traducere de Hilda ( Modora) Morăreț
PRIMA PARTE: NATURA BANILOR
CAPITOLUL 6 : DUȘMANII MONEDEI
1. Banii într-o comunitate socialistă
A fost demonstrat că schimbul indirect devine inevitabil în anumite condiții, care se produc mai frecvent când diviziunea muncii și diferențierea nevoilor cresc. De asemenea, a fost demonstrat că evoluția schimbului indirect conduce puțin câte puțin la utilizarea câtorva bunuri specifice sau chiar a unuia singur, ca mijloc de schimb. Atunci când nu există deloc schimb, deci nici schimb indirect, utilizarea unui mijloc de schimb rămâne, evident, necunoscută. Este cazul în care menajul izolat era unitatea economică tipică și așa va fi într-o zi, conform aspirațiilor socialiste, într-o ordine pură socialistă în care producția și distribuția sunt sistemetic controlate de un organ central. Această viziune a unui viitor sistem socialist nu a fost descrisă în detaliu de profeții săi. În realitate, nu toți au aceași viziune. Unii admit un domeniu în care bunurile și serviciile ar putea fi schimbate și, atâta timp cât este cazul, utilizarea monedei rămâne posibilă.
Pe de altă parte, certificatele și tratele pe care societatea organizată le-ar distribui membrilor săi nu pot fi considerare ca monedă. Să presupunem că se dă o chitanță fiecărui lucrător proporțional cu fiecare oră lucrată. Și că venitul social, atâta timp cât nu a fost utilizat pentru satisfacerea nevoilor colective sau pentru ai ajuta pe cei care nu pot lucra, este distribuit proporțional cu numărul de chitanțe deținute de fiecare, în așa fel încât fiecare chitanță reprezintă o cotă parte din suma totală a bunurilor distribuite. Deci, importanța acelei chitanțe ca mijloc de satisfacere a nevoilior uni individ, cu alte cuvinte, valoarea sa, ar varia proporțional cu mărimea dividendului total. Dacă, cu același număr de ore lucrate, venitul societății dintr-un an nu ar fi decât jumătate din valoacea celui din anul precedent, atunci valoarea fiecărei chitanțe ar fi și ea împărțită la doi.
Este altceva în cazul monedei. O reducere de 50 la sută a venitului social real ar semnifica în mod cert o reducere a puterii de cumpărare a monedei. Dar această reducere a valorii monedei nu ar fi neapărat direct proporțională cu scăderea venitului. În mod accidental, s-ar putea ca puterea de cumpărare a monedei să fie exact înjumătățită, dar nu este neapărat obligatoriu. Această diferență este fundamentală.
În realitate, valoarea de schimb a monedei este determinată într-un mod total diferit de cel al certificatelor și al bonurilor. Astfel de titluri nu sunt deloc susceptibile de a fi supuse unui proces independent de evaluare. Dacă este sigur că un bon sau o trată vor fi mereu onorate la cerere, atunci valoarea lor este egală cu cea a bunurilor la care fac referire. Dacă rambursarea nu este sigură, atunci valoarea bonului va fi, în consecință, mai mică.
Dacă presupunem că un sistem de schimb se poate dezvolta chiar într-o societate socialistă- nu doar schimbul de certificate de muncă, ci, să zicem, schimbul bunurilor de consum între indivizi- atunci putem proiecta un loc(o piață) pentru rolul monedei chiar și în cadrul unei asemenea societăți. Această monedă nu ar fi atât de frecvent utilizată, nici atât de variată, ca într-o ordine economică bazată pe proprietatea privată, dar uttilizarea sa ar fi guvernată de aceleași principii de bază.
Aceste considerații dictează atitudinea față de monedă care trebuie acceptată în toate încercările de construire a unei ordini sociale imaginare, dacă am vrea să evităm contradicțiile interne. Atâta timp cât un proiect interzice schimbul liber de bunuri și servicii, este logic că nu e nevoie de monedă. Dar de îndată ce un tip oarecare de schimb este autorizat, se pare că schimbul indirect efectuat prin tr-un mijloc de schimb comun trebuie și el să fie autorizat.
2. Inflaționiștii
Criticii superficiali ai sistemului economic capitalist au obiceiul de a-și îndrepta atacurile asupra banilor. Vor să continue să autorizeze( să permită) proprietatea privată a mijloacelor de producție și, în consecință, dat fiind stadiul actual de diviziune a muncii, să autorizeze și liberul schimb al bunurilor. Și totuși ei vor ca schimbul să se facă fără un mijloc de schimb, sau cel puțin fără un mijloc comun, fără monedă. Ei consideră ca evidentă utilizarea monedei ca fiind nocivă și speră să depășească toate relele sociale prin eliminarea ei. Doctrinele lor derivă din noțiuni care au fost întotdeauna extraordinar de populare în cercurile profane de-a lungul perioadelor în care utilizarea monedei creștea.
