Ludwig von Mises, Teoria banilor și a creditului (1912) - Part. 2, Cap. 2, (II)

traducere de Ariana-Melania Bălaşa

CAPITOLUL 2: DETERMINANȚII VALORII DE SCHIMB OBIECTIVE SAU A PUTERII DE CUMPĂRARE A BANILOR

(II) Fluctuații ale valorii de schimb obiectiv a banilor cauzate de modificările relației dintre cererea și oferta de monedă.

1. Teoria cantitativă

Că valoarea obiectivă de schimb a banilor, transmisă de-a lungul timpului (der geschichtlich überkommene objektive Tauschwret des Geldes), este afectată nu numai de utilizarea industrială a materialului din care sunt făcuţi, ci și de utilizarea lor monetară, este o afirmație pe care aproape nici un economist nu ar nega-o astăzi. Însă e la fel de adevărat că părerea nespecialiştilor s-a conturat până nu de mult, pe baza unei convingeri contrarii. Pentru un observator naiv, banii din metale prețioase sunt „bani sănătoși” pentru că o bucată de metal prețios ar fi un obiect cu valoare „intrinsecă”, în timp ce banii de hârtie sunt „bani răi” pentru că valoarea lor ar fi doar „artificială”. Totuşi, în tranzacțiile comerciale, chiar și omul obişnuit, de pe stradă, care își exprimă părerea, acceptă banii nu pentru valoarea lor de utilizare industrială, ci pentru valoarea lor de schimb obiectivă, care depinde în mare măsură de utilizarea lor monetară. El îi conferă valoare unei monede de aur nu doar pentru valoarea sa de uz industrial, să zicem, din cauza posibilității de a o folosi ca bijuterie, ci mai ales pentru utilitatea ei monetară. Dar, bineînţeles, a face ceva și a conştientiza ceea ce faci sunt două lucruri destul de diferite. [1]

Judecând greşelile comune ale părerilor populare despre bani şi valoarea lor, trebuie să fim înţelegători, pentru că nici poziţia ştiinţifică privitoare la această chestiune nu a fost scutită de această eroroare. Din fericire, în ultimii ani s-a înregistrat o schimbare lentă, dar definitivă în ceea ce priveşte teoria populară a banilor. Acum este general acceptat că valoarea banilor depinde parțial de funcția monetară. Acest fapt se datorează atenției tot mai mari acordate problemelor de politică monetară încă de la începutul marii controverse privind standardele. Vechile teoriile s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, pentru că nu au putut să explice fenomene ca sistemul monetar austriac sau indian fără a presupune că valoarea banilor are o origine parțială în funcția lor monetară. Naivitatea numeroaselor studii care au combătut această idee și absența completă a oricărei influențe provenite din orice cunoaștere a teoriei valorii, îl pot face uneori pe un economist să le considere neimportante. Totuşi, ar putea pretinde că au demolat judecăţile adânc înrădăcinate şi au stimulat interesul general privind problema preţurilor. Însă nu există nicio îndoială că acestea sunt un bun indiciu al interesului crescând faţă de problemele economice. Având în vedere acest lucru, este posibil să judecăm cu mai multă îngăduinţă multe teorii monetare greșite.

E adevărat că n-au lipsit încercările de a da diferite explicaţii fenomenelor particulare ale sistemelor monetare moderne. Dar niciuna nu a avut succes. Astfel, în special, teoria lui Laughlin nu a reușit să ia în considerare aspectele particulare ale valorii banilor care sunt asociate cu funcția monetară specifică. În mod absolut corect, Laughlin subliniază că trăsătura particulară a substituenţilor monetari este convertibilitatea lor constantă și imediată în bani. [2] Cu toate acestea se dovedeşte că s-a înşelat asupra unui punct de vedere fundamental. Laughlin justifică faptul că o bucată de hârtie care nu poate fi convertită imediat în aur poate avea o anumită valoare, făcând referire la posibilitatea ca într-o zi să fie convertită. El compară moneda de hârtie inconvertibilă cu acțiunile unei companii care temporar nu ar putea plăti dividende, dar ale cărei acțiuni ar avea totuși o valoare de schimb datorită posibilității viitoarelor dividende. Mai adaugă faptul că fluctuațiile valorii de schimb a unor astfel de monede de hârtie se bazează în cele din urmă pe perspectivele schimbătoare ale conversiei lor finale. [3]

Putem demonta cu uşurinţă eroarea concluziei sale, cu ajutorul unui exemplu concret. Să luăm ca exemplu Istoria monetară a Austriei, pe care Laughlin însuşi o ia drept exemplu. Din 1859 Banca Națională a Austriei a fost scutită de obligația de a-și transforma bancnotele în monede la cerere și nimeni nu putea spune când vor fi convertite banii de hârtie emişi în 1866 sau dacă vor fi convertiți cândva. Abia la sfârșitul anilor 1890, tranziția la monedă a fost finalizată odată cu reluarea efectivă a plăților specimenelor de către Banca Austro-Ungară.

Apoi, Laughlin încearcă să explice valoarea monedei austriece în această perioadă, referindu-se la perspectivele unei conversii viitoare a bancnotelor în monede. El găsește baza valorii sale, mai întâi explicând că se va transforma în argint metalic, ce mai apoi va fi convertit în aur și urmărește vicisitudinile puterii sale de cumpărare până la probabilitățile schimbătoare ale conversiei finale. [4]

Se poate arăta însă, că argumentul său nu e admisibil. În 1884 - un an ales la întâmplare - 5% din obligațiunile guvernamentale austriece erau cotate la Bursa de Valori din Viena la o rată medie de 95,81, sau 4,19% sub valoarea nominală. Cotarea s-a făcut în termeni de guldeni de hârtie austrieci. Obligațiunile de stat erau titluri de valoare, iar statul austriac plăttea o dobândă de 5%. Astfel, obligațiunile și biletele erau ambele titluri ale aceluiași debitor. Este adevărat că obligațiunile de stat nu erau apelabile, adică nu erau convertibile în numerar pentru creditor. Cu toate acestea, ținând cont de interesul pe care l-au adus, aceastea nu puteau reprezenta un prejudiciu în ce priveşte valoarea lor, în comparație cu biletele care nu erau purtătoare de dobândă și nici nu erau convertibile. Mai mult, dobânda la obligațiuni era plătibilă în bani de hârtie, iar dacă guvernul ar fi răscumpărat obligațiunile, ar fi putut face acest lucru în bani de hârtie. De fapt, obligațiunile în cauză au fost răscumpărate voluntar în 1892, cu mult înainte ca bancnotele să fie convertite în aur. Apare atunci întrebarea: cum se poate ca obligațiunile guvernamentale, cu randament de 5%, să fie evaluate mai puțin decât titlurile care nu produc dobândă? Situaţia nu poate fi atribuită faptului că, să zicem, oamenii speră că bancnotele pot fi convertite în aur înainte ca obligațiunile să fie răscumpărate. Nu există nimic care să sugereze o asemenea predicție. Există o altă împrejurare care explică acest lucru.

Biletele erau un mijloc comun de schimb - erau bani - și, prin urmare, pe lângă valoarea pe care o aveau ca titluri pentru stat, aveau și valoare ca bani. Nu există nicio îndoială că valoarea lor ca titluri de valoare în sine nu ar fi reprezentat o bază adecvată pentru a explica nici măcar o mare parte din valoarea lor reală de schimb. Data de răscumpărare a valorilor mobiliare care au fost incluse în aceste note era de fapt foarte incertă, şi, în orice caz, foarte îndepărtată. Ca titluri, era imposibil să aibă o valoare mai mare de schimb decât cea corespunzătoare valorii așteptate atunci la răscumpărare. Prin urmare, după încetarea circulaţiei libere a argintului [monedei metalice], era destul de evident că guldenul de hârtie (și de altfel, guldenul de argint) nu va fi convertit la o rată satisfăcătoare care să depăşească rata medie la care circula în perioada imediat anterioare conversiei. În orice caz, după stabilirea legală a raportului de schimb prin Legea de reglementare a monedei din 2 august 1892, s-a hotărât ca conversia bancnotelor să nu se mai facă la un curs mai mare decât cursul anterior conversiei. Cum se poate, deci, ca valoarea în aur a coroanei (jumătate de florin) să fie deja în jurul acestui curs de la începutul celei de-a doua jumătăţi a anului 1892, deși data conversiei nu era încă cunoscută? De obicei, un titlu asupra unei sume fixe, a cărei dată de plată se află într-un viitor incert, este evaluat la o valoare mult mai mică decât suma la care se referă. Teoria lui Laughlin nu poate oferi niciun răspuns la această întrebare. Numai luând în considerare faptul că funcția banilor contribuie la valoarea, lor este posibilă găsirea unei explicații satisfăcătoare.

