procesului incert și viitor. Singura modalitate prin care vânzătorii pot ajunge la o cunoaștere fiabilă a evaluărilor consumatorii este unul de încercare și eroare. Prin urmare, prețurile cresc până la abținerea cumpărătorilor care le arată că au mers prea departe. Dar chiar dacă prețul poate părea prea mare, având în vedere valoarea curentă a monedei, cumpărătorul îl poate plăti în continuare dacă speră să poată crește în același mod prețul pe care îl „fixează” și crede că acest lucru îl va conduce la obiectivul său mai repede decât dacă s-ar se abține de la cumpărare, acțiune care s-ar putea să nu aibă efect complet mult timp și ar putea implica, de asemenea, diverse inconveniente pentru el. În astfel de circumstanțe, vânzătorul este privat de singurul său control de încredere asupra caracterului rezonabil al pretului. El observă că prețurile lui sunt plătite, crede că profiturile comerțului său cresc proporţional, şi descoperă doar încetul cu încetul scăderea puterii de cumpărare a banilor, care retrage prin ea o parte din avantajul dobândit. Cei care au studiat cu atenție istoria prețurilor trebuie să fie de acord asupra a ceea ce face ca acest fenomen să se repete de nenumărate ori. Nu se poate nega că cele mai multe dintre acestea transmiterea creșterilor de preț a scăzut, de fapt, valoarea monedei, dar nu a schimbat în niciun fel raportul de schimb între bunurile economice în sensul imaginat.
Pentru a se proteja de orice posibilă neînțelegere, trebuie să se precizeze în mod explicit că nu există nicio justificare pentru a trage din aceasta concluzia că toate creșterile de preț se pot transmite în felul acesta, şi astfel să ne gândim că ar putea exista un raport fix de schimb între diferitele bunuri economice şi diferite eforturi umane. Pentru a fi consecvenți, ar trebui să asociem apoi creșterea prețurilor bănești cu eforturile zadarnice ale avariţiei umane. O creștere a prețului monetar al unui bun își schimbă, în general, relația de schimb în raport cu alte bunuri, deși nu întotdeauna în aceeași măsură cu cea cu care schimbul acestei proprietăți cu moneda a fost modificat.
Campionii versiunii mecanice a Teoriei Cantitative ar admite, probabil, corectitudinea fundamentală a acestui argument, dar ar obiecta totuși că orice variație a valorii de schimb a banilor care nu ar porni de la schimbările din relaţiile dintre cerere şi oferta de bani ar trebui să se corecteze automat. Dacă valoarea de schimb obiectivă a banilor a scăzut, atunci cererea de bani ar trebui neapărat să crească, deoarece este nevoie de o sumă mai mare de bani pentru a face față volumului tranzacțiilor. Dacă ar fi posibil să ne uităm la cererea de monedă comunitară ca la un coeficient obţinut prin împărţirea volumului tranzacţiilor la viteza de circulaţie, această obiecţie ar fi justificată. Dar eroarea acestui raționament a fost deja arătată. Dependenţa cererii de bani de condițiile obiective, cum ar fi numărul și valoarea plăților care trebuie efectuate, este doar una dependenţa indirectă intervenind prin intermediul evaluărilor subiective ale indivizilor. Dacă preţurile valorilor monetare ale bunurilor sunt montate și fiecare achiziție separată necesită acum mai mulți bani decât înainte, asta nu înseamnă neapărat că indivizii își vor crește rezervele de bani. Este foarte posibil ca, în ciuda creșterii prețurilor, persoanele fizice să nu aibă intenția de a-și crește rezervele. Probabil că vor încerca să-și crească veniturile bănești: de fapt, este o modalitate prin care se manifestă creșterea generală a prețurilor. Dar într-o creștere a veniturilor banii nu sunt în niciun caz același lucru cu o creștere a rezervelor monetare. Este desigur posibil ca cererile individuale de bani să împingă prețurile în sus. Dar nu există nici cel mai mic motiv să presupunem că acest lucru se va întâmpla în mod necesar și nici să presupunem în special că o astfel de creștere se va întâmpla şi se va produce într-o asemenea proporţie încât efectul scăderii puterii de cumpărare a banilor să fie complet eliminat.
La fel de justificată ar putea fi ipoteza inversă și anume ca individul să evite cheltuielile inutile din cauza creșterii prețurilor, iar acest lucru l-ar determina să-și revizuiască ideile cu privire la nivelul rezervelor lichide necesare și că decizia finală cu siguranță nu ar fi o creștere, ci mai degrabă o scădere a sumei bani de păstrat.
Dar, din nou, trebuie remarcat că asta depinde de o variație generată de acțiunile dinamice. Statul static, pentru care sunt valabile afirmațiile susținătorilor versiunii mecanice a Teoriei Cantitative, este afectat de faptul că relaţiile de schimb între bunurile individuale sunt în mod necesar modificate. În anumite condiţii, tehnica pieţei poate avea ca efect extinderea şi la această modificare a relaţiei de schimb între bani şi alte bunuri economice[5].
[1] Cf. Wagner, Theoretische Sozialökonomik, II Band, p. 245. [2] Cf. Wieser, Der Geldwert und seine geschichtlichen Verändereungen, pp. 57 şi următoarele; Der Gelwert und seine Veränderungen, pp. 527 şi următoarele; Theorie der gesellschaftlichen Wirtschaft, Grundriss des Sozialökonomik, I Abt., Tübingen 1914, pp. 327 şi următoarele. [3] Vezi şi analiza lui Böhm-Bawerk asupra originii preţurilor. [4] Cititorul va putea compara această prezentare în lumina analizelor a doi studenți ai lui Mises: Rothbard, care nu poate transmite un spor asupra consumatorului (vezi tratatele sale: Omul, economia și statul și Puterea și Marketul) și Reisman care este de părere opusă în privinţa anumitor bunuri (Cf. tratatul său: Capitalismul) și care se bazează pe analiza lui Böhm-Bawerk. [5] Vezi şi articolul Die allgemeine Teuerung im Lichte der theoretischen Nationalökonomie, Archiv für Sozialwissenschaft, 37. Band, pp. 563 şi următoarele.
Comments