traducere de Ariana-Melania Bălaşa
PARTEA A DOUA: VALOAREA BANILOR
CAPITOLUL 1 : CONCEPTUL DE VALOARE A BANILOR
1. Factorii subiectivi și obiectivi în teoria valorii banilor
Elementul central al problemei economice a monedei este valoarea obiectivă de schimb a banilor, ceea ce de obicei numim puterea sa de cumpărare. Acesta este punctul de plecare necesar pentru orice discuție, pentru că doar în legătură cu valoarea sa de schimb obiectivă se manifestă proprietățile speciale ale monedei, care o diferențiază de alte bunuri.
Nu trebuie să credem că acest lucru implică faptul că valoarea subiectivă este mai puțin importantă în teoria monedei decât în altă parte. Estimările subiective ale indivizilor sunt baza evaluării economice a monedei ca pentru toate celelalte bunuri. Și aceste estimări subiective provin în final, în cazul monedei ca și pentru celelalte bunuri, din condiția necesar recunoscută a existenței unei utilități, anumite scopuri ultime ale unui individ fiind date.(1) Cu toate acestea, în timp ce utilitatea altor bunuri depinde de anumiți factori exteriori( valoarea obiectivă de utilizare a bunului) și de anumiți factori interni( ierarhia nevoilor umane), adică de condiții care nu aparțin domeniului economic, dar care sunt parțial de natură tehnică și parțial de natură psihologică, valoarea subiectivă a valorii monedei este condiționată de valoarea ei obiectivă de schimb, adică de o caracteristică ce ține de domeniul economic.
Î n cazul monedei, valoarea subiectivă de utilizare și valoarea subiectivă de schimb coincid. [2] Cele două decurg din valoarea de schimb obiectivă, căci moneda nu are nicio utilitate decât cea derivată din posibilitatea de a o schimba cu alte bunuri economice. Este imposibil de conceput o altă funcție la monedă , ca monedă , care să poată fi separată de valoarea sa obiectivă de schimb. Atâta timp cât vorbim despre valoarea de utilizare a unei mărfuri, este irelevant dacă acest bun are și o valoare de schimb. Dar, pentru ca moneda să poată să aibă o valoare de întrebuințare, existența valorii sale de schimb este esențială.
De asemenea, putem exprima particularitatea valorii monedei spunând că, atâta timp cât cineva este interesat de ea, moneda nu are deloc valoare de utilizare, ci doar o valoare subiectivă de schimb. Este ceea ce au făcut, de exemplu, Rau [3] și Böhm-Bawerk [4]. Indiferent dacă se folosește una sau cealaltă formulare, cercetarea științifică a caracteristicilor monedei va duce la aceleași concluzii. Nu există niciun motiv să angajezi o discuție pe acest subiect, mai ales de când distincția dintre valoarea de utilizare și valoarea de schimb nu o face nu mai deține locul important în teoria valorii pe care l-a avut cândva. [5] Singurul lucru asupra căruia noi ne concentrăm este de a arăta că sarcina economiei cu privire la valoarea monedei este o sarcină mai mare decât cea cu privire la valoarea mărfurilor. În explicarea valorii mărfurilor, economistul poate și trebuie să se mulțumească să accepte valorile subiective ca date și să lase psihologului rolul de a găsi originile lor. În schimb, adevărata problemă a valorii monedei începe doar acolo unde se oprește în cazul valorii bunurilor: căutarea determinanților obiectivi ai valorii subiective a acesteia, căci nu este valoarea subiectivă a monedei fără valoare de schimb obiectivă. Nu este rolul economistului, ci al specialiștilor în științele naturii, de a explica de ce grâul este util omului și de ce acesta din urmă îi da valoare. Dar este rolul economistului și numai al lui să explice utilitatea monedei.
