traducere de Ariana-Melania Bălaşa
PARTEA A DOUA: VALOAREA BANILOR
CAPITOLUL 2: DETERMINANȚII VALORII OBIECTIVE DE SCHIMB SAU PUTEREA DE CUMPĂRARE A BANILOR
(I) Elementul de continuitate a valorii obiective de schimb a banilor
1. Dependența evaluării subiective a monedei față de valoarea obiectivă de schimb
Conform teoriei moderne a valorii, prețurile rezultă din interacțiunea pe piață a evaluărilor subiective a mărfurilor și a bunurilor. De la început până la sfârșit, ele sunt produsul evaluărilor subiective. Bunurile sunt evaluate de indivizii care le schimbă, în funcție de valorile lor subiective de utilizare și raporturile lor de schimb sunt determinate în intervalul în care cererea și oferta sunt în echilibru cantitativ exact. Legea Prețului enunțată de Menger și Böhm-Bawerk oferă o explicație completă și precisă numeric a acestor raporturi de schimb; ea explică în mod exhaustiv toate fenomenele de schimb direct. În concurenta bilaterală, prețul pieței este determinat într-un interval a cărui limită superioară este stabilită de evaluările celui mai mic solicitant dintre cumpărătorii concreți și ale celui mai mare ofertant dintre potențialii vânzători excluși și a cărui limită inferioară este stabilită de evaluările celui mai mic ofertant dintre vânzătorii concreți și ale celui mai mare solicitant dintre potențialii cumpărători excluși.
Această lege a prețurilor este la fel de valabilă pentru schimbul indirect ca și pentru schimbul direct. Prețul monedei, ca și alte prețuri, este determinată în ultimă instanță de evaluările subiective ale cumpărătorilor și ale vânzătorilor. Dar, după cum s-a spus deja, valoarea subiectivă de utilizare a monedei, care coincide cu valoarea sa subiectivă de schimb , nu este altceva decât valoarea anticipată de utilizare a lucrurilor pe care le poți cumpăra cu ea. Valoarea subiectivă a monedei trebuie măsurată prin utilitatea marginală a bunurilor pe care moneda le permite să le dobândești. [1]
Rezultă că evaluarea banilor nu este posibilă decât presupunând că banii au o anumită valoare obiectivă de schimb. Un astfel de punct de sprijin [în franceză în text, NdT] este necesar pentru a putea umple vidul dintre satisfacția și moneda „inutilă”. Cum nu există o legătură directă între moneda în sine și o nevoie umană oarecare, indivizii nu pot avea nicio idee despre utilitatea ei și, prin urmare, despre valoarea sa, decât presupunând că ea are o putere de cumpărare dată. Este totuși ușor de observat că această ipoteză nu poate fi nimic decât expresia unui raport de schimb definite în acest moment pe piață între monedă și mărfuri. [2]
Odată ce un raport de schimb între monedă și mărfuri a fost stabilit pe piață, aceasta continuă să își exercite influenta dincolo de perioada în care el este menținut; el oferă baza pentru evaluările ulterioare ale monedei. Astfel, valoarea obiectivă de schimb din trecut a monedei are o anumită importanță pentru evaluarea sa actuală și viitoare. Prețurile monedei de astăzi sunt legate de cele de ieri și de dinainte, ca și de cele de mâine și de după.
Dar aceasta nu ar putea fi suficientă pentru a explica problema Elementului de Continuitate a valorii monedei și nu face decât să amâne explicația și doar amână explicația. Raportând valoarea pe care moneda o are astăzi cu ceea pe care a avut-o ieri, și cea pe care a avut-o ieri cu cea de alaltăieri și așa mai departe, asta ne duce la întrebarea de a ști ce a determinat valoarea monedei de la bun început. Considerații privind originea utilizării monedei și privind componentele particulare ale valorii sale care depind de funcția sa monetară sugerează un răspuns evident la această întrebare. Valoarea inițială a banilor a fost în mod clar valoarea bunurilor folosite ca monedă (grație posibilităților pe care le ofereau printre altele pentru satisfacerea nevoilor umane) în momentul în care ele au fost pentru prima oară utilizate ca mijloc comun de schimb. Când indivizii au început să dobândească obiecte nu pentru consum, ci pentru a le folosi ca mijloc de schimb, ei le-au evaluat după valoare obiectivă de schimb pe care piața le-a dat-o deja din cauza utilității lor „industriale” și nu doar printr-o considerație suplimentară bazată pe posibilitatea utilizării acestuia ca mijloc de schimb. Cea mai veche valoare a monedei se unește cu valoarea de marfă a materialului monetar. Dar valoarea monedei de atunci a fost influențată nu numai de factorii dependenți de utilizările sale „industriale”, care determină valoarea materialului din care este făcută moneda-marfă, dar și de factorii care rezultă din utilizarea lor ca monedă. Nu mai este doar cererea și oferta pentru scopuri industriale, ci și oferta și cererea pentru utilizarea sa ca mijloc comun de schimb, care au influențat valoarea aurului din momentul în care a fost folosit pentru prima dată ca monedă. [3]
2. Necesitatea unei valori independente de funcția monetară înainte ca un obiect să servească ca monedă
Dacă valoarea obiectivă de schimb a banilor trebuie să fie întotdeauna legată de un raport de schimb al pieței preexistent între bani și alte bunuri economice (pentru că altfel indivizii nu ar putea estima valoarea banilor), rezultă că un obiect nu poate fi folosit ca bani dacă nu posedă deja, cel puțin când începe să fie folosit ca bani, o valoare obiectivă de schimb bazată pe o altă utilizare. Aceasta oferă atât o infirmare a teoriilor care arată originea banilor dintr-un acord general care ar fi atribuit valori fictive lucrurilor intrinsec lipsite de valoare [4] și o confirmare a ipotezelor lui Menger despre originea folosirii banilor.