Încercările de până acum de a determina importanța cantitativă a forțelor emanate de monedă și care afectează relația de schimb care există între bani și alte bunuri economice s-au făcut pe baza raționamentului „Teoriei cantității”. Asta nu înseamnă că toți susținătorii Teoriei Cantității și-au dat seama că valoarea banilor nu este determinată doar de utilizările lor nemonetare, de folosirea lor la scară largă, ci și sau numai de funcția monetară. Mulți dintre susținătorii acestei teorii erau de părere opusă și credeau că valoarea banilor depinde numai de utilizarea industrială a materialului monetar. Majoritatea nu avea deloc o idee clară în această privință. Foarte puțini s-au apropiat de soluție. De multe ori e dificil să decidem cărei categorii îi aparțin unii dintre acești autori. Exprimarea le e adeseori ambiguă, iar teoriile lor sunt adeseori contradictorii. Oricum ar fi, să presupunem că toți acești teoreticieni au recunoscut importanța funcției monetare pentru determinarea valorii materialului monetar și să criticăm utilitatea teoriei lor din acest punct de vedere.

Când s-au făcut primele cercetări asupra determinanților raporturilor de schimb între bunurile economice, atenția s-a concentrat rapid asupra a doi factori a căror importanță în procesul de stabilire a prețurilor nu putea fi negată. Era imposibil să nu fie luată în considerare legătura binecunoscută dintre variațiile cantității de bunuri disponibile și variația prețurilor, iar preceptul a fost formulat rapid şi anume, că prețul unui bun crește atunci când cantitatea disponibilă din acesta scade. În același mod, s-a conștientizat importanța volumului total al tranzacțiilor asupra stabilirii prețurilor. Astfel, s-a ajuns la o teorie mecanică a determinării prețurilor - doctrina cererii și ofertei, care deţinea până de curând o poziţie dominantă în economie. Dintre toate explicațiile, aceasta este cea mai veche. Nu o putem respinge ca fiind greșită; singura obiecție valabilă împotriva ei derivă din faptul că nu revine la determinanții ultimi ai prețurilor. Ea este corectă sau incorectă, în funcție de conținutul dat cuvintelor „cerere” și „ofertă”. Este corectă dacă luăm în considerare toți factorii care îi motivează pe oameni să cumpere și să vândă. Și este incorectă dacă oferta și cererea sunt interpretate și comparate într-o singură direcție cantitativă. [5]

A fost un pas evident să plecăm de la această teorie, care fusese construită pentru a explica relațiile de schimb reciproc ale mărfurilor, pentru a o aplica și la fluctuațiile valorilor relative dintre bunuri și bani. Imediat ce oamenii au devenit conștienți de variațiile valorii banilor și au renunţat la concepția naivă despre bani ca măsură invariabilă a valorii, au început să explice și aceste variații prin modificările cantitative ale cererii și ofertei.

E adevărat că criticile obișnuite la adresa Teoriei Cantității (deseori exprimate cu mai mult resentiment decât este necesar pentru a menţine o anume obiectivitate care este singura marcă distinctivă a cercetării științifice) au avut un rol benefic până atunci, pentru că s-au opus versiunii celei mai vechi și incomplete teorii. Nu a fost greu de demonstrat că ipoteza conform căreia modificările valorii banilor sunt în mod necesar proporționale cu modificările cantității de bani, astfel încât o dublare a cantității de bani ar duce, de asemenea, la o dublare a prețurilor, nu a fost în conformitate cu faptele și că aceasta nu putea fi însă stabilită teoretic. [6] A fost chiar mai ușor, şi arată caracterul exagerat al versiunii naive a acestei teorii care a considerat cantitatea totală de bani și stocul total de bani ca fiind echivalente.

Dar toate aceste obiecții nu afectează esența doctrinei. Nici un fel de respingere sau limitare a Teoriei Cantitative nu poate fi dedusă din faptul că mai mulţi autori afirmă validitatea sa doar din ipoteza ceteris paribus [toate celelalte lucruri fiind egale]. Nici măcar atunci când afirmă mai departe că această presupunere nu este niciodată împlinită și nu poate fi niciodată împlinită. [7] Această ipoteză ceteris paribus este un instrument evident al oricărei doctrine științifice și nu există nicio lege economică care să-i se dezică de ea.

Teoria cantitativă a fost capabilă să se apere cu succes împotriva unor astfel de critici superficiale și, de-a lungul secolelor, a fost întotdeauna în centrul discuțiilor științifice, condamnată de unii și prezentată ca adevăr incontestabil de alții. Ea a fost dezbătută în lucrări mult prea numeroase pentru ca cineva să le cunoască. Este adevarat că contribuţia ştiinţifică a scrierilor sale este foarte slabă. Teoria a fost judecată ca fiind „adevărată” sau „falsă”, și datele statistice (în mare parte incomplete și interpretate greșit) au fost folosite pentru a „demonstra” sau a „infirma” – deși rareori s-a avut suficientă grijă pentru eliminarea variaţiilor cauzate de situaţii accidentale. Pe de altă parte, s-a încercat rareori să se facă o cercetare bazată pe teoria valorii.

Dacă vrem să ajungem la o evaluare corectă a Teoriei Cantitative, trebuie să luăm în considerare teoriille contemporane ale valorii. Esenţa doctrinei constă în presupunerea că oferta şi cererea de bani îi afectează valoarea. Această ipoteză este probabil suficient de bună pentru a explica marile modificări de preț. Dar este departe de a conține o teorie completă a valorii valutare. Ea descrie o cauză a modificării prețului, dar este totuși inadecvată în abordarea cuprinzătoare a problemei în sine şi nu constituie o teorie a valorii valutare. Ea nu este prin ea însăşi o teorie a valorii monedei. Are nevoie să se bazeze pe teoria generală a valorii. Una după alta, doctrinele cererii și ofertei, teoria costurilor de producție și teoria subiectivistă a valorii trebuie să fi furnizat bazele Teoriei cantitative.

Dacă folosim în discuția noastră o singură idee fundamentală conținută de Teoria cantitativă, ideea că există o legătură între variațiile valorii banilor, pe de o parte, și variațiile raporturilor dintre cererea și oferta de bani pe de altă parte, nu pentru că este expresia cea mai corectă a conținutului acestei teorii din punct de vedere istoric, ci pentru că ea e chiar esenţa adevărului teoriei, pe care chiar și cercetătorul modern îl poate și trebuie să îl recunoască ca fiind util. Deși istoricul teoriei economice poate găsi această formulare inexactă și poate oferi citări pentru a o respinge, trebuie totuși să admitem că ea conține expresia corectă a ceea ce este valabil în Teoria cantitativă și poate fi folosit ca piatră de temelie pentru teoria valorii banilor.

Dincolo de această afirmaţie, Teoria cantitativă nu ne poate oferi nimic. Mai mult, nu poate explica mecanismul variațiilor valorii banilor. Unii dintre susținătorii săi nici măcar nu iau în considerare problema, alții folosesc un principiu inadecvat pentru a trata acest subiect. Observația ne învață că există într-adevăr anumite raporturi de tipul sugerat între stocul de bani disponibil și nevoia de bani. Problema este de a deduce aceste relații din legile fundamentale ale valorii, pentru a înțelege în sfârșit adevărata lor importanță.

2. Stocul de monedă și cererea de monedă

Procesul prin care cererea și oferta se adaptează, până când acestea coincid cantitativ și calitativ și se ajunge la o poziție de echilibru, este punctul culminant al pieței. Dar oferta și cererea sunt doar o verigă dintr-un mare lanț de fenomene, al cărui capăt oferă această manifestare vizibilă pe piață, în timp ce celălalt este adânc înrădăcinat în mintea umană. Intensitatea cu care sunt exprimate oferta și cererea și, prin urmare, nivelul relațiilor de schimb la care acestea coincid, depinde de evaluările subiective ale indivizilor. Acest lucru este valabil nu numai pentru relațiile de schimb direct între bunuri economice, altele decât banii, ci și pentru raportul de schimb dintre bani, pe de o parte, și mărfuri, pe de altă parte.

S-a crezut mult timp că cererea de bani era o cantitate determinată de factori obiectivi şi independenţi de considerentele subiective. Se credea că cererea de bani era determinată, într-o comunitate economică, pe de o parte de cantitatea de bunuri care trebuia plătită într-o anumită perioadă și, pe de altă parte, de viteza de circulație a banilor. Există de la început o eroare în acest punct de vedere, o eroare care a fost combătută cu succes pentru prima dată de Menger. [8] Este inadmisibil să începem cu cererea de monedă comunitară. Comunitatea economică individualistă ca atare, care este singurul tip de comunitate în care există cerere de bani, nu este un agent economic. Ea cere bani doar în măsura în care membrii săi individuali îi cer. Cererea de bani a comunității economice nu este altceva decât suma cererilor agenților economici individuali care o compun. Cu toate acestea, pentru agenții economici individuali este imposibil să se aplice formula: Volumul total al tranzacțiilor împărțit la Viteza de circulație. Dacă vrem să ajungem la o descriere a cererii de bani a unui individ, trebuie să începem cu considerentele care conduc un astfel de individ să primească sau să plătească cu bani.