A considera valoarea subiectivă a monedei fără a discuta valoarea obiectivă de schimb este imposibil. Spre deosebire de mărfuri, moneda nu ar fi folosită niciodată dacă ea nu ar avea valoare de schimb obiectivă, nici putere cumpărare. Valoarea subiectivă a monedei depinde întotdeauna de valoarea subiectivă a altor bunuri economice care pot fi schimbate cu ea. Valoarea sa subiectivă este de fapt un concept derivat. Dacă vrem să estimăm importanța atribuită unei anumite sume de bani, cunoscând dependența unei satisfacții date față de ea, nu am putea face acest lucru decât în ipoteza că moneda are o valoare de schimb obiectivă dată. ” Valoarea de schimb a monedei este valoarea de întrebuințare anticipată a bunurilor care se pot obține cu ea(6). De fiecare dată când cineva dă o valoare monedei, este pentru că el presupune că ea are o anumită putere de cumpărare.
S-ar putea obiecta că simpla deținere în bani a oricărei sume corespunzătoare unei valori obiective de schimb nu este suficientă pentru a garanta posibilitatea utilizării acesteia ca mijloc de schimb. Este, de asemenea, necesar ca această putere de cumpărare să fie prezentă urmând o anumită distribuție, nici prea mare și nici prea mică, dar astfel încât proporția dintre valoarea unităților de monedă și cea a unităților de bunuri să fie convenabilă pentru utilizarea banilor în schimburile obișnuite din viața de zi cu zi. Chiar dacă ar fi adevărat că jumătate din moneda unei țări poate presta același serviciu ca totalul actual prin dublarea valorii unității monetare, ar fi îndoielnic să se susțină propunerea similară cu o creștere sau o scădere a valorii unei unități pe milion, în corespondență inversă cu schimbările cantității de monedă. Într-adevăr, o astfel de formă de monedă ar putea îndeplini cu greu funcțiile unui mijloc comun de schimb așa de bine precum forma actuală. Să încercăm să ne imaginăm o monedă-marfă din care o tonă întreagă, sau cam așa ceva o miime de miligram ar fi echivalent cu un dolar și gândiți-vă la dezavantajele, obstacolele insurmontabile de fapt la care ar duce folosirea unui asemenea mijloc pentru comerț.
Oricât de adevărată ar fi, problema mărimilor efective ale unui raport de schimb între bani și mărfurile și problema mărimii unității monetare nu sunt probleme economice. E o întrebare care ține de discuția condițiilor tehnice care fac ca un anumit bun să fie potrivit pentru rolul de monedă. Raritatea relativă a metalelor prețioase este suficient de mare pentru a le oferi o valoare de schimb obiectivă ridicată, dar nu prea importantă pentru a nu le oferi valori de schimb prea mari. Această raritate relativă trebuie recunoscută, împreună cu celelalte caracteristici ale acestor metale: divizibilitate practic nelimitată, maleabilitatea, rezistența la influențele distructive externe, ca factori determinanți pentru a fi recunoscute ca bunurile cele mai potrivite pentru a fi schimbate și deci pentru a le face acceptate ca monedă. Dar astăzi, sistemele monetare fiind dezvoltate, nivelul particular al valorii metalelor prețioase nu mai are nicio importanță pentru utilizarea lor ca monedă. Organizarea modernă a sistemului de compensare și instituția mijloacelor fiduciare au făcut comerțul independent de volumul sau de greutatea materialului monetar.
2. Valoarea obiectivă de schimb a banilor
Din cele spuse rezultă că nu se poate discuta problema valorii monedei fără a lua în considerare valoarea sa obiectivă de schimb. În condițiile moderne, valoarea obiectivă a monedei, pe care Wieser o numește ca și Verkehrswert (sau valoarea în tranzacțiile comerciale), este cel mai important tip de valoare, deoarece ea guvernează aspecte ale vieții economice nu doar a unui individ, ci și a societății. Cu excepția explicației sale a fundamentelor Teoriei valorii, economia se ocupă aproape exclusiv de valori de schimb exclusiv obiective. [7] Și dacă acest lucru este adevărat, până la un anumit punct, pentru toate bunurile, inclusiv pentru cele care sunt utile în afară de valoarea de schimb pe care o dețin, acest lucru este și mai adevărat în cazul monedei.