Legătura cu o valoare de schimb preexistentă este necesară nu numai pentru banii marfă, ci de asemenea pentru moneda de credit și moneda fiduciară. [5] Nicio monedă nu ar putea fi decretată( fiduciară) dacă nu ar fi îndeplinit această condiție. Să presupunem că printre tipurile de monede clasice și moderne pentru care este greu de spus dacă sunt monede de credit sau monede fiduciare, există într-adevăr reprezentanți ai unei monede pure fiduciare.
O astfel de monedă trebuie să vadă lumina zilei într-un timp foarte scurt. Ea a putut să apară pentru că înlocuitorii monetari, adică titlurile plătibile în monedă la cerere, erau deja aflate în circulație, și-au pierdut caracterul de titluri, rămânând în același timp utilizate în comerț ca mijloc schimb. În acest caz, punctul de plecare al evaluării lor constă în valoarea obiectivă de schimb pe care ele le posedau când și-au pierdut caracterul de titluri. Celălalt caz posibil este cel al monedelor care circulau anterior ca bani marfă și care au fost transformate în monedă fiduciară prin desființarea baterii libere a monedei (fie pentru că nu a mai existat nicio emisiune, fie pentru că emisiunea a fost posibilă doar de către Trezorerie), nicio obligație de jure sau de facto nu mai este asigurată de nimeni și nimeni nu poate spera ca o asemenea obligație să fie asumată într-o zi de cineva. Punctul de plecare al evaluării se află aici în valoarea obiectivă de schimb a monedelor la momentul abolirii baterii libere a monedei(emisiunii).
Înainte ca un bun economic să-și înceapă funcția de bani, el trebuie să posede deja o valoare de schimb bazată pe altceva decât funcția sa monetară, dar moneda care funcționează deja ca atare să poate păstra o valoare chiar dacă sursa inițială a valorii sale de schimb a încetat să mai existe. Valoarea sa este atunci în întregime bazată pe funcția sa de mijloc comun de schimb. . [6]
3. Importanța prețurilor preexistente pentru determinarea raporturilor de schimb pe piață
Din ceea ce tocmai s-a spus, rezultă concluzia importantă potrivit căreia componenta continuă din punct de vedere istoric este cuprinsă în valoarea obiectivă de schimb a monedei.
Valoarea trecută a banilor este preluată și transformată de prezent. Valoarea actuală a banilor este transmisă viitorului și transformată de acesta. Există aici un contrast între determinarea valorii de schimb a monedei și cel al valorii de schimb a altor bunuri economice. Raporturile de schimb preexistente au toate foarte puțină importanță în ceea ce privește nivelurile actuale ale rapoartelor de schimb reciproc ale celorlalte bunuri economice. Este adevărat că dacă observăm, sub vălul ascuns al monedei, raporturile reale de schimb între mărfuri, vedem o anumită continuitate. Modificările reale de prețuri se produc încet, de regulă. Dar această stabilitate a prețurilor se datorează stabilității factorilor determinanți ai prețului, nu Legii prețurilor în sine. Prețurile se modifică lent din cauză că evaluările subiective ale oamenilor se schimbă încet. Nevoile oamenilor și opiniile oamenilor despre capacitatea bunurilor de a satisface aceste nevoi, nu sunt mai supuse unor schimbări frecvente și bruște decât sunt stocurile de bunuri disponibile pentru consum sau modul de distribuire socială a acestora. Faptul că astăzi prețul de piață este rareori diferit de cel de ieri trebuie explicat prin faptul că circumstanțele care au stabilit că prețul de ieri nu s-au schimbat semnificativ peste noapte, astfel încât prețul de astăzi rezultă din factori aproape identici. Dacă schimbările rapide și neregulate ale prețurilor ar fi în mod regulat observate pe piață, ideea de valoare obiectivă de schimb nu ar avea importanța pe care o are de fapt acordată de consumator si producător.
În acest sens, nu se poate obiecta cu nimic referitor la inerția prețurilor, chiar dacă erorile primilor economiștii ar trebui să ne avertizeze împotriva pericolului real al folosirii termenilor împrumutați din mecanică: a ajunge la un sistem „mecanic”, adică la un sistem care face abstracție, într-un fel eronat, de evaluările subiective ale indivizilor [printre liberalii care folosesc termeni de mecanică sau de inginerie, ne putem gândi la Jacques Rueff în Franța (un prieten al lui Mises), sau la Isabel Paterson în Statele Unite (pentru care, de altfel, nu este o simplă analogie (vezi cartea sa The God of the machine), care l-a șocat pe A.J. Nock, deși el o aprecia mult Paterson). NdT]. Cu toate acestea, trebuie să respingem categoric orice sugestie a unei relații cauzală între prețurile trecute și prezente.