Toate procesele vieții noastre economice apar sub aspectul banilor. Și cei care privesc doar la suprafața lucrurilor devin conștienti doar de fenomenele monetare și ignoră legăturile mai profunde. Moneda este văzută ca o cauză a furturilor, a morților, a decepțiilor și a trădărilor. Acuzăm moneda când prostituata îți vinde corpul, când judecătorul corupt pervertește legea. Împotriva monedei declamă moraliștii când vor să se opună uni materialism excesiv. Într-un mod semnificativ avariția este numită dragoste de arginți și toate relele îi sunt atribuite. [1]
Natura confuză și vagă a unor astfel de noțiuni este evidentă. Dar nu știm atât de clar dacă autorii lor se gândesc că întoarcerea la un schimb direct ar surmonta dezavantajele monedei sau se gândesc că ar fi necesare alte reforme. Cei care vor să schimbe lumea și cei care pretind să o amelioreze, care sunt responsabilii acestor noțiuni, nu se simt deloc obligați să-și urmărească ideile până la consecințele lor ultime. Ei preferă să se oprească în momentul în care dificultățile tocmai încep să apară. Și aceasta este, de altfel, cauza longevității doctrinelor lor; atâta timp cât ele rămân nebuloase, ele nu oferă nimic care ar putea fi criticat.
Încă mai puțin demne de o atenție serioasă sunt proiectele sociale , care, fără a condamna utilizarea monedei în general, se opun utilizării aurului sau argintului. În realitate, o asemenea ostilitate față de metalele prețioase are ceva infantil. Când Thomas More, de exemplu, îi înzestrează pe criminalii din Utopia sa cu lanțuri de aur și pe cetățenii obișnuiți cu vase de cameră din aur sau argint, [2] este în același spirit cu cel care a condus oamenii primitivI să se răzbune împotriva simbolurilor și imaginilor fără viață.
Nu ajută prea mult să iei în considerare mai mult de un moment aceste sugestii bizare, din moment ce nimeni nu le-a luat vreodată în serios. Criticile pe care le merită au fost enunțate cu mult timp în urmă [3]. Dar un punct de vedere, care a scăpat în general atenției, trebuie să fie subliniat.
Printre numeroșii dușmani confuzi ai monedei se află un grup care luptă cu alte arme teoretice decât cele ale asociaților săi obișnuiți. Acești dușmani ai monedei își iau argumentele din teoria bancară contemporană și își propun să evite toate maladiile umane prin intermediul unui ”sistem de credit elastic, automat adaptat la nevoia de monedă”. Nu va surprinde pe cei care sunt la curent cu starea nesatisfăcătoare a teoriei bancare de a învăța că critica științifică nu este preocupată de astfel de propuneri așa cum ar fi trebuit să fie, și că, de fapt, este incapabilă de asta. Respingerea proiectelor precum ”Compatibilism social” al lui Ernest Solvay[4] nu trebuie atribuită decât timidității omului practic și nu trebuie văzută ca o dovadă riguroasă a slăbiciunii unor astfel de proiecte, care nici nu au văzut lumina zilei. Toți teoreticienii bancare ale căror idei au urmat celor ale lui Tooke și Fullarton (și asta include aproape toți autorii actuali) sunt neputincioși în fața teoriei lui Solvay și a altora de același tip. Le-ar plăcea să le combată, căci propriile lor sentimente, la fel ca și judecâțile demne de încredere ale oamenilor practici, îi avertizează în fața speculațiilor eterice ale reformatorilor de acest gen. Dar nu au niciun argument împotriva unui sistem care, în ultimă analiză, nu necesită nimic altceva decât o aplicare coerentă a propriilor lor teorii.
A treia parte a acestei cărți se ocupă exclusiv de problemele sistemului bancar. Teoria elasticității creditului este supusă unei examinări detaliate, iar rezultatele obținute pot face inutilă orice discuție suplimentară pe acest tip de doctrină.
Note:
[1] Pentru un istoric al acestor idei, a se vedea Hildebrand, Die Nationalökonomie der Gegenwart
und Zukunft, Francfort, 1848, pp. 118 ; Roscher, op. cit., I. Bd., p. 345 ; Marx, Le Capital.
[2] Cf. More, Utopie
[3] Cf. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, ed. Kautsky, Stuttgart, 1897, pp. 70 ;Knies, op. cit., I. Bd. pp. 239 ; Aucuy, Les Systèmes socialistes d'Echange, Paris 1908, pp.114 și următoarele
[4] Cf. Celor trei note publicate în 1899 la Bruxelles de către Solvay sub titlul La Monnaie et le compte, și de asemenea Gesellschaftlicher Comptabilismus, Bruxelles 1897. Teoriile lui Solvay conțin, de asemenea, și alte erori fundamentale.
Commentaires