Valoarea obiectivă de schimb a mărfurilor este importanța lor obiectivă în schimb, sau, ca să spunem altfel, capacitatea lor în circumstanțe date de a procura o anumită cantitate din alte bunuri prin schimb.” [8] Trebuie observat, totuși, că nici măcar valoarea de schimb obiectivă nu este cu adevărat o proprietate a bunurilor în sine, care le-ar fi fost conferite prin natură, dar că această valoare derivă de asemenea , în ultimă instanță din procesul uman de evaluare a bunurilor individuale. Desigur, cursurile de schimb care se stabilesc între diferite bunuri în tranzacțiile comerciale, și care sunt determinate de influența colectivă a evaluărilor subiective ale tuturor oamenilor care tranzacționează pe piață, se prezintă ca fapte încheiate de indivizi separați, care au de obicei o influență infinitezimală asupra stabilirii raporturilor. Și aceste fapte trebuie în majoritatea cazurilor să fie acceptate necondiționat. A fost așadar ușor, printr-o abstracție eronată a acestei stări de lucruri, pentru a face publicul să creadă că fiecare bun ajunge pe piață înzestrat cu o cantitate determinată de valoare, independent de evaluările indivizilor. [9] Din acest punct de vedere eronat, bunurile nu sunt schimbate cu altele de către ființe umane; pur și simplu ele se schimbă.
Valoarea obiectivă de schimb, așa cum apare în teoria subiectivă a valorii, nu are nimic în comun, dacă nu numele , cu vechea idee dezvoltată de Școala Clasică a unei valori de schimb inerentă lucrurilor în sine. În teoria valorii a lui Smith și Ricardo, și în cea a succesorilor lor, valoarea de schimb joacă rolul principal. Aceste teorii încearcă să explice toate fenomenele valorii pornind de la valoarea de schimb, pe care o interpretează ca fiind valoarea muncii sau valoarea costurilor de producție. Pentru teoria modernă a valorii terminologia lor are doar semnificație istorică și o confuzie a celor două concepte de valoare de schimb nu mai este de temut. Aceasta respinge obiecțiile care au fost făcute recent asupra utilizării continue a expresiei „valoare obiectivă de schimb”. [10]
Dacă valoarea obiectivă de schimb a unui bun este puterea acestuia de a dispune de o anumită cantitate dintr-un alt bun în schimb, prețul său este această cantitate efectivă de alte bunuri. Rezultă că conceptele de preț și valoare obiectivă de schimb nu sunt în niciun caz identice. „Dar este totuși adevărat că amândouă se supun aceleiași legi. Căci, atunci când Legea prețurilor declară că un bun se vinde la un anumit preț și explică de ce este așa, acest lucru implică, bineînțeles, că bunul să fie capabil să se vândă la acel preț și explică de ce este capabil să facă acest lucru. Legea prețurilor include Legea valorii de schimb.” (11)
Prin „valoarea obiectivă de schimb a banilor” înțelegem, de asemenea, posibilitatea de a obține o anumită cantitate de alte bunuri economice în schimbul unei cantități date de monedă; și prin „prețul monedei” această cantitate de bunuri. Este posibil să se exprime valoarea de schimb a unei unități de bani în unități din orice marfă și să vorbim despre prețul-marfă al monedei. Dar în viața de zi cu zi asta, această frazeologie și conceptul adiacent sunt necunoscute. Pentru că moneda este în prezent singurul indicator de preț.
3. Problemele teoriei valorii banilor
T eoria banilor trebuie să țină cont de diferența fundamentală dintre principiile care guvernează valoarea monedei și cele care guvernează valoarea mărfurilor. În teoria valorii mărfurilor, nu este necesar, la început, să se acorde atenție valorii obiective de schimb. În această teorie, toate fenomenele de determinare a valorii și a prețurilor pot fi explicate plecând de la valoarea subiectivă de utilizare. Acesta este altceva în teoria valorii monedei; căci, din moment ce moneda, contrar altor bunuri, își poate îndeplini funcția economică numai dacă ea posedă o valoare obiectivă de schimb, căutarea valorii sale subiective necesită în primul rând căutarea valorii sale obiective de schimb. Cu alte cuvinte, teoria valorii monedei ne readuce de la valoarea subiectivă de schimb la valoarea obiectivă schimb.