Nu negăm aici că există forțe instituționale reale care se opun modificărilor prețurilor
care ar fi necesare prin schimbările evaluărilor și care sunt responsabile atunci când există o amânare a modificărilor de preț care ar fi fost cauzate de modificări ale cererii și ofertei și când modificări mici sau tranzitorii în relațiile dintre cerere și ofertă nu conduc la nicio schimbare corespunzătoare a prețului. Este perfect posibil să vorbim de o inerție a prețurilor sub acest aspect. Chiar și afirmația că prețul de închidere reprezintă punctul de plecare al tranzacțiilor următoare de pe piață [7] poate fi acceptată dacă este înțeleasă în sensul sugerat mai sus. Dacă condițiile generale care determină prețul de ieri s-au schimbat puțin peste noapte, prețul de azi ar trebui să fie puțin diferit de cel de ieri și, în practică, nu pare incorect să luăm ziua de alaltăieri ca punct de plecare. Cu toate acestea, nu există nicio legătură cauzală între prețurile din trecut și cele din prezent, atâta timp cât este vorba de raporturile de schimb relative ale mărfurilor economice (excluzând moneda). Faptul că prețul berii a fost mare ieri nu are nici cea mai mică importanță pentru prețul de astăzi – nu trebuie să ne gândim decât la efectul asupra prețurilor băuturilor alcoolice care ar urma un triumf general al mișcării de prohibiție. Toți cei implicați în activități de piață sunt zilnic conștienți de schimbările în raporturile de schimb de bunuri și este aproape imposibil pentru oricine cunoaște bine fenomenele economice să accepte o teorie care încearcă să explice modificările de preț printr-o constanță presupusă a prețului.
Se poate observa în treacăt că a urmări determinarea prețurilor înapoi la presupusa lor inerție, cum și Zwiedineck este forțat să recunoască în timpul pledoariei sale pentru această ipoteză, înseamnă a renunța încă de la început la orice speranță de a explica cauzele finale ale prețurilor și echivalează cu recurgerea la explicații pornind de la cauze secundare. [8] Trebuie admis fără rezerve că o explicație a primelor forme de tranzacție prin schimbul a cărui existență poate fi demonstrată – o sarcină a cărei soluție a fost abordată foarte puțin de istoricii economiei – ar arăta că forțele care contracarează schimbările bruște ale prețurilor au fost odată mai puternice decât sunt astăzi. Dar trebuie negat clar că ar exista vreo legătură între aceste prețuri vechi și cele de azi; acest lucru fiind precizat în cazul în care chiar ar există cineva care crede că este posibil a menține afirmația că raporturile de schimb ale bunurilor economice (nu prețurile în monedă) predominante astăzi la Bursa Germană sunt într-un fel legate de cele care erau valabile pe timpul lui Hermann sau Barberoussa. Dacă toate raporturile de schimb din trecut ar fi șterse din memoria oamenilor, procesul de determinare a prețurilor de pe piață ar deveni cu siguranță mai dificil, deoarece fiecare ar trebui să construiască o nouă scară de valori pentru sine; dar nu ar fi imposibil. În fapt, oameni din întreaga lume sunt angajați în fiecare zi și în fiecare oră într-o operațiune din care rezultă toate prețurile: cea de a decide importanța relativă asociată cu anumite cantități de bunuri, văzute ca condiții de satisfacere a dorințelor.
În măsura în care prețurile bănești ale bunurilor sunt determinate de factori monetari,
în ele este inclusă o componentă continuă istorică, componentă fără de care nivelul lor actual nu ar putea fi explicat. Această componentă derivă și din raporturile de schimb care pot fi pe deplin explicate prin evaluările subiective ale indivizilor care intervin pe piață, chiar dacă aceste evaluări nu au ca singură origine utilitatea monetară specifică a acestor bunuri. Evaluarea monedei de către piață nu poate începe decât plecând de la o valoare deținută de monedă în trecut, iar această relație influențează noul nivel al valorii obiective de schimb a monedei. Valoarea transmisă istoric este transformată de piață fără a acorda atenție la ceea ce a devenit conținutul său istoric. [9] Dar nu este vorba doar despre punctul de plecare pentru valoarea obiectivă de schimb a monedei de astăzi: este un element indispensabil al determinării sale. Individul trebuie să țină cont de valoarea obiectivă de schimb a monedei, așa cum este determinată de piața de ieri, înainte de a putea falsifica o estimare a cantității de monedă de care are nevoie astăzi. Cererea și oferta de monedă sunt astfel influențate de valoarea banilor din trecut. Dar ele modifică la rândul său această valoare înainte de a fi în echilibru.
4. Aplicarea teoriei utilității marginale a monedei
Demonstrația pe care ne-o oferă căutarea determinanților valorii obiective de schimb a banilor ne duce întotdeauna înapoi la un punct în care valoarea banilor nu este în niciun fel determinată de utilizarea lor ca mijloc comun de schimb, dar numai prin celelalte funcții ale sale, deschide calea pentru dezvoltarea unei teorii cuprinzătoare a valorii monedei bazată pe teoria subiectivistă a valorii și pe doctrină particulară a utilității marginale.