Fiecare agent economic este obligat să dețină un stoc de mijloc comun de schimb suficient pentru a-și acoperi probabil nevoile de afaceri și personale. Suma care va fi necesară depinde de circumstanțele individuale. Ea este influențată atât de obiceiurile individului, cât și de organizarea aparatului social de producție și schimb în ansamblu. Totuşi, toţi aceşti factori obiectivi exercită o influenţă doar prin motivaţiile individului. Ei nu sunt niciodată capabili să influențeze în mod direct suma efectivă a cererii sale de bani. Aici, ca în toate domeniile vieții economice, doar evaluările subiective ale agenților economici separați sunt decisive. Rezerva de putere de cumpărare deținută de doi agenți ale căror circumstanțe economice sunt identice poate fi diferită dacă avantajele și dezavantajele unei astfel de rezerve sunt evaluate diferit de către cei doi agenți.

Cantitatea de lichidităţi deținută de o persoană nu trebuie să fie formată exclusiv din valută. Dacă titlurile de valoare monetare solide, plătibile la cerere și care sunt utilizate comercial ca înlocuitori monetari, sunt curente și acceptate în locul banilor, atunci rezervele monetare ale persoanelor fizice pot fi înlocuite în totalitate sau parțial cu o rezervă corespunzătoare de înlocuitori monetari. De fapt, din motive tehnice (cum ar fi, de exemplu, necesitatea de a avea la dispoziție monede de valori diferite), aceasta se poate dovedi uneori a fi o necesitate inevitabilă. Prin urmare, putem vorbi de o cerere de bani atât în sens larg, cât şi în sens restrâns. Prima include cererea totală a unui individ de bani și înlocuitori de bani; a doua include doar cererea de bani reali. Prima este determinată de voința agentului economic în cauză. A doua este destul de independentă de influențele individuale, dacă lăsăm deoparte problema denumirii menționată mai sus. În afară de aceasta, întrebarea dacă o parte mai mare sau mai mică a lichidităților deținute de o persoană trebuie să fie constituită din înlocuitori monetari, este importantă doar dacă are posibilitatea de a obține substituenți monetari care aduc câștiguri prin dobândă, cum ar fi bancnotele care ar fi remunerate cu o dobândă - un caz rar - sau ca depozitele bancare. În toate celelalte cazuri, situația îi este complet indiferentă.

Cererea și oferta de bani a unui individ reprezintă baza cererii și ofertei de bani a comunităţii în ansamblul ei. Atâta timp cât nu se folosește niciun substitut monetar, cererea și stocul de bani ale societății sunt pur și simplu sumele cererilor și stocurilor individuale. Dar acest lucru se modifică odată cu apariţia înlocuitorilor monetari. Cererea socială de bani în sens restrâns nu mai este suma cererilor individuale de bani în sens restrâns și cererea socială de bani în sens larg nu reprezintă în niciun caz suma cererilor individuale de bani în sens larg. O parte din înlocuitorii monetari care servesc drept monedă din rezervele persoanelor fizice sunt „acoperite” de sume în valută deținute ca „fonduri de rambursare” la locul unde înlocuitorii sunt răscumpărați, care este de obicei, dar nu neapărat, societatea emitentă. Vom folosi termenul de Certificate Monetare pentru înlocuitorii de bani care sunt acoperiți integral de o rezervă a unei sume echivalente de bani și termenul de Media Fiduciară pentru cei care nu sunt acoperiți în acest fel. Relevanța acestei terminologii, care a fost aleasă în raport cu problema care va fi tratată în partea a treia a acestei lucrări, trebuie demonstrată aici. Ea nu trebuie luată în considerare în lumina tehnicilor bancare sau în sens legal: este destinată doar să servească scopurilor argumentării economice.

Doar în cazuri foarte rare un anumit înlocuitor de bani poate fi pus imediat într-unul sau celălalt grup. Acest lucru este posibil numai pentru surogatele valutare ale căror specimene fie sunt susținute în totalitate de bani, fie nu sunt susținute deloc. În cazul tuturor celorlalți înlocuitori, cei a căror cantitate totală este parțial acoperită de bani și parțial descoperită, se poate face doar o alocare imaginară proporțională cu fiecare dintre cele două grupe. Lucrul acesta nu implică nicio dificultate nouă. Dacă, de exemplu, există bancnote în circulație, a căror cantitate este acoperită pentru o treime de bani, atunci fiecare bancnotă individuală poate fi considerată o treime dintr-un certificat monetar și două treimi din mijloacele fiduciare. Este astfel evident că cererea de bani în sensul larg al comunității nu poate fi suma cererilor de bani și a înlocuitorilor de bani, pentru că a lua în considerare cererea de certificate de bani cu cea a banilor care sunt folosiți pentru acoperirea acesteia în bănci și în alte părți, echivalează cu a calcula aceeași sumă de două ori. Cererea de bani a comunității în general este suma cererilor de bani ale agenților economici individuali și pentru mijloace fiduciare (inclusiv cererea de bani de acoperire). Cererea de bani în sens restrâns este suma cererilor agenților economici individuali pentru bani și certificate (de data aceasta fără a include banii de acoperire).

În această parte vom ignora existența mijloacelor fiduciare și vom presupune că cererile de bani ale agenților individuali pot fi satisfăcute numai cu bani și certificate de valoare și, prin urmare, vom presupune că cererea de bani a comunității economice în ansamblu poate fi satisfăcută numai cu bani reali. [9] A treia parte a acestei lucrări este dedicată examinării problemelor importante și dificile care apar ca urmare a creării și circulației mediilor fiduciare.

Cererea de bani și relația acesteia cu stocul de bani reprezintă punctul de plecare pentru o explicație a fluctuațiilor valorii obiective de schimb a banilor. Neînțelegerea naturii cererii de bani echivalează de la început cu eșecul oricărei încercări de a înțelege schimbările valorii banilor. Dacă începem cu o formulă care încearcă să explice cererea de bani din punctul de vedere al comunității în loc de cel emanat de la individ oarecare, nu vom reuși să descoperim legătura dintre stocul de bani și evaluările subiective ale indivizilor - baza oricărei activități economice. Dar, pe de altă parte, această problemă este rezolvată fără dificultate dacă pentru a studia fenomenul luăm în considerare punctul de vedere al agentului individual.

Nu este nevoie de o explicație mai amplă pentru comportamentul unui individ pe piață atunci când cererea lui de bani îi depășește oferta. Cel care are la dispoziție mai mulți bani decât crede că sunt necesari pentru nevoile sale va cumpăra, pentru a scăpa de stocul de bani de prisos care se află în mâinile lui. Dacă este antreprenor, poate, de exemplu, să-și extindă afacerea. Dacă această utilizare a banilor nu îi este la îndemână, el poate cumpăra titluri purtătoare de dobândă; sau poate decide să cumpere bunuri de larg consum. Dar, în orice caz, el exprimă printr-un comportament adecvat pe piață faptul că consideră că rezerva sa de putere de cumpărare este prea mare, iar cel a cărui cerere de bani este mai mică decât stocul său se va comporta exact invers. Dacă un stoc individual de bani scade (proprietatea sau venitul său rămânând la fel), atunci va lua măsuri pentru atingerea nivelului dorit al rezervelor de putere de cumpărare printr-un comportament adecvat în efectuarea vânzărilor și cumpărărilor sale. Lipsa de schimbare înseamnă dificultate în eliminarea numerarului. Cel care este obligat să obțină un articol prin schimb va prefera să dobândească mijloacele comune de schimb care să facă posibilă deținerea articolului în cauză. Abia atunci când această achiziție presupune un sacrificiu prea mare, el se va mulțumi cu un alt bun economic, care va fi mai ușor de schimbat decât cel de care ar dori să dispună, dar mai puțin ușor de schimbat decât mijloacele comune de schimb.

În organizarea actuală a pieței, care lasă un decalaj larg între schimbul de bani, pe de o parte, și cel al altor bunurilor economice, pe de altă parte, nimic altceva decât banii nu se iau în considerare ca mijloc de schimb. Doar în circumstanțe excepționale un alt bun poate oferi acest serviciu. În cazul menționat, așadar, fiecare vânzător va fi dispus să accepte o sumă de bani mai mică decât ar fi cerut-o altfel, pentru a evita pierderea pe care ar suferi din nou în schimbul bunului pe care l-a dobândit, care se tranzacționează cu mai puțină ușurință decât banii, împotriva binelui pe care îl dorește de fapt pentru consumul său.

Vechile teorii, care pleacă de la concepția eronată a unei cereri sociale de bani, nu au putut ajunge niciodată la soluția problemei. Singura lor contribuție se limitează la parafrazări ale afirmației conform căreia o creștere a stocului de bani disponibil pentru comunitate, atunci când cererea de bani rămâne aceeași, scade valoarea obiectivă de schimb a banilor și că o creștere a cererii, cu un stoc constant. Într-o sclipire de geniu, susținătorii Teoriei cantitative înțeleseseră deja acest lucru. În niciun caz nu putem numi avans faptul că formula care dă suma cererii de bani (volumul tranzacțiilor împărțit la viteza de circulație) se reduce la elementele sale, sau faptul că se încearcă să se acorde precizie exactă ideii de stoc de bani, atâta timp cât aceasta se face cu o înțelegere greșită a naturii mijloacelor fiduciare și a mecanismelor de compensare. Nu s-a abordat problema centrală a acestei părți a teoriei banilor, atâta timp cât teoreticienii au fost incapabili să arate cât de afectate sunt evaluările subiective de schimbările în relația dintre stoc și cererea de bani. Dar această sarcină era în mod necesar dincolo de puterile acestor teorii; se prăbușeau în punctul crucial. [10]

Recent, Wieser s-a pronunțat împotriva utilizării „conceptului colectiv al cererii de bani” ca punct de plecare pentru o teorie a fluctuațiilor valorii obiective de schimb a banilor. El spune că într-o o căutare a valorii banilor, noi nu suntem afectaţi de cererea totală de bani. Cererea de bani pentru plata impozitelor, de exemplu, nu intră în discuţie, deoarece aceste plăți nu afectează valoarea banilor ci doar transferă puterea de cumpărare de la cei care plătesc impozitele către cei care le primesc.