În sistemul economic actual, care se bazează pe diviziunea muncii și schimbul liber de produse, producătorii, în general, nu lucrează direct pentru propria satisfacție, ci pentru a aproviziona piața. Prin urmare, calculele lor economice nu sunt determinate de valorile subiective de utilizare a produselor lor ci prin valorile lor subiective de schimb. Evaluările care ignoră valoarea subiectivă de schimb, și deci valoarea obiectivă de schimb, a unui produs și iau în considerare doar valoarea subiectivă de utilizare sunt în zilele noastre excepționale ( foarte rare). Ele sunt în mare parte limitate la cazurile în care obiectele au o valoare sentimentală. Dar dacă ignorăm lucrurile de care unii indivizi atașează o importanță simbolică pentru că le amintesc de experiențe sau de oameni la care țin să le păstrează memoria, în timp ce în ochii celorlalți, care nu au niciun interes personal, aceste lucruri nu au decât o valoare mult mai mică, sau chiar fără valoare, atunci nu se poate nega că evaluările umane a bunurilor se bazează pe valoarea lor de schimb. Nu valoarea de utilizare, ci valoarea de schimb este cea care pare să guverneze ordinea economică modernă. Cu toate acestea, dacă căutăm cele mai profunde origini, găsim că, în ultimă instanță, este tot aceeași valoarea subiectivă de utilizare a lucrurilor care determină considerația în care sunt ținute. În afară faptului că bunurile dobândite în timpul schimbului de produsele sunt întotdeauna evaluate în funcție de valoarea lor subiectivă în utilizare, singurele evaluări care sunt în cele din urmă importante pentru determinarea prețurilor și valorile obiective de schimb sunt cele bazate pe valoarea subiectivă de utilizare pe care o au produsele pentru ultimii oameni care le cumpără din lanțul comercial
și care le dobândesc pentru a le consuma.
Cazul banilor este diferit. Valoarea lor obiectivă de schimb nu se poate referi la nicio valoare de utilizare independent de existența valorii lor obiective de schimb. La originile sistemelor monetare, moneda era încă o marfă care putea înceta să circule ajungând în mâinile unui cumpărător final sau consumator. [12] În primele etape ale istoriei banilor au existat chiar mărfuri monetare ale căror calități naturale le împiedicau să fie folosite ca monedă pentru mai mult de o perioadă scurtă. Un bou sau un sac de grâu nu puteau rămâne în circulație pentru totdeauna. Mai devreme sau mai târziu au trebuit să fie eliminate din circulație ca să le consume, înainte ca partea din valoarea lor independentă de utilizarea lor ca monedă să nu fie diminuată de o deteriorare a substanței lor. Într-un sistem monetar dezvoltat găsim, dimpotrivă: bani marfă( commodity money) din care cantități mari rămân constant în circulație și nu sunt niciodată consumate sau utilizate în industrie; bani de credit( credit money), din care baza, un titlu de plată, nu este niciodată folosită; și uneori chiar o monedă decretată [fiat money], care
nu are altă utilizare decât ca monedă.
Dintre cei mai eminenți economiști, mulți au acceptat ideea că valoarea monedei și a materialului din care este realizată depind numai de utilizarea sa industrială și că puterea de cumpărare a monedei noastre metalice actuale, de exemplu, și, prin urmare, posibilitatea utilizării lor în continuare ca monedă, ar dispărea imediat dacă proprietățile materialului constitutiv al monedei ca metal util ar fi șterse prin accident. [13] În zilele noastre, această opinie nu mai este sustenabilă, nu numai pentru că există o serie lungă de fenomene pe care nu le ia în considerare, ci mai ales pentru că se opune legilor fundamentale ale teoriei valorii economice. A afirma că valoarea monedei se bazează pe utilizarea non-monetară a materialului său elimină complet problema reală. [14] Nu doar că trebuie să explicăm posibilitatea ca moneda decretată, al cărei material are o valoare mult mai mică fără sigiliul oficial decât cu, dar trebuie să răspundem, de asemenea, la întrebarea dacă posibilitatea de utilizare a monedei marfă îi afectează utilitatea și, prin urmare, valoarea și în ce măsură. Aceeași problemă apare și în cazul banilor de credit.