Până acum, școala subiectivistă nu a reușit în acest punct. De fapt, dintre puținii membri care
au acordat o oarecare atenție acestei probleme, unii chiar au încercat să demonstreze caracterul ei insolubil. Teoria subiectivistă a valorii a rămas neputincioasă în fața sarcinii cu care se confruntă aici.
Există două teorii ale monedei care, indiferent ce credem despre ele, au încercat să înfrunte problema completă a valorii monedei.
Teoriile valorii obiective ale banilor au reușit să introducă în mod formal ireproșabil o teorie a banilor în sistemele lor, care deduce valoarea banilor din costurile de producție. [10] Este adevărat că abandonul acestei teorii monetare nu trebuie doar creditat cu deficiențele teoriei valorii obiective în general, ceea ce a dus la renunțarea sa de către teoria școlii moderne. În afară de această slăbiciune fundamentală, teoria valorii monedei pornind de la costurile de producție includea o altă trăsătură care a făcut-o o țintă ușoară pentru critici. În timp ce ea a oferit cu siguranță o teorie pentru banii marfă (chiar dacă era o teorie corectă doar din punct de vedere formal), nu putea rezolva problema monedei de credit și a monedei fiduciare. Cu toate acestea, a fost o teorie completă în măsura în care a încercat cel puțin să explice pe deplin valoarea monedei - marfă.
Cealaltă teorie cuprinzătoare a valorii banilor este versiunea Teoriei Cantitative asociată numelui lui Davanzati [11] Conform acestei teorii, toate lucrurile care sunt capabile să satisfacă dorințele umane sunt prin convenție egale cu tot metalul monetar. Pornind de aici, așa cum ceea ce este adevărat pentru întreg este adevărat și pentru parte, se pot deduce raporturile de schimb între unitățile de mărfuri și unitățile de monedă. Noi ne confruntăm aici cu o ipoteză care nu este în niciun caz susținută de fapte. A demonstra încă o dată că această ipoteză nu este sustenabilă ar fi în zilele noastre o pierdere de timp. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că
Davanzati a fost primul care a încercat să prezinte problema ca un întreg și să încerce să ofere o teorie ce ar explica nu numai variațiile unui raport de schimb existent între bani și alte bunuri economice, dar și originea acestui raport.
Nu același lucru se poate spune despre alte versiuni ale Teoriei Cantitative. Acestea presupun tacit ca dată fiind o anumită valoare a monedei și refuză absolut să studieze mai profund problema. Ei uită că ceea ce se cere este o explicație a ceea ce determină raportul de schimb între monedă și bunuri, nu doar ceea ce provoacă modificările acestui raport. În acest aspect, teoria Cantitativă seamănă cu mai multe teorii generale ale valorii (multe versiuni ale doctrinei oferta și cererea, de exemplu) care nu au încercat să explice prețurile ca atare, ci s-au mulțumit să stabilească legi de variație a prețurilor. [12] Aceste forme de teorie cantitativă nu sunt de fapt nimic mai mult decât aplicarea Legii cererii și ofertei la problema valorii banilor. Ele introduc în teoria monetară toate punctele forte ale acestei doctrine; și, de asemenea, desigur, toate punctele sale slabe. [13]
Revoluția în economie din 1870 nu a reușit să rezolve într-un mod total satisfăcător problema. Desigur, asta nu înseamnă că progresul științific nu și-a lăsat amprenta asupra teoriei monetare în general și asupra teoriei valorii banilor în special. Este unul dintre multele servicii ale teoriei subiectiviste a valorii ca fiind deschis calea unei mai bune înțelegeri a naturii și a valorii monedei. Cercetările lui Menger au pus teoria pe o bază nouă. Dar până acum un lucru a fost trecut cu vederea. Nici Menger, nici vreunul dintre numeroșii savanți care au încercat să-l urmeze, nu au încercat să rezolve problema fundamentală a valorii monedei. În mare, s-au ocupat să verifice și să dezvolte ideile tradiționale, să le expună ici și colo mai precis și mai corect, dar nu au oferit un răspuns la întrebarea: care sunt determinanții valorii obiective de schimb a monedei? Menger și Jevons nu au studiat problema deloc. Carver [14] și Kinley [15] nu au contribuit cu adevărat important la soluție. Walras [16] și Kemmerer [17] presupun dată valoarea banilor și dezvoltă ceea ce este pur și simplu o teorie a variațiilor valorii banilor.