La fel, plățile de principal și dobânzi la împrumuturi, cadouri și legaturi reprezintă un simplu transfer al puterii de cumpărare între oameni și nu o creștere sau scădere a acestei puteri de cumpărare. O teorie funcțională a valorii banilor trebuie, în legătură cu problema ei, să ia în considerare doar acei factori care determină valoarea banilor. Valoarea teoriei monedei este determinată de procesul de schimb. Prin urmare, teoria valorii banilor trebuie să țină cont doar de cantitățile care participă la un proces de schimb. [11]

Cu toate acestea, obiecțiile lui Wieser nu sunt respinse doar prin faptul că chiar și acordarea de modificare a impozitelor, a plăților de capital și a dobânzilor, în cadouri și legaturi, se încadrează în categoria economică a schimbului. Chiar dacă acceptăm definiția limitativă a schimbului a lui Wieser, trebuie totuși să ne opunem argumentului său. Nu este o particularitate a banilor ca valoarea lor (evident, Wieser vrea să vorbească de valoarea sa de schimb obiectivă) determinată de procesul de schimb. Acesta este și cazul tuturor celorlalte bunuri economice. Ar fi atunci corect ca în ce priveşte toate bunurile economice să se spună că teoria valorii trebuie să ia în considerare doar anumite cantități, de exemplu cele care intră într-un proces de schimb. Dar nu există nicio cantitate în economie care să nu fie inclusă într-un proces de schimb. Din punct de vedere economic, o cantitate nu are alte relaţii decât cele care exercită o anumită influenţă asupra evaluărilor indivizilor implicaţi în orice proces de schimb. Acest lucru este adevărat chiar dacă acceptăm că valoarea există doar în legătură cu schimbul în sensul restrâns al cuvântului înțeles de Wieser. Cei care participă la tranzacții de schimb și, prin urmare, doresc să achiziționeze sau să dispună de valută, nu evaluează unitatea monetară doar în raport cu faptul că o pot folosi în alte schimburi (în sensul restrâns al lui Wieser), dar și pentru că au nevoie de bani pentru a-și plăti impozitele, pentru a împrumuta capital, pentru a plăti dobânzi și pentru a oferi cadouri. Ei iau în considerare nivelul rezervelor lor de putere de cumpărare având în vedere nevoia de a avea bani la dispoziție pentru toate aceste scopuri, iar judecata lor asupra nevoilor lor de bani este factorul care decide cererea de bani cu care intră pe piață.

3. Consecințele unei creșteri a cantității de bani atunci când cererea de bani rămâne neschimbată sau nu crește în aceeași măsură

Dintre variațiile în relația dintre cererea de bani a unui individ și stocul său, cele care decurg din cauze pur individuale nu pot avea, în general, o mare influență cantitativă asupra pieței. În cele mai multe cazuri, ele vor fi compensate în întregime, sau cel puțin parțial, de variații contrare emanate de la alți indivizi care intervin pe piață. Ori o variație a valorii obiective a banilor nu se poate produce când o forță exercitată într-o direcție nu este contrabalansată de o forță îndreptată în sens opus. Dacă cauzele care afectează relația dintre oferta și cererea de bani din punctul de vedere al individului se rezumă pur și simplu la factori accidentali și personali, atunci, conform legii numerelor mari, probabil că forțele rezultate din aceste cauze, și acționând în ambele direcții pe piață, se vor compensa reciproc. Probabilitatea ca această compensație să fie totală este cu atât mai mare cu cât numărul agenților economici individuali crește. Altfel se întâmplă atunci când apar tulburări în comunitate în ansamblul ei, astfel încât să afecteze relația dintre stocul individual și cererea de bani. Astfel de tulburări, desigur, nu pot avea efect decât prin modificarea evaluărilor subiective ale individului; dar ele sunt fenomene socio-economice în sensul că influențează evaluările subiective ale unui număr mare de indivizi, dacă nu simultan și în aceeași măsură, cel puțin în aceeași direcție, în așa fel încât trebuie să existe neapărat un efect rezultat. asupra valorii obiective de schimb a banilor.

În istoria monedei, un rol deosebit de important l-au jucat variațiile valorii sale obiective de schimb care decurg din consecințele unei creșteri a stocului de bani în timp ce cererea a rămas neschimbată sau cel puțin nu a crescut în aceeaşi măsură. Aceste variații, de fapt, au fost primele care au atras atenția economiștilor; tocmai cu scopul de a le explica a fost enunțată pentru prima dată teoria cantitativă a banilor. Toți autorii le-au studiat cu atenție. Prin urmare, poate e justificat să le acordăm o atenție deosebită și să le folosim pentru a lămuri anumite puncte teoretice importante.

Oricum am vrea să descriem o creștere a stocului de bani, fie printr-o creștere a producției sau importului materialului din care se fac banii-marfă, fie printr-o nouă emisiune de bani de credit sau de bani decretați [fiat money], banii noi, întotdeauna creşte stocul de bani disponibil al anumitor agenți economici individuali. O creștere a stocului de bani într-o comunitate înseamnă o creștere a venitului bănesc al unui anumit număr de indivizi. Dar asta nu înseamnă neapărat în același timp și o creștere a cantității de bunuri disponibile pentru comunitate. Ceea ce nu înseamnă neapărat nici o creștere a dividendului național. O creștere a cantității de bani de credit sau de bani decretaţi poate fi considerată o creștere a stocului de bunuri disponibile numai dacă permite satisfacerea unei cereri de bani care altfel ar fi fost satisfăcută de banii-marfă, pentru că, pentru a obţine materialul banilor-marfă, ar fi fost necesar să se renunţe la alte bunuri de schimb sau să le producă cu preţul renunţării la un alt tip de producţie. Pe de altă parte, dacă lipsa noii emisiuni de bani de credit sau de bani decretați nu implică o creștere a cantității de bani-marfă, atunci creșterea de bani nu poate fi considerată ca o creștere a averii societății.

O creștere a stocului de monedă comunitară înseamnă întotdeauna creşterea sumei de bani deţinute de un anumit număr de agenţi economici, fie fie că sunt emitenţi de bani de credit sau bani de decret sau dacă sunt producători ai materialului care constituie banii-marfă. Pentru aceste persoane se modifică relația dintre cerere și stocul de bani; au o cantitate relativ nesemnificativă de bani şi lipsă relativă de alte bunuri economice. Consecința imediată a acestor două circumstanțe este că pentru ele, utilitatea marginală a unității monetare scade. Acest lucru are în mod necesar o influență asupra comportamentului lor pe piață. Ei se află într-o poziție mai puternică ca şi cumpărători. De acum înainte, se vor exprima pe piață mai intens decât înainte de cererea pentru obiectele şi pe care le doresc. Aşadar, vor putea să dea mai mulți bani pentru articolele pe care vor să le cumpere. Rezultatul evident va fi că prețurile mărfurilor în cauză vor crește, iar valoarea de schimb obiectivă a banilor va scădea în comparație cu acestea.

Dar creșterea prețurilor nu se va limita în niciun caz la piața bunurilor care sunt dorite de la început de cei care dețin noua monedă. În plus, furnizorii acestor bunuri își vor vedea veniturile și stocurile proporționale de bani crescând și, la rândul lor, vor fi în măsură să ceară mai insistent bunurile pe care le doresc, astfel încât prețurile acestor alte bunuri se vor ridica şi ele. În acest mod, creşterea preţului continuă, cu un efect din ce în ce mai mic, până când toate articolele sunt afectate într-o măsură mai mare sau mai mică. [12]

Creșterea cantității de bani nu înseamnă automat o creștere a veniturilor tuturor persoanelor. Dimpotrivă, părțile comunității care sunt ultimele care primesc cantitatea suplimentară de bani își văd veniturile diminuate, ca urmare a scăderii valorii banilor produsă de creșterea cantității lor. Vom reveni la acest punct mai târziu. Atunci, reducerea veniturilor acestor clase se află la originea unei contra-tendențe, care se opune tendinței spre reducerea valorii banilor, ca urmare a creșterii veniturilor celorlalte clase, fără a putea totuși să elimine complet efectul ei. Cei care se agață de o versiune mecanică a teoriei cantității vor fi cu atât mai înclinați să creadă că o creștere a cantității de bani trebuie să conducă la o creștere uniformă a prețurilor bunurilor economice, cu cât conceptul lor despre modalitățile de determinare a prețurilor va fi mai neclar. O înțelegere profundă a mecanismului prin care cantitatea de bani afectează prețurile mărfurilor face ca punctul de vedere al acestora să fie destul de nerezonabil. Deoarece cantitatea mai mare de bani este primită doar de un număr limitat de agenți economici și nu de toți, creșterea prețurilor nu privește în primul rând bunurile care sunt solicitate de aceste persoane; în plus, afectează aceste bunuri mai mult decât le afectează pe altele ulterior. Când creșterea prețului se extinde ulterior, dacă creșterea cantității de bani este doar un fenomen tranzitoriu, nu va fi posibil ca această diferență de creștere a prețului să se mențină complet: va avea loc un anumit grad de ajustare. Cu toate acestea, nu va exista o ajustare completă a creșterilor care să conducă la creșteri de preț în aceeași proporție. Prețurile mărfurilor nu vor mai fi în aceleași raporturi după creștere, ca înainte de începerea acesteia. Scăderea puterii de cumpărare a banilor nu va fi uniformă față de diferitele bunuri economice.