O parte din stocul de aur de care dispune umanitatea este folosită în scopuri monetare, o alta pentru industrie. O schimbare de la un tip de utilizare la altul este întotdeauna posibilă. Lingourile trec din bolțile băncilor în atelierele aurarilor și auririlor, care retrag și monedele curente din circulație pentru a le topi. Pe de altă parte, lucruri din aur, chiar și cu o mare valoare artistică, se găsesc în Monetăria atunci când condițiile nefavorabile ale pieței fac imposibilă vânzarea la un preț mai mare decât lingoul de aur. Aceeași piesă de metal poate chiar îndeplini ambele roluri simultan, după cum vedem cu bibelouri folosite ca monedă sau cu o monedă care este purtată de proprietarul său ca bijuterie până când se separă de ea. [15]
Căutarea bazelor valorii banilor trebuie să elimine determinanții care provin din proprietățile materialului monetar ca marfă, deoarece acestea nu oferă niciun mijloc de a distinge valoarea monedei de valoarea altor mărfuri. Valoarea banilor marfă este importantă
pentru teoria monetară numai în măsura în care ea depinde de poziția economică specifică a monedei, de funcția sa de mijloc comun de schimb. Modificările în valoarea materialului monetar care rezultă din caracteristicile sale de marfă trebuie, să fie considerate numai în măsura în care acestea îl pot face mai mult sau mai puțin adecvat pentru îndeplinirea funcției sale monetare. În afară de asta, teoria monetară trebuie să ia în considerare valoarea materialului monetar care derivă din utilitatea sa industrială ca una dată.
Materialul constitutiv al monedei-marfă trebuie să aibă aceeași valoare dacă este folosit ca monedă sau pentru o altă utilizare. Dacă o modificare a valorii aurului apare din utilizarea lui ca monedă sau din utilizarea sa ca marfă, în ambele cazuri valoarea stocului total se modifică uniform. [16]
Altfel stau lucrurile pentru moneda de credit și pentru moneda decretată. În cazul acestora, substanța care poartă marca nu contează în determinarea valorii monedei. În anumite circumstanțe, ea poate avea o valoare de preschimbare relativ mare, constituind o parte considerabilă din valoarea totală de preschimbare a monedei metalice sau a bancnotei. Dar această valoare, care nu se bazează pe proprietățile monetare ale monedei sau bancnotei, are importanță practică numai atunci când valoarea bazată pe proprietăți monetare dispare, adică la atunci când persoanele implicate în operațiunile comerciale încetează să mai folosească moneda sau bancnota în cauză ca mijloc comun de schimb. Atâta timp cât este cazul, monedele sau bancnotele care poartă marca monetară trebuie să aibă o valoare de schimb mai mare decât alte piese din același material care nu suportă marca caracteristicii monetare.
Din nou, în cazul monedei de credit, titlurile folosite ca monedă au o valoare de schimb diferită de cea a altor titluri de același tip, dar neutilizate ca monedă. Bancnotele de o sută de florini care circulau ca monedă în Austria-Ungaria înainte de reformă aveau o valoare de schimb mai mare decât, să zicem, un titlu guvernamental cu o valoare nominală de o sută de florini, deși acestea din urmă aducea o dobândă în timp ce primul nu aducea nimic.