Kemmerer, este adevărat, se apropie foarte mult de rezolvarea problemei, dar ratează ideea.Wieser se referă în mod expres la natura incompletă a abordărilor anterioare. În critica sa a teoriei Cantitativ, el susține că Legea ofertei și cererii în vechea ei formă, a cărei aplicare la problema monedei constituie Teoria Cantitativă, are un conținut foarte inadecvat, deoarece nu dă nicio explicație modului în care valoarea este de fapt determinată sau nivelului acesteia la un moment dat. Dar el se limitează pur și simplu, fără alte explicații, la a da direcția în care evoluează valoarea ca răspuns la variațiile cererii și ofertei; adică într-o direcție opusă schimbărilor de ofertă și în aceeași direcție cu modificările cererii. El mai susține că nu mai este posibil să se mulțumească cu o teorie a valorii economice a monedei care nu se ocupă în mod adecvat de problemă; că de la înlocuirea vechii Legi a ofertei și cererii aplicată la bunuri, cazul pentru care a fost construită inițial, ar trebui căutată și o lege mai strictă pentru aplicarea în cazul monedei. [18] Dar Wieser nu se ocupă de problema despre care i-o spune că soluția este obiectul cercetării sale, deoarece, pe parcursul dezvoltării ulterioare a argumentării sale,el afirmă că conceptele de cerere și ofertă de monedă ca mijloc de schimb nu au valoare pentru scopul acesteia. El propune o teorie care încearcă să explice variațiile valorii obiective de schimb a monedei (objektive innere Tauschwert des Geldes) prin referire la relațiile existente într-o comunitate economică între venitul monetar și venitul real. Dar dacă este adevărat că referirea la relația dintre venitul monetar și venitul real poate servi la explicarea variațiilor în valoarea obiectivă de schimb a banilor, Wieser nu încearcă nicăieri să ofere o teorie completă a monedei – o încercare care, trebuie spus, este cert să eșueze atunci când factorii de cerere și ofertă sunt excluși din luarea în considerare. Chiar obiecția pe care o are împotriva vechii teorii cantitative, că ea nu afirmă nimic în ceea ce privește determinarea valorii sau a nivelului care trebuie stabilit în orice moment, trebuie adusă împotriva propriei doctrine; iar acest lucru este cu atât mai izbitor că Wieser a fost cel care, descoperind elementul istoric al puterii de cumpărare a banilor, a pus prima piatră dezvoltării viitoare a teoriei subiectiviste a valorii monedei.
Rezultatele nesatisfăcătoare oferite de teoria subiectivistă a valorii ar putea părea să justifice opinia după care această doctrină, și mai ales propoziția ei referitoare la importanța utilității marginale, nu pot valora ca mijloc de răspuns la problema monedei. Destul de caracteristic, a fost un reprezentant al noii școli, Wicksell, care și-a exprimat primul această opinie. Wicksell consideră că principiul care stă la baza tuturor cercetărilor moderne pentru teoria valorii și anume conceptul de utilitate marginală, poate explica foarte bine determinarea raporturilor de schimb dintre o marfă și o alta, dar că practic ea nu are nicio importanță sau cel mult o importanță secundară pentru a explica raporturile de schimb între bani și alte bunuri economice. Totuși, Wicksell nu pare să descopere o singură obiecție la teoria utilității marginale în această afirmație. Potrivit argumentului său, valoarea obiectivă de schimb a monedei nu este deloc determinată de procesele pieței în care moneda și alte bunuri economice sunt schimbate. Dacă prețul monetar al unei singure mărfuri sau grup de mărfuri este evaluat greșit pe piață, atunci ajustările incorecte rezultate din cerere și ofertă precum și producția și consumul acestei mărfuri sau grup de mărfuri vor aduce în curând sau ulterior corectarea necesară. Dacă, pe de altă parte, prețurile tuturor mărfurilor sau nivelul mediu al prețurilor, au fost din anumite motive ridicate sau coborâte, atunci nu ar exista niciun factor în situația pieței de mărfuri care ar putea provoca o reacție. Prin urmare, dacă există vreo reacție la evaluarea prețului care ar fi prea mare sau prea scăzut, ea trebuie să se producă cumva în afara pieței de mărfuri. În timpul dezvoltărilor sale, Wicksell ajunge la concluzia că autoritatea de reglementare a prețurilor monetare trebuie căutate în relațiile dintre piața mărfurilor și piața monetară, în sensul larg al termenului. Cauza care își exercită influența asupra cererii de materii prime, a forței de muncă, a folosirii pământului și a altor mijloace de producție, și care deci indirect determină mișcările către creșterea sau scăderea prețurilor mărfurilor, nu este altceva decât raportul dintre rata dobânzii a monedei (Darlehnszins) și rata dobânzii „naturală” sau de echilibru (natürliche Kapitalzins), pe care trebuie să le înțelegem ca rata dobânzii care ar fi determinată de cerere și ofertă dacă capitalul real ar fi împrumutat direct fără intermediari. [19]
Wicksell își imaginează că argumentul său oferă o teorie pentru determinarea valorii obiective de schimb a monedei. De fapt, totuși, tot ceea ce încearcă să demonstreze este că forțele operează de pe piața creditelor către piața de mărfuri pentru a preveni ca valoarea obiectivă a monedei să crească sau să scadă prea mult. El nu afirmă niciodată că rata dobânzii la împrumuturi determină nivelul real al acestei valori în vreun fel; de fapt, a spune așa ar fi absurd. Dar dacă trebuie să vorbim despre un nivel al prețurile monetare ca „prea mari” sau „prea scăzute”, trebuie mai întâi să stabilim cum nivelul ideal, cu care se compara nivelul real, se stabilește. Nu este deloc suficient să arăți că se revine la poziția de echilibru după o perturbare, dacă existența acestei poziții de echilibru nu este mai întâi explicată. Fără îndoială, este prima problemă și soluția ei duce direct la cea a celeilalte probleme; fără ea, cercetarea ulterioară trebuie să rămână sterilă, deoarece starea de echilibru nu poate fi menținută decât prin forțele care l- au stabilit și care continuă să -l restabilească. Dacă circumstanțele pieței creditelor nu pot oferi nicio explicație genezei raportului de schimb existent între bani și alte bunuri economice, atunci nu vor putea ajuta nici la explicarea de ce acest raport nu se modifică. Valoarea obiectivă de schimb a banilor se determină în piața unde banii sunt schimbați cu bunuri și bunuri contra banilor. A explica determinarea ei este sarcina teoriei valorii banilor. Wicksell este, totuși, de părere „că legile schimbului de mărfuri nu conțin nimic în sine care să poate determina nivelul absolut al prețurilor monetare”. [20]
Aceasta înseamnă a nega orice posibilitate de cercetare științifică în acest domeniu.