Trebuie remarcat că Hume își bazează argumentul pe acest subiect pe presupunerea că fiecare englez ar primi peste noapte, în mod miraculos, cinci monede de aur. [13] Mill remarcă pe bună dreptate că acest lucru nu ar duce la o creștere uniformă a cererii pentru diferite bunuri: prețurile articolelor de lux pentru clasele sociale sărace ar crește mai rapid decât celelalte. Totuși, el consideră că s-ar produce o creștere uniformă a prețului articolelor, și aceasta exact proporțional cu creșterea cantității de monedă, dacă „nevoile de consum și gusturile comunității colective” rămân aceleași. El presupune, la fel de artificial ca și Hume, că „la fiecare liră, șiling sau penny pe care cineva o posedă, se adaugă dintr-o dată încă o liră, șiling sau bănuț”. [14] Mill nu reușește să înțeleagă că, nici în acest caz, nu va avea loc o creștere uniformă a prețului, chiar și presupunând că, pentru fiecare membru al comunității, raportul dintre stocul de bani și totalul averii rămâne aceeași, deci că adăugarea unei cantităţi suplimentare de bani nu duce la o modificare a averii relative a indivizilor. Căci, chiar și în acest caz aproape imposibil, fiecare creștere a cantității de bani ar provoca în mod necesar o modificare a condițiilor cererii, ceea ce ar duce la o creștere disparată a prețurilor bunurilor economice. Nu toate bunurile vor fi solicitate la fel de intens, iar cele care vor fi solicitate mai intens nu vor avea toate aceeași cerere. [15]

Nu există absolut nicio justificare pentru credința larg răspândită că modificările cantității de bani trebuie să conducă la modificări invers proporționale ale valorii de schimb obiective a banilor, astfel încât, de exemplu, dublarea cantității de bani ar duce în mod necesar la înjumătățirea prețului de cumpărare, a puterii banilor. [Cititorul interviului lui Hayek, tradus pe acest site, Vom observa că acesta din urmă este surprins că Milton Friedman este un susținător al unei teorii cantitative atât de simpliste și mecanice. NdT]

Chiar și presupunând că într-un fel sau altul - trebuie să admitem că este greu de văzut cum - stocul de bani al fiecărui individ a fost crescut în așa fel încât poziția sa față de ceilalți proprietari să rămână neschimbată, nu va fi greu de demonstrat că modificarea rezultată a valorii de schimb obiectiv a banilor nu ar fi proporțională cu modificarea cantității de bani. Căci, de fapt, modul în care fiecare persoană evaluează o variație a cantității de bani de care dispune, nu depinde în niciun fel direct de dimensiunea acestei variații. Dar trebuie să presupunem că așa este, dacă vrem să concluzionăm că ar exista o variație proporțională a valorii de schimb obiective a banilor. Dacă proprietarul unei unități de bani primește b unități suplimentare, atunci nu este deloc adevărat că va evalua stocul total a+b exact la fel de mult pe cât a evaluat anterior doar stocul a. Deoarece acum inventarul e mai mare, va prețui fiecare unitate mai cu mai puţin decât înainte; dar cât de puţin, asta va depinde de o serie întreagă de circumstanțe individuale, evaluări subiective care vor fi diferite pentru fiecare individ. Doi indivizi care sunt la fel de bogați și care dețin fiecare un stoc de bani, nu vor ajunge în niciun caz la aceleași modificări în estimarea lor, după o creștere cu b unități din stocurile lor respective. Este pur și simplu absurd să presupunem că dublarea sumei monedelor la după bunul plac al unui individ trebuie să conducă la înjumătăţirea valorii de schimb pe care acesta o atribuie fiecărei unităţi monetare. Imaginați-vă, de exemplu, un individ care are obiceiul de a stoca o sută de coroane și să presupunem că îi mai dă şi altcineva o sumă suplimentară de o sută de coroane. O simplă reflecţie asupra acestui exemplu este suficientă pentru a arăta lipsa totală de realism a tuturor teoriilor care asociază variațiile cantității de bani cu efect uniform proporțional asupra puterii de cumpărare a banilor. Căci nu există nicio modificare esențială a acestui exemplu, presupunând că creșteri similare ale cantității de bani sunt aplicate tuturor membrilor comunității.

Eroarea în argumentarea celor care presupun că o modificare a cantității de bani duce la o modificare invers proporțională a puterii de cumpărare se află în punctul de plecare. Dacă vrem să ajungem la o concluzie corectă, trebuie să plecăm de la aprecierile indivizilor separaţi. Trebuie să examinăm modul în care o creștere sau o scădere a cantității de bani afectează scara valorică a indivizilor, deoarece nu numai din acestea provin relaţiile de schimb de mărfuri. Asumarea inițială a argumentelor celor care susțin teoria unei modificări invers proporționale a puterii de cumpărare în raport cu o modificare a cantității de bani constă în afirmaţia că, dacă valoarea unei unități monetare s-a dublat, jumătate din stocul de bani, banii de care dispune comunitatea, ar avea aceeași utilitate ca și cea asociată anterior cu stocul total. Corectitudinea acestei afirmaţii nu este pusă sub semnul întrebării: cu toate acestea, ea nu demonstrează ceea ce se presupune că trebuie să demonstreze.

Trebuie subliniat în primul rând că nivelul stocului total de bani și valoarea banilor sunt chestiuni absolut indiferente în ceea ce privește utilitatea folosirii banilor. Societatea trage întotdeauna cea mai mare utilitate posibilă din utilizarea banilor. Jumătate din banii de care dispune comunitatea ar duce la aceeași utilitate ca și stocul total, chiar dacă o modificare a valorii unității monetare nu ar fi proporțională cu modificările stocului de bani. Dar este important de menționat că nu rezultă deloc că dublarea cantității de bani echivalează cu înjumătățirea valorii obiective de schimb a banilor. Ar trebui să se arate că forțele emanate de evaluările agenților economici individuali ar putea produce o astfel de variație direct proporțională. Acest lucru nu poate fi dovedit: de fapt, e mai probabil contrariul. Am oferit deja o dovadă în acest sens, în cazul în care o creștere a cantității de bani deținute de agenții economici individuali implică în același timp și o creștere a venitului sau a averii acestora. Dar chiar dacă creșterea cantității de bani nu influenţează averea sau veniturile agenților individuali, efectul rămâne același.

Să presupunem că un bărbat primește jumătate din venit sub formă de titluri purtătoare de dobândă și cealaltă jumătate sub formă de bani. Să presupunem că are obiceiul de a economisi trei sferturi din venitul său și că o face păstrându-și titlurile de valoare și folosind jumătate din venitul primit în numerar în două părți egale: pentru a-și plăti consumul zilnic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru achiziționarea de titluri suplimentare. Acum să presupunem că se produce o variație a compoziției venitului său, astfel încât să primească trei sferturi din venit în numerar și un sfert în titluri de valoare. Atunci, acest bărbat va folosi două treimi din veniturile lui în numerar pentru achiziționarea de titluri purtătoare de dobândă. Dacă prețul titlurilor de valoare crește sau, ceea ce este același lucru, dacă rata dobânzii lor scade, atunci în ambele cazuri el va fi mai puțin înclinat să le cumpere și va reduce suma de bani pe care altfel ar fi folosit-o pentru a le cumpăra. Probabil va constata că beneficiul unei rezerve de bani ușor crescute îl va depăși pe cel pe care l-ar putea obține din achiziția de valori imobiliare. În al doilea caz, va fi fără îndoială, mai înclinat să plătească un preț mai mare, sau mai corect spus, mai înclinat să cumpere o cantitate mai mare la un preț mai mare decât în ​​primul caz. Dar cu siguranță nu va fi dispus să cumpere un titlu la un preț de două ori mai mare în al doilea caz, faţă în ​​primul caz.