Înainte ca aurul să fie folosit ca bani, era evaluat doar dacă ar putea fi folosit pentru scopuri decorative. Dacă nu ar fi fost niciodată folosit ca bani, sau dacă ar fi încetat să mai fie, valoarea sa actuală ar fi determinată numai pe baza utilității sale în industrie. Dar au apărut oportunități suplimentare de utilizare adăugate la motivele inițiale ale estimării sale. Aurul a început să fie apreciat în parte pentru că putea fi folosit ca mijloc comun de schimb. În zilele noastre valoarea aurului, principalul nostru material monetar modern, se bazează pe două utilizări posibile: pentru scopuri monetare și pentru scopuri industriale. [17]
Este imposibil de spus în ce măsură valoarea actuală a banilor depinde de utilizarea lor monetară și în ce măsură depinde de utilizarea sa industrială. Când instituția monedei a fost înființată la început, baza industrială a valorii metalelor prețioase a putut fi preponderentă; dar odată cu progresul organizării monetare a vieții economice, utilizarea monetară a devenit din ce în ce mai importantă. Este sigur că, în zilele noastre, valoarea aurului se datorează în mare măsură utilizării sale monetare și că demonetizarea lui i-ar afecta prețul într-un mod foarte mare. [18] Scăderea bruscă a prețului argintului din 1873 este în mare măsură din cauza demonetizării acestui metal în multe țări. Și când, între 1914 și 1918, multe țări au înlocuit aurul cu bancnote și bilete de trezorerie, în așa fel încât aurul a plecat în țările rămase cu un etalon de aur, valoarea aurului a scăzut considerabil.
Valoarea materialelor care sunt utilizate la realizarea monedei decretate și a banilor de credit este influențată și de utilizarea lor ca monedă, precum și de utilizarea lor în alte scopuri. Producția de monede mici [monede jetoane, monede care nu constituie bani de marfă și ale căror valoarea este valoarea nominală, de exemplu monedele noastre actuale de 1 franc, NdT] este astăzi una dintre cele mai importante utilizări a banilor, de exemplu. În mod similar, atunci când a început emisiunea de monede de nichel acum cincizeci de ani, prețul nichelului a crescut atât de puternic încât directorul Monetăriei engleze a declarat în 1873 că, dacă emisiunea cu nichel ar continua, costul metalului în sine ar fi mai mare decât valoarea nominală a monedei. [19] Dacă preferăm să considerăm acest tip de utilizare ca fiind industrială și nu monetară, totuși, este pentru că monedele mici nu sunt bani, ci înlocuitori monetari și, prin urmare, că interacțiunile particulare dintre modificările valorii monedei și modificările valorii materialului
monetare lipsesc în aceste cazuri.
Sarcina teoriei valorii banilor este de a stabili legile care determină valoarea obiectivă de schimb a monedei. Nu este rolul ei să se preocupe de determinarea valorii materialului din care moneda-marfă este constituită atâta timp cât această valoare nu depinde de utilizarea sa monetară ci depinde de alte utilizări ale sale. Nici nu este sarcina teoriei banilor să analizeze factorii determinanți valoarea materialelor folosite ca suport pentru moneda decretata. Teoria se ocupă de valoarea obiectivă de schimb a monedei numai în măsura în care ea depinde de funcția monetară.
Celelalte forme de valoare nu prezintă nicio problemă specială pentru teoria valorii monedei. Nu este nimic de spus despre valoarea subiectivă a banilor care să fie diferită de învățăturile economice despre valoarea subiectivă a altor bunuri economice. Și ce este important de știut despre valoarea obiectivă de utilizare a monedei poate fi rezumată într-o singură propoziție: depinde de valoarea obiectivă de schimb a monedei.
Note
[1] Cf. Böhm-Bawerk, op. cit., II. Abt., pp. 211 et suivantes.
[2] Cf. Walsh. The Fundamental Problem in Monetary Science, NeW York, 1903, p. 11 ; și, de asemenea Spiethoff, Die Quantitätstheorie insbesondere in ihrer Verwertbarkeit als Haussetheorie (Festgaben für Adolf Wagner, Leipzig, 1905), p. 256).
[3] Cf. Rau, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, 6. Aufgabe, Meipzig, 1855, p. 80.