Helfferich este de asemenea de părere că există aici un obstacol de netrecut în calea aplicării teoriei utilității marginale la problema banilor; deoarece dacă teoria utilității marginale încearcă să fundamenteze valoarea de schimb de bunuri de gradul lor de utilitate pentru individ, gradul de utilitate a banilor pentru individ depinde evident de valoarea sa de schimb – întrucât banii nu pot fi folositori decât dacă au o valoare de schimb – iar acest grad de utilitate este determinat de nivelul valorii de schimb. Moneda este evaluată subiectiv după cantitatea de bunuri consumabile care pot fi obținute în schimb sau după bunurile care trebuie donate pentru a obține moneda necesară efectuării plăților. Utilitatea marginală a monedei pentru orice individ, adică utilitatea marginală care derivă din bunurile care pot fi obținute pentru o cantitate dată de monedă sau care trebuie să fie furnizate pentru a dobândi moneda, presupune o anumită valoarea de schimb a banilor; prin urmare, cel din urmă nu poate decurge din primul. [21]
Celor care au înțeles importanța transmiterii istorice a valorilor pentru determinarea valorii obiective de schimb a monedei nu le va fi greu să scape de acest argument aparent circular. Este adevărat că evaluarea unității monetare de către un individ este posibilă doar în ipoteza în care un raport de schimb există deja pe piață între monedă și alte bunuri economice. Cu toate acestea, este greșit să se deducă că o explicație completă și satisfăcătoare a determinării valorii obiective de schimb obiective a monedei nu poate fi furnizată de teoria utilității marginale. Faptul că această teorie nu este capabilă să explice valoarea obiectivă de schimb a monedei numai prin utilitatea sa monetară; faptul că pentru a da explicația completă, așa cum am putut să arătăm, este forțată să revină la valoarea originală de schimb care nu se baza în niciun fel pe funcția sa monetară, ci pe celelalte utilizări ale obiectului care urmau să devină monedă - toate acestea nu trebuie în niciun caz aduse pentru a discredita teoria, pentru că asta corespunde exact naturii și originii valorii de schimb obiective în discuție. A cere unei teorii a valorii banilor să explice raportul de schimb dintre bani și mărfuri prin referire numai la funcția monetară și fără ajutorul elementului de continuitate istorică a valorii banilor, echivalează cu a-i cere lucruri contrare naturii și adevăratei sale sarcini.
Teoria valorii banilor ca atare poate ridica valoarea obiectivă de schimb doar până în punctul în care încetează să mai fie valoarea monedei și devine doar valoarea unei mărfuri. În acest moment, teoria trebuie să lase loc pentru orice investigație ulterioară teoriei generale a valorii, care atunci nu mai are nicio dificultate în rezolvarea problemei. Este adevărat că evaluarea subiectivă a monedei presupune o valoare de schimb obiectivă existentă, dar valoarea care trebuie presupusă nu este aceeași cu valoarea care trebuie explicată. Ceea ce se presupune este valoarea de schimb de ieri și este perfect legitim să o folosim pentru a explica cea de astăzi. Valoarea obiectivă de schimb a banilor care se stabilește pe piața de astăzi provine din cea de ieri sub influența evaluărilor subiective ale persoanelor care frecventează piața, așa cum cea de ieri a rezultat la rândul său, sub influența evaluărilor subiective, din valoarea obiectivă de schimb a monedei de alaltăieri.
Dacă în acest fel mergem continuu înapoi, trebuie să ajungem într-un punct în care nu o facem nu mai găsim nicio componentă în valoarea obiectivă de schimb care provine din evaluări bazate pe funcția banilor ca mijloc comun de schimb; un punct în care valoarea banilor nu este altceva decât valoarea obiectului care este util în alt mod decât ca bani. Acest punct, însă, nu este numai un concept instrumental al teoriei. Este un adevărat fenomen al istoriei economice, care apare în acest moment în care începe schimbul indirect.