În ceea ce îi privește pe primii susținători ai Teoriei Cantității, ipoteza că modificările cantității de bani ar avea un efect invers proporțional asupra puterii sale de cumpărare, rămâne totuși scuzabilă. Este ușor să te înșeli în acest punct dacă se încearcă să explicarea fenomenului valorii de piață prin referire la valoarea de schimb. Dar este inexplicabil că teoreticienii care, de altfel, se gândesc să plece de la teoria subiectivă a valorii pot face erori similare. Aici defectul poate fi pus pe seama proiectării mecanice a proceselor de piață. Astfel, chiar Fisher și Brown, a căror concepție despre Teoria cantității este mecanică și care încearcă să exprime sub formă de ecuații matematice legea care determină valoarea banilor, ajung în mod necesar la concluzia că variațiile raportului dintre cantitate și cererea de bani conduc la variaţii direct proporţionale ale valorii obiective a banilor. [16] Cum și prin ce canale se întâmplă acest lucru nu este dezvăluit de formulă, deoarece nu conține nicio referire la singurii factori care sunt determinanți pentru variațiile raporturilor de schimb, adică factorii care indică variațiile evaluărilor subiective ale oamenilor.

Fisher și Brown dau trei exemple pentru a demonstra corectitudinea concluziilor lor. În primul, ei presupun că guvernul schimbă denominarea monedei, astfel încât, de exemplu, ceea ce se numea anterior jumătate de dolar este acum numit un dolar întreg. Este evident, spun ei, că acest lucru va duce la o creștere a numărului de dolari în circulație și că prețurile exprimate în dolari noi vor trebui să fie de două ori mai mari decât erau înainte. Fisher și Brown ar putea avea dreptate până acum, dar concluziile pe care le trag din asta sunt greșite. Ceea ce este în joc în exemplul lor nu este o creștere a sumei de bani, ci pur și simplu o schimbare a numelui acesteia. Care este „moneda” despre care vorbește acest exemplu? Este materialul din care sunt fabricați dolarii, securitatea din spatele unui dolar de credit, moneda folosită ca monedă sau este cuvântul „dolar”?

Al doilea exemplu dat de Fisher și Brown e interpretat la fel de incorect. Ei presupun că guvernul împarte fiecare dolar în jumătate și emite un nou dolar din fiecare jumătate. Din nou, singurul lucru care se întâmplă este o schimbare de nume, de denumire.

În al treilea exemplu, ei se confruntă în sfârșit cu o creștere reală a cantității de bani. Dar acest exemplu este la fel de artificial și înșelător ca și cele ale lui Hume și Mill, pe care le-am tratat deja în detaliu. Ei presupun că guvernul oferă tuturor un dolar în plus pentru fiecare dolar deținut deja. Am arătat deja că, chiar și în acest caz, nu ar urma o modificare proporțională a valorii obiective de schimb a banilor. Un singur lucru poate explica de ce Fisher este capabil să-și mențină teoria cantitativă mecanică. Pentru el, teoria cantității pare o doctrină ciudată a valorii banilor. De fapt, el o opune categoric legilor valorii altor bunuri economice. El spune că dacă oferta mondială de zahăr ar crește de la un milion de lire la un milion de ori o sută de lire, nu ar rezulta că o sută de lire ar avea valoarea pe care o deține acum o liră. Potrivit lui Fisher, în acest sens, moneda este unică. Dar el nu oferă dovada afirmaţiei sale. Cu toate justificările aduse de Fisher și Brown cu formula lor mecanică pentru valoarea banilor, ar putea fi enunţată o formulă similară pentru valoarea oricărui bun și s-ar putea trage concluzii similare. Faptul că nimeni nu încearcă să facă acest lucru este pur și simplu și numai din cauză că o astfel de formulă ar contrazice atât de limpede experiența noastră cu privire la curbele cererii pentru majoritatea mărfurilor, încât nu ar fi posibil să o menținem, fie doar şi pentru o clipă.

Dacă comparăm două sisteme economice statice, care nu diferă cu nimic decât că într-unul sunt de două ori mai mulți bani decât în ​​celălalt, se pare că puterea de cumpărare a unității monetare într-unul dintre sisteme trebuie să fie jumătate din cea a celuilalt sistem. Cu toate acestea, nu putem trage concluzia că o dublare a cantității de bani duce în mod necesar la o înjumătățire a puterii de cumpărare. Pentru fiecare modificare a cantității de monede se introduce un factor dinamic în sistemul economic static. Noua poziție de echilibru static care se stabilește, atunci când efectele fluctuațiilor astfel implementate se încheie, nu poate fi identică cu cea care exista înainte de introducerea cantității suplimentare de monede. Prin urmare, în noua stare de echilibru, condițiile cererii de bani, dată fiind valoarea de schimb a unității monetare, vor fi și ele diferite. Dacă puterea de cumpărare a fiecărei unități din suma de dublată s-ar înjumătăți, unitatea nu ar mai avea aceeași semnificație pentru fiecare individ în noile condiții, așa cum a avut în sistemul static existent înainte de creșterea cantității monetare. Toți cei care descriu variațiile cantității monetare ca fiind invers proporționale cu valoarea ei, aplică condițiilor dinamice o metodă de analiză valabilă numai pentru condiții statice.

De asemenea, este complet greșit să ne gândim la teoria cantității ca și cum caracteristicile în cauză care afectează determinarea valorii ar fi specifice banilor. Majoritatea susținătorilor timpurii și de mai târziu ai teoriei au făcut această eroare, iar atacurile violente și adesea nedrepte care au fost îndreptate împotriva Teoriei cantității apar într-o lumină mai bună dacă devenim conștienți de această eroare și de altele de același tip. Vinovaţii sunt campionii acestei teorii.

4. Critica anumitor argumente împotriva Teoriei cantitative

Am examinat deja una dintre obiecțiile care au fost ridicate împotriva Teoriei cantitative: obiecția că este valabilă numai ceteris paribus [toate celelalte lucruri fiind egale]. Obiecţia cea mai bine fondată la concluziile noastre, este referirea la posibilitatea ca suma suplimentară de monede să fie tezaurizată. Acest argument a jucat un rol important în istoria teoriei monetare. El a fost şi una dintre cele mai ascuțite arme din arsenalul oponenților Teoriei cantitative. Dintre argumentele oponenților Teoriei circulației, a urmat imediat propunerea referitoare la flexibilitatea modalităților de plată cu economisire a numerarului, de care este strâns legată în ceea ce privește conținutul său. Ne vom ocupa de ele aici separat; cu toate acestea, tot ceea ce putem spune în prezent trebuie studiat în lumina argumentelor cuprinse în partea a treia a acestei lucrări, care tratează doctrina mijloacelor fiduciare.

Pentru Fullarton, tezaurizarea este clasicul deus ex machina. Absoarbe cantitatea superfluă de monede și împiedică intrarea lor în circulație până când este nevoie. [17] Constituie un fel de rezervor care adaptează fluxul și refluxul de monede de pe piață la variațiile cererii. Sumele monetare adunate prin tezaurizare stau acolo, sterpe, şi așteaptă vremea când comerțul are nevoie de ele pentru a menţine stabilitatea valorii obiective de schimb a banilor. Iar toate sumele de bani care i-ar putea amenința stabilitatea, când cererea de monede scade, se retrag să se refugieze în tezaur pentru a adormi acolo până vor fi scoase din nou. Aceasta presupune implicit [18] corectitudinea fundamentală a argumentelor Teoriei cantitive, dar afirmă că există totuși un principiu inerent sistemului economic care împiedică întotdeauna studiul procesului pe care îl descrie Teoria cantitativă.

Cu toate acestea, Fullarton și succesorii săi au neglijat, din păcate, să indice modul în care schimbările în cererea de bani au pus în mișcare mecanismul tezaurizării. Evident, ei au presupus că acest lucru s-a întâmplat fără a necesita deloc voința părților implicate. O astfel de idee depășește cele mai naive versiuni ale Teoriei cantitative în concepția sa pur mecanică a tranzacțiilor de piață. Chiar și cea mai superficială investigație a problemei cererii de monede nu putea să nu demonteze caracterul de necombătut al doctrinei tezaurizării.

În primul rând, trebuie să recunoaştem că, din punct de vedere economic, nu există monede care să rămână sterile. Toți banii, fie că sunt tezaurizati sau literalmente în circulație sunt dedicați exact în același mod îndeplinirii funcției lor monetare. [19] De fapt, deoarece moneda care este abandonată într-un schimb este transferată imediat din proprietatea unei părți în proprietatea celeilalte și nu se poate discerne nicio perioadă de timp perceptibilă în care este efectiv în mișcare, toate monedele trebuie să fie privite ca bunuri imobile în rezervele unui individ sau al altuia. Stocul de bani al comunității este suma stocurilor indivizilor; nu există nimic care să nu poată fi numit bani rătăcitori, nici bani care, chiar și pentru o clipă, să nu facă parte din stocul cuiva. Asta înseamnă că toate monedele aparțin stocului unui anumit individ, fiind gata pentru o eventuală utilizare. Nu este important când anume apare următoarea cerere de monede și când anume este plătită. În fiecare gospodărie sau familie ai cărei membri sunt prosperi cel puțin moderat, există un minim de rezerve al căror nivel este menținut constant prin reaprovizionare. (Faptul că, pe lângă condițiile obiective, factorii subiectivi care influențează agentul economic individual ajută la determinarea cantității cererii individuale de bani, a fost deja menționat.) Așa-numita stocare a banilor este o modalitate de a-și folosi averea. Natura incertă a viitorului ne recomandă să păstrăm mai mult sau mai puțin din posesiunile cuiva într-o formă care să faciliteze schimbarea de la un mod de folosire a averii la altul, sau trecerea de la proprietatea asupra unui lucru în cea a altuia. Asta pentru a păstra posibilitatea de a putea face față fără dificultate cererilor urgente care pot exista în viitor pentru bunuri care vor trebui obținute prin schimb. Atâta timp cât piaţa nu a atins o stare de dezvoltare în care toate sau cel puțin unele bunuri economice pot fi vândute (adică schimbate pe bani) în orice moment în condiții care nu sunt nefavorabile, acest scop poate fi atins doar prin păstrarea unei rezerve valutare într-o sumă adecvată. Cu cât viața pieței devine mai activă, cu atât acest stoc poate fi mai redus. Astăzi, deținând anumite tipuri de valori mobiliare pentru care există o piață mare, astfel încât să poată fi vândute fără întârziere și fără pierderi mari, cel puțin în vremuri normale, poate face în mare parte inutilă păstrarea unor rezerve mari de numerar.