[4] Cf. Böhm-Bawerk, op. cit. II. Abt. p. 275. De asemenea, Wieser, Der natürliche Wert, p. 45 ; Der Gelwert und seiner Veränderungen (Schriften des Vereins für Sozialpolitik, 132. Bd), p. 507.
[5] Cf. Böhm-Bawerk, op. cit. II. Abt. p. 273 ; Schumpeter, op. cit. p. 108.
[6] Cf. Wieser, Der natürliche Wert, p. 46.
[7] Cf. Wieser, ibid, p. 52.
[8] Cf. Wieser, op. cit. II. Abt, p. 214.
[9] Cf. Helfferich, Das Geld, op. cit. p. 301.
[10] Voir Schumpeter, op. cit. p. 109.
[11] Cf. Böhm-Bawerk, op. cit. II. Abt., p. 217.
[12] Cf. Wieser, Der Geldwert und seine geschichtlichen Veränderungen (Zeitschrift für Volkswirtschaft, Sozialpolitik und Verwaltung, XIII. Bd, 1904) p. 45.
[13] Chiar și atât de târziu Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Vienne, 1871, p. 259 ; a se vedea și Knies, op. cit. I. Bd. p. 323).
[14] Cf. Simmel, op. cit. p. 130.
[15] Dar, ca regulă generală, operele de artă, bijuteriile și alte lucruri realizate din metale prețioase nu trebuie considerate ca făcând parte din stocul de metal care joacă rolul de bani marfă. Acestea sunt mărfuri de ordinul întâi, pentru care lingourile sau piesele de metal trebuie considerate mărfuri de ordin superior).
[16] Cf. Wieser, Der Geldwert und seine geschichtichen Veränderungen, p. 46.
[17] În urmă cu peste două sute de ani, John Law, cu mult înaintea timpului său și cu o perspicacitate strălucitoare, a înțeles acest adevăr: „Este rezonabil să credem că banii s-ar tranzacționa pe baza a ceea ce era prețuit pentru utilizare, ca metal, și care a fost dat ca bani în schimb după valoarea sa. Noua utilizare a banilor, la care se aplica argintul, a trebuit să-și ajusteze valoarea, deoarece, ca monedă, a ocolit dezavantajele și inconvenientele schimbului; și, în consecință, cererile de bani crescând. , a primit o valoare suplimentara, egala cu cresterea cererii ocazionata de folosirea sa ca monedă. Și această valoare suplimentară nu este mai nerealistă decât valoarea pe care argintul o avea în schimburi ca metal, deoarece cutare si cutare valoare a derivat din aplicarea lui la cutare si cutare utilizare și că era mai mare sau mai mică, în funcție de cerințele argintului ca metal, proporțional cu cantitatea acestuia. Puterea suplimentară pe care argintul a primit-o din folosirea sa ca bani provine din calitățile sale, care l-au făcut potrivit pentru această utilizare; iar această valoare s-a datorat cererii suplimentare prilejuite de folosirea lui ca bani. Dacă oricare dintre aceste valori este imaginară, atunci toate valorile sunt; pentru că nimic nu are valoare decât prin folosirea la care este aplicat și proporțional cu cerințele care i se fac, proporțional cu cantitatea sa." Considerations on cash and trade, ed. Daire. Financial economists du XVIIIe siècle, II. ediție, Paris 1851, p. 447. Vezi și Walras, Théorie de la Monnaie, Lausanne 1886, p. 40. Knies, op. cit. I. Bd., p. 324. Teoriile obiective ale valorii nu pot înțelege acest principiu fundamental al teoria valorii banilor .Acest lucru se vede clar în lipsa de înțelegere cu care Marx a înfruntat argumentele pasajului Legii citate mai sus, vezi Marx, Das Kapital, I. Bd., p. 56 n. 46.
[18] Cf. Heyn, Irrtümer auf dem Gebiete des Geldwesens, Berlin, 1900, p. 3 ; Simmel, op. cit. pp. 116 și următoarele
[19] Cf. Jevons, Money and the Mechanism of Exchange, London 1902, p. 49)
Comments