Înainte ca să se obișnuiască să se achiziționeze bunuri pe piață, nu pentru consumul personal ci pur și simplu pentru a le schimba din nou cu bunuri care sunt cu adevărat dorite, fiecare marfă particulară a fost creditată doar cu valoarea dată de evaluările subiective plecând din utilitatea sa directă. Abia când a devenit obișnuit să achiziționăm anumite bunuri doar pentru a le folosi ca mijloc de schimb, oamenii au început să le evalueze mai bine decât înainte, din cauza posibilității de a le folosi în schimb indirect. Individul le apreciază în primul rând pentru că pot fi utile în sensul obișnuit și în plus pentru că pot fi folosite ca mijloc de schimb. Cele două tipuri de evaluare sunt supuse legii utilității marginale. Cum punctul inițial de plecare al valorii banilor este doar rezultatul evaluărilor subiective, la fel este și valoarea actuală a banilor.
Dar Helfferich reușește să ofere încă un argument pentru a explica inaplicabilitatea teoriei utilității marginale a monedei. Privind sistemul economic în ansamblu, este clar că noțiunea de utilitate marginală se bazează pe faptul că, dată fiind o anumită cantitate de bunuri, doar anumite dorințe poate fi satisfăcută și poate fi furnizat doar un anumit set de utilități. Date fiind dorințele și un set de mijloace, se determină și gradul marginal de utilitate. Conform teoriei utilității marginale, aceasta stabilește valoarea mărfurilor în raport cu celelalte bunuri care sunt oferite ca echivalent în schimb, și o fixează în așa fel încât partea din cerere care nu poate fi satisfăcută, pentru oferta dată, este exclusă prin faptul că nu poate oferi un echivalent corespunzător utilității marginale a bunului solicitat. În acest stadiu, Helfferich obiectează că, dacă existența unei cantități limitate de bunuri, altele decât moneda, este în sine suficientă pentru a implica și limitarea utilității lor, acest lucru nu este valabil pentru monedă. Utilitatea unei cantități date de monedă depinde direct de valoarea de schimb a monedei, nu numai pentru individ, dar și pentru societate în ansamblu. Cu cât valoarea unității este mai ridicată în comparație cu alte bunuri, cu atât va fi mai mare cantitatea de alte bunuri care ar putea fi achiziționate prin intermediul aceleiași sume de bani. Valoarea bunurilor rezultă in general din limitarea utilităților posibile care pot fi obținute cu o anumită cantitate din ele, iar dacă este de obicei mai mare în funcție de gradul de utilitate exclusă de limitarea cantității furnizate, utilitatea totală a cantității furnizate nu poate fi ea însăși crescută cu o creștere a valorii sale. Acum, în cazul banilor, utilitatea unei cantități oferite poate fi majorată după bunul plac cu o creștere a valorii unității. [22]
Eroarea acestui argument constă în luarea în considerare a utilității banilor din punctul de vedere al comunității în locul individului. Orice evaluare trebuie să vină de la cineva care este în măsură să dispună prin schimb de obiectul evaluat. Numai cei care au de ales între două bunuri economice pot să formeze o judecată de valoare și o fac preferând un bun altuia. Dacă plecăm de la evaluările din punct de vedere al societății în ansamblu, presupunem tacit existența unei organizații economice socializate în care nu există schimb și în care singurele evaluări care rămân sunt cele ale responsabililor oficiali. Oportunitățile de evaluare într-o astfel de societate ar apărea prin controlul producției și consumului pentru, de exemplu, a decide cum să utilizeze anumite bunuri de producție când sunt alternative. Într-o astfel de societate, însă, nu ar fi loc pentru bani. Sub asemenea condiții, un mijloc comun de schimb nu ar avea nicio utilitate și, prin urmare, nici valoare. Este deci ilegitim să adopte punctul de vedere al comunității în ansamblu atunci când se discută despre valoarea monedei. Orice luare în considerare a valorii banilor în mod evident trebuie să presupună o stare a societății în care schimbul are loc și trebuie să plece de la indivizii care acționează ca agenți economici independenți într-o asemenea societate, adică indivizii angajați într-un proces de evaluare a lucrurilor. [23]
5. Influențele ”monetare” și ”nonmonetare” asupra valorii obiective de schimb a monedei
Acum că prima parte a problemei valorii monedei a fost rezolvată, este în sfârșit posibil pentru noi să se elaboreze un plan pentru analiza ulterioară. Nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la explicarea originii valorii obiective a monedei, acest lucru fiind deja făcut în timpul cercetărilor noastre anterioare. Acum trebuie să stabilim legile care guvernează variațiile raporturilor de schimb existente între monedă și celelalte bunuri economice. Acest aspect al problemei valorii banilor i-a ocupat de la început pe economiști, deși, logic, problema originii monedei ar fi trebuit tratată mai întâi. Din acest motiv, cât pentru alții, ceea ce s-a făcut pentru a găsi o soluție nu înseamnă mare lucru. Desigur, acest aspect al problemei [variațiile raporturilor de schimb] este, de asemenea, mult mai complicată decât cealaltă [originea monedei].
Când cercetăm natura schimbărilor în valoarea banilor, este obișnuit să distingem două tipuri de determinanți ai raportului de schimb care leagă moneda și alte bunuri economice; cele care își exercită efectele prin componenta monetară a raportului și cele care își exercită efectele prin componenta reprezentată de marfă. Această distincție este foarte utilă. Fără ea, în realitate, orice încercare de a găsi o soluție ar trebui privită de la început ca fără speranță. Cu toate acestea, adevăratul său sens nu trebuie uitat.