Cererea de bani pentru depozitare nu poate fi separată de cererea de bani pentru alte scopuri. Monedele tezaurizate nu sunt altceva decât obiceiul de a păstra un stoc mai mare decât o fac în mod normal alți agenți economici, alteori, sau în alte locuri. Sumele de bani tezaurizate nu rămân sterile, indiferent dacă luăm în considerare punctul de vedere al societăţii sau al individului. Ele servesc la satisfacerea unei cereri de monede la fel de mult ca orice alți bani. Acum, susținătorii principiului bancar par să fie de părere că cererea în sensul că tezaurizarea este elastică și se conformează modificărilor cererii de monede pentru alte scopuri, astfel încât cererea totală de monede, adică cea pentru tezaurizare plus cea pentru alte scopuri, se adaptează la stocul de monede existent fără nicio modificare a valoarii de schimb obiectiv a unităţii monetare. Această idee este complet falsă. De fapt, condițiile cererii de monede, inclusiv în scop de tezaurizare, sunt independente de circumstanțele ofertei. Supoziţia contrară nu poate fi susţinută decât prin presupunerea unei legături între cantitatea de monede şi rata dobânzii [20], adică afirmând că variaţiile care decurg din modificările raportului dintre cerere şi ofertă influenţează în diferite grade prețurile mărfurilor de ordinul întâi și cele ale mărfurilor de ordin superior, astfel încât se modifică proporția dintre prețurile acestor două clase de mărfuri. Întrebările legate de posibilitățiile acestei afirmaţii, care se bazează pe ideea că rata dobânzii depinde de cantitatea mai mare sau mai mică de monede,vor fi discutate din nou în partea a III-a. Se va arăta, de asemenea, că rezervele de numerar ale băncilor care emit mijloace fiduciare nu se comportă mai mult ca un tampon în această situaţie, decât în tezaurizarea mitică. Nu există un „magazin de rezervă” de monede din care comerțul să-și poată atrage nevoile suplimentare în orice moment sau în care să-și poată direcționa surplusurile. [Cititorul își va putea lărgi reflecția cu lucrarea „The Theory of Free Banking” de Selgin, în special capitolele 5 și 6. Selgin folosește imaginea rezervoarelor de valute care se umplu și care se golesc odată cu evoluția cererii. pentru bani (p. 110 din traducerea Belles-Lettres): cititorul poate compara cu prezentarea și criticile lui Mises. NdT]

Doctrina importanței tezaurizării pentru stabilizarea valorii obiective de schimb a monedelor și-a pierdut adepții treptat, de-a lungul timpului. Astăzi, susținătorii ei sunt puțini. Chiar și apartenența lui Diehl la acest grup este doar aparentă. Este de acord, este adevărat, cu critica îndreptată de Fullarton împotriva teoriei circulației. Pe de altă parte, el admite că termenii „inert” și „latent” folosiți de Fullarton sunt aplicați în mod eronat rezervelor valutare, deoarece aceste rezerve nu sunt sterile, ci pur și simplu servesc unui alt scop decât cel urmărit de monedele aflate în circulație. De asemenea, este de acord că sumele de bani din aceste rezerve și sumele folosite pentru plăți nu pot fi distinse unele de altele clar și că aceleași sume servesc o dată unui scop, alta dată celuilalt scop. În ciuda acestui fapt, el îl susține însă pe Fullarton împotriva lui Ricardo. El spune că, chiar dacă sumele scoase din rezerve trebuie înlocuite din stocurile de bani existente în comunitate, această nevoie nu se produce imediat: poate trece o perioadă lungă înainte de a fi necesar, iar în orice caz rezultă că legătura mecanică pe care Ricardo o presupune că există între cantitatea de monede în circulație și prețurile mărfurilor nu poate fi acceptată, nici măcar în ceea ce privește rezervele. [21] Diehl nu explică în detaliu de ce ar fi nevoie de o perioadă lungă înainte ca sumele presupuse luate din rezerve să fie înlocuite. Dar el admite corectitudinea fundamentală a criticii aduse argumentelor lui Fullarton; este posibil să recunoaștem singura rezervă pe care o face dacă o interpretăm în sensul că poate și trebuie să treacă un timp înainte ca modificările cantității de monede să se manifeste în întreaga piață într-o variație a valorii obiective de schimb a banilor. Pentru asta, creșterea stocurilor individuale de bani care rezultă din intrarea unei cantități suplimentare de bani trebuie să conducă la o modificare a evaluărilor subiective ale indivizilor și cu greu se poate nega că acest lucru se întâmplă imediat și începe imediat să aibă un efect asupra pieţei. Pe de altă parte, o creștere a cererii de bani a unui individ dacă stocul său de bani rămâne același, sau o scădere a stocului său dacă cererea lui rămâne aceeași, trebuie să conducă imediat la modificări ale evaluărilor subiective care trebuie exprimate în piaţă, chiar daca nu toate imediat, printr-o creştere a valorii obiective de schimb. Putem admite că orice variație a cantității de monede încurajează individul să-și verifice judecata în măsura nevoilor sale de bani și că aceasta îl conduce la reducerea cererii în cazul unei reduceri a stocului de bani și la o creștere. în cazul unei creșteri a acestui stoc, dar ipoteza că o astfel de limitare sau creștere trebuie să aibă loc nu are o bază logică, cu atât mai puțin ipoteza că acestea ar trebui să apară într-un grad care să facă posibilă menținerea stabilă a valorii obiective de schimb a banilor.

O obiecție mai valabilă este negarea importanței practice a Teoriei cantității, care este implicată în atribuirea organizării actuale a sistemului monetar de plăți și de credit a unei tendințe de neutralizare a variațiilor cantității de monedă și de a le împiedica să devină eficiente. Se spune că viteza fluctuantă a circulației monedelor și elasticitatea modalităților de plată posibile a sistemului de creditare și îmbunătățirea progresivă a organizării și tehnicilor bancare, adică ușurința cu care metodele de plată se pot adapta la extinderea sau scăderea comerțului a făcut ca mișcarea prețurilor să fie cât mai independentă de variațiile cantităţii de monede, mai ales că nu există o relație cantitativă între monede și înlocuitorii lor, adică între stocul de monede, volumul tranzacțiilor și plăți. Se spune că, dacă, în astfel de circumstanțe, vrem să păstrăm teoria cantității, trebuie să ne bazăm nu numai pe banii curenţi, ci „să-i extindem pentru a include toate monedele existente, inclusiv toți înlocuitorii monetari tangibili care sunt capabili să circule, dar și orice tranzacție a sistemului bancar sau orice înțelegere între cele două părți asupra unui contract care înlocuiește o plată în valută. Se admite că acest lucru ar face teoria aproape inutilizabilă în practică, dar i-ar asigura universalitatea teoretică. Și nu se neagă că acest lucru ar aduce o problemă aproape insolubilă - aceea a condițiilor în care se creează creditul și a modului în care acesta afectează determinarea valorilor și prețurilor. [22]

Răspunsul la toate acestea este cuprins în a treia parte a acestei lucrări, unde se discută problema presupusei flexibilităţi a creditului. [23]

5. Alte aplicații ale Teoriei cantitative

În general, teoria cantității nu a fost folosită pentru a studia consecințele unei scăderi a cererii de bani atunci când stocul de bani rămâne constant. Nu a existat o motivație istorică pentru o astfel de cercetare. Problema nu a fost niciodată relevantă, pentru că nu a existat niciodată nici cea mai mică justificare pentru încercarea de a rezolva întrebările controversate de politică economică prin răspunsul la ele. Istoria economică ne arată o creștere continuă a cererii de bani. Trăsătura caracteristică a dezvoltării cererii de bani este intensificarea acesteia. Creșterea diviziunii muncii și deci a tranzacțiilor de schimb, care au devenit constant din ce în ce mai indirecte și dependente de folosirea banilor, au contribuit la acest rezultat, la fel ca și creșterea populației și a prosperității. Tendințele care rezultă din creșterea cererii de bani au devenit atât de puternice în anii dinaintea războiului încât, chiar dacă creșterea stocului de bani ar fi fost mult mai mare decât era, obiectivul de valoare de schimb al monedei ar fi avut cu siguranță a crescut. Numai faptul că această creștere a cererii de bani a fost însoțită de o expansiune extraordinar de mare a creditului, care a depășit cu siguranță creșterea cererii de bani în sens larg, poate ajuta la explicarea faptului că cursul de schimb obiectiv al valorii monetare în această perioadă nu numai că nu a crescut, ci chiar a scăzut. (Un alt factor va apărea mai târziu în acest capitol).

Dacă ar fi să aplicăm varianta mecanică a Teoriei cantitative în cazul unei scăderi a cererii de monede cu un stoc de monede neschimbat, ar trebui să concluzionăm că ar exista o scădere uniformă a prețului mărfurilor, proporțională aritmetic cu modificarea relaţiei dintre stoc şi cerere. Varianta mecanică a Teoriei cantitative, bazată pe un transfer eronat al unei legi statice într-o sferă dinamică, este la fel de inadecvată în acest caz ca și în celălalt. Nu ne poate satisface pentru că nu explică ceea ce vrem să explicăm.

Trebuie să construim o teorie care să ne arate cum o scădere a cererii de bani, cu aceeași ofertă rămasă, afectează prețurile prin afectarea evaluărilor subiective ale banilor de către agenții economici individuali. O scădere a cererii de bani atunci când stocul rămâne neschimbat ar duce în primul rând la descoperirea de către un număr mare de oameni că rezervele lor de numerar sunt prea mari în raport cu nevoile lor. Ei ar intra apoi pe piață ca cumpărători cu excedentul lor monetar. Din acest punct, ar începe o creștere generală a prețurilor și o scădere a valorii de schimb a banilor. Nu e necesară o explicație mai detaliată a ceea ce s-ar întâmpla.

Un alt caz este foarte strâns legat de precedentul și care are o importanță practică mult mai mare. Chiar dacă ne imaginăm cererea de bani în continuă creștere, e posibil ca cererea pentru anumite tipuri de bani să scadă sau chiar să înceteze cu totul în ceea ce privește caracteristicile lor ca mijloc comun de schimb, ceea ce este singurul lucru care ne preocupă. ocupa aici. Dacă un anumit tip de monedă este lipsit de caracteristicile sale monetare, atunci în mod firesc își pierde și valoarea specifică a utilizării sale ca mijloc comun de schimb și își păstrează doar valoarea care depinde de celelalte utilizări ale sale. De-a lungul istoriei acest lucru s-a întâmplat întotdeauna când un bun a fost eliminat din cercul tot mai restrâns al mijloacelor comune de schimb. În general, nu știm prea multe despre acest proces. Cu toate acestea, vremurile recente au oferit un exemplu remarcabil: demonetizarea aproape completă a argintului [metalic]. Argintul, care odată a fost folosit pe scară largă ca monedă, a fost aproape în întregime exclus din poziția sa și nu poate exista nicio îndoială că, în viitorul nu prea îndepărtat, poate în câţiva ani, va fi încetat să-și mai joace rolul de monedă. Rezultatul demonetizării a fost o scădere a valorii de schimb obiective. Prețul argintului la Londra a scăzut cu 60-9/10d. în medie în 1870 la 23-12/16d. în medie în 1909.. Exemple similare pot fi oferite și de History of Credit Money. De exemplu, putem aminti de bancnotele Statelor de Sud din timpul Războiului Civil American, care, pe măsură ce succesele statelor din Nord au luat amploare, și-au pierdut valoarea lor monetară, precum și valoarea lor ca titluri de valoare (Cf. White, Money and Banking, ilustrat de American History, Boston 1895, p. 160 şi urm.).

Mai atenţi decât la problema consecințelor unei scăderi a cererii de bani cu un stoc constant, care are o importanță practică redusă, susținătorii Teoriei cantitive s-au ocupat de problema scăderii stocului de monede cu o cerere constantă și de cea a creșterii cererii de monede cu ofertă constantă. Se credea că răspunsurile complete la aceste două întrebări ar putea fi obținute cu ușurință în conformitate cu versiunea mecanică a Teoriei cantitative, dacă li s-ar aplica formula generală, care pare să înțeleagă esența problemelor. Ambele cazuri au fost tratate ca inversul cazului unei creșteri a cantității de monede cu cerere constantă, iar din asta s-au tras concluziile corespunzătoare. Așa cum s-a încercat ca deprecierea monedelor de credit să fie explicată pur și simplu prin referire la creșterea enormă a cantității de bani, tot așa depresiunea din anii 1870 și 1880 s-a încercat să fie explicată prin referire la creșterea cererii de monede care are loc odată cu o creșterea insuficientă a cantității de monede. Această afirmaţie se află la originea majorității măsurilor de politică monetară din secolul al XIX-lea. Scopul a fost reglementarea valorii banilor prin creșterea sau scăderea cantității acestora. Efectele acestor măsurători păreau să ofere o dovadă inductivă a corectitudinii acestei versiuni superficiale a teoriei cantității și, întâmplător, au ascuns slăbiciunea logicii sale. Această presupunere poate explica singură de ce nu s-a încercat să sevdezvăluie mecanismul de creștere a valorii monetare ca urmare a scăderii volumului pus în circulație. Din nou, vechea teorie trebuie completată, așa cum am făcut în argumentul de mai sus.

În mod normal, creșterea cererii de monede e lentă, astfel încât orice efect asupra raportului de schimb dintre monede și bunuri nu poate fi observat decât cu dificultate. Cu toate acestea, există cazuri în care cererea de monede în sens restrâns crește brusc și într-o măsură puternică, astfel încât prețurile mărfurilor scad brusc. Astfel de cazuri apar atunci când publicul își pierde încrederea în emitenții mass-mediei fiduciare în perioade de criză, iar mass-media fiduciară își pierde capacitatea circulaţie. Multe exemple de acest tip sunt cunoscute în istorie (unul dintre ele este oferit de experiențele Statelor Unite la sfârșitul toamnei anului 1907), și este posibil să apară în viitor cazuri similare.

Note

[1] Cf. Wieser, Wirtschaftlicher Wert, p. III.

[2] Cf. Laughlin, op. cit., pp. 513 şi următoarele.

[3] Ibid, pp. 530 şi următoarele.

[4] Ibid, pp. 531 şi următoarele.

[5] Cf. Zuckerlandl, op. cit., pp. 123 şi următoarele.

[6] Cf. Mill. op. cit., p. 299.

[7] Cf. Marshall în faţa Comitetului indian al monedei, (Report, Londres, 18998-99,

Q.11759), Official Papers, Londres 1926, p. 267.

[8] Cf. Menger, Grundätze, pp. 325 şi următoarele; vezi şi Hellferich, Das Geld, pp. 500 şi următoarele.

[9] Examinarea relaţiei dintre această presupunere şi doctrina "monedei pur metalice" de la l'Ecole de la Circulation [Currency School] va necesita discutarea criticilor pe care i le-a adus l'Ecole de la Banque [Banking School]; anumite afirmaţii din partea a treia a lucrării de faţă asupra mijloacelor fiducitare şi asupra sistemului de compensare vor suplini această lacună.

[10] E remarcabil faptul că chiar şi cercetătorii care de altfel apărau teoria subiectivă a valorii au putut să facă greşeala aceasta. Vezi, de exemplu, Fisher et Brown, The Purchasing Power of Money, New York 1911, pp. 8 şi următoarele.

[11] Cf. Wieser, Der Geldwert und seine Veränderungen, pp. 515 şi următoarele.

[12] Cf. Hume, Essays (ed. Frowde, Londres), pp. 294 şi următoarele: Mill, op. cit., pp. 298 şi următoarele; Cairnes, Essays in Political Economy, Theoretical and Applied, Londres 1873, pp. 57 şi următoarele; Spiethoff, Die Quantitätstheorie, pp. 250 şi următoarele.

[13] Cf. Hume, op. cit., p. 307.

[14] Cf. Mill, op. cit., p. 299.

[15] Cf. Conant, What determines the Value of Money? (Quarterly Joournal of Economics, Vol. XVIII, 1904), pp. 559 şi următoarele.

[16] Cf. Fisher et Brown, op. cit., pp. 28 şi următoarele, pp. 157 şi următoarele.

[17] Cf. Fullarton, On the Regulation of Currencies, ediţia a 2-a, Londres, 1845, pp. 69 şi următoarele, p. 138; Wagner, Die Geld - und Kredittheorie des Peelschen Bankakte, Vienne, 1862, pp. 97 şi următoarele .

[18] De asemenea, explicit, în altă parte: cf. Fullarton, op. cit., p. 99, p. 57 şi următoarele; Wagner, op. cit., p. 70.

[19] Cf. Knies, Geld und Kredit, II Band, I Hälfte, Berlin, 1876, pp. 284 şi următoarele.

[20] Cf. Fullarton, op. cit., p. 71.

[21] Cf. Diehl, Sozialwissenschaftliche Erlaüterungen zu David Ricardos Grundsätzen der Vlokswirtschaft und Besteuerung, 3 Aufl., Leipzig 1922, 2 Teil, p. 230.

[22] Cf. Spiethoff, op. cit. pp. 263 şi următoarele; Kemmerer, op. cit., pp. 67 şi următoarele; Mill, op. cit., pp. 316 şi următoarele.

[23] Cf. pp. 302 şi următoarele.