Raporturile de schimb între mărfuri - și acest lucru este firesc adevărat pentru raporturile de schimb dintre marfă și monedă - rezultă din determinanți care afectează cei doi termeni ai raportului de schimb. Raporturile de schimb existente între mărfuri pot fi totuși modificate printr-o schimbare care privește numai unul dintre cele două seturi de obiecte schimbate. Chiar dacă toți factorii care determină evaluarea unui bun rămân la fel, raportul său de schimb cu o altă bun poate fi modificat dacă factorii care determină evaluarea din acest al doilea bun sunt schimbați. Dacă, între două persoane, eu prefer A lui B, această preferință poate fi inversată, deși sentimentele mele față de A rămân aceleași, dacă devin mai prietenos decât înainte cu B. Același lucru este adevărat pentru raporturile dintre bunuri și oameni. Cel care preferă să ia astăzi o ceașcă de ceai mai degrabă decât o doză de chinină, poate avea o altă evaluare mâine, când gustul său pentru ceai nu s-a schimbat și, să zicem, a făcut peste noapte febră. În timp ce factorii care determină prețurile afectează întotdeauna cele două seturi de bunuri care sunt schimbate, cei care modifică doar prețurile existente pot uneori să fie limitați doar la unul dintre cele două seturi de bunuri.
Note
[1] Cf. celor de mai sus și de asemenea Böhm-Bawerk, op. cit. Zweite Abt. p. 274 ; Wieser, Der natürliche Wert, p. 46.
[2] Cf. Wieser, Der Geldwert und seine Veränderungen, pp. 513 și următoarele.
[3] Cf. Knies, op. cit. I. Bd. p. 324.
[4] De exemplu Locke, Some Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest and Raising the Value of Money, 2nde édition, Londres, 1696, p. 31)
[5] Cf. Subercaseaux, op. cit. p. 17.
[6] Cf. Simmel, op. cit. p. 11 ; dar mai presus de toate, Wieser, Der Geldwert und seiner Veränderungen, p. 513.
[7] Cf. Schmoller, Grundriss der allgemeinen Volkswirtschaftslehre, Leipzig, 1902, II. Bd., p. 110.
[8] Cf. Zwiedineck, Kritisches und Positives zur Preislehre (Zeitschrift für die gesamte Staatswissenschaft, 65. Jahrgang), pp. 100 și următoarele
[9] Cf. Wieser. Der Gelwert und seiner Veränderungen, p. 513.
[10] Cf. Senior, Three Lectures on the Value of Money, Londres 1840, reeditat în 1931, pp. 1 și următorii ; Three Lectures on the Cost of Obtaining Money, Londres 1830, reeditat în 1931, pp. 1 și următoarele.
[11] Cf. Davanzati, Lezioni delle monete, 1588 (in Scrittori classici italiani di economia politica, Parte Antica, Tomo II, Milan, 1804), p. 32. Locke și, mai ales, Montesquieu (De l'Esprit des Lois, Editions Touquet, Paris 1821, Tome II, p. 485. partagent ses idées. Cf. Willis, The History and Present Application of the Quantity Theory (Journal of Political Economy, 1896), Vol. IV, pp. 419 și următoarele.
[12] Cf. Zuckerkandl, Zur Theorie des Preises, Leipzig, 1889, p. 124.
[13] Cf. Wieser, Der Gelwert und seiner Veränderungen, p. 514.
[14] Cf. Carver, The Value of the Money Unit, Quarterly Journal of Economics, Vol. XI, 1897, p. 429 et suivantes.
[15] Cf. Kinley, Money, New York, 1909, pp. 123 și următoarele.
[16] Cf. Walras, Théorie de la Monnaie, pp. 25 și următoarele.
[17] Cf. Kemmerer, Money and Credit Instruments in their Relation to General Prices, New York, 1907, pp. 11 și următoarele.
[18] Cf. Wieser, Der Geldwert und seine Veränderungen, pp. 514 și următoarele
[19] Cf. Wicksell, Geldzins und Güterpreise, Jena, 1898, pp. iv și următoarele, 16 și următoarele.
[20] Cf. Wicksell, op. cit. p. 35.
[21] Cf. Helfferich, Das Geld, p. 577.
[22] Cf. ibid, p. 378.
[23] Le Docteur. M.B. Anderson, pp. 100-110 în excelenta sa lucrare despre valoarea banilor (The Value of Money, New York, 1917) a obiectat la teoria prezentată mai sus că, în loc de o analiză logică, aceasta oferă doar o regresie în timp. Cu toate acestea, toate obiecțiile înțelepte pe care el reușește să le invoce sunt îndreptate împotriva argumentului care vede o componentă istorică în relațiile de schimb care există între mărfuri, argument cu care și eu nu sunt de acord (vezi mai sus). Dr. Anderson, totuși, recunoaște fundamentul logic al teoriei mele atunci când afirmă: „Voi menține că valoarea dintr-o altă sursă decât angajarea monetară este o precondiție esențială a acelei angajări monetare”, op. cit. p. 126.
[24] Cf. Menger, Grundsätze, pp. 304 și următoarele
Comments