traducere de Hilda ( Modora) Morăreț PRIMA PARTE: NATURA BANILOR
CAPITOLUL 5: BANII CA BUN ECONOMIC
1. Banii: nici bun de producție, nici bun de consum
Se obişnuieşte să se împartă bunurile economice în două clase: cele care satisfac direct nevoile omului, numite bunuri de consum sau bunuri de ordinul întâi, şi cele care le satisfac indirect, numite bunuri de producţie sau bunuri de ordin superior.[1] Încercarea de a include moneda într-unul dintre aceste grupuri întâmpină dificultăți insurmontabile. Nu este necesar să se demonstreze că banii/moneda nu sunt un bun de consum, la fel cum pare incorect să-i numim bun de producție.
Desigur, dacă considerăm exhaustivă această împărțire în două tipuri de bunuri economice, ar trebui să încadrăm moneda într-una din cele două grupe. Aceasta a fost poziția majorității economiștilor și, din moment ce părea imposibil să clasificăm banii drept bun de consum, nu ne-a rămas decât să-i numim bun de producție.
Această procedură aparent arbitrară a primit doar o justificare foarte superficială. Roscher, de exemplu, crede că este suficient să sublinieze că banii sunt „instrumentul principal al tuturor transferurilor” - „vornehmstes Werkzeug jeden Verkehrs”. [2
Spre deosebire de Roscher, Knies a făcut loc banilor în clasificarea mărfurilor, înlocuind împărțirea clasică în două clase cu o împărțire în trei clase: mijloace de producție, obiecte de consum și mijloace de schimb. [3] Argumentele sale cu privire la acest punct, care din păcate sunt reduse, au atras foarte puțină atenție serioasă și au fost adesea înțelese greșit. Acesta este motivul pentru care Helfferich încearcă să respingă afirmația lui Knies, potrivit căreia o tranzacție de vânzare-cumpărare nu este în sine un act productiv, ci un act de transfer (interpersonal), afirmând că aceeași obiecție ar putea fi formulată împotriva includerii mijloacelor de transport între instrumentele de producție, deoarece transportul nu este un act de producție în sine, ci un act de transfer (între localități) și natura mărfurilor nu este mai mult alterată prin transport decât prin schimbarea proprietății. [4]
Evident, ambiguitatea termenului german Verkher este cea care a adâncit cumva problemele mai complicate implicate aici. Pe de o parte, Verkehr poate însemna ceea ce s-ar traduce aproximativ prin cuvântul comerț, adică un schimb de bunuri și servicii din partea indivizilor. Dar acest termen poate însemna și transferul în spațiu de persoane, bunuri sau informații. Aceste două chestiuni definite de același cuvânt german nu au nimic în comun în afară de numele lor. Prin urmare, este imposibil să fim de acord cu sugestia unei legături între cele două semnificații ale cuvântului, atunci când vorbim despre „Verkehr în sens larg”, care ar însemna transferul de proprietate de la o persoană la alta și „Verkehr în sens restrâns”, caz in care ne-am referi la transferul de bunuri dintr-un punct al spațiului în altul. [5] Chiar și utilizarea populară recunoaște aici două sensuri distincte, nu o versiune restrânsă și o versiune largă a aceluiași sens.
Nomenclatura comună a celor două semnificații, ca și confuzia lor accidentală, poate fi pusă pe seama faptului că tranzacțiile de schimb de cele mai multe ori, însă nu sistematic, merg mână în mână cu transferul în spațiu și invers. [6] Știința, totuși, în mod evident nu are niciun motiv să atribuie similitudine intrinsecă acestor două procese esențial diferite.
Nu ar fi trebuit să ne îndoim niciodată că transportul de persoane, mărfuri și informații este parte integrantă a producției, atâta timp cât nu este un act de consum, cum ar fi acreditarea de călătorie, de exemplu. Cu toate acestea, două lucruri au împiedicat recunoașterea acestui fapt.
Prima este o neînțelegere larg răspândită a conceptului de natură a producției. Există o percepție oarecum naivă a termenului de producție, care consideră că este vorba de a da naștere a ceea ce nu a existat, de o creație în sensul propriu al cuvântului. Atunci devine ușor să vedem o diferență între munca de producție creativă și simplul transport de mărfuri. Acest punct de vedere este total nepotrivit. De fapt, rolul omului în producție constă întotdeauna numai în combinarea forțelor sale personale cu forțele Naturii, în așa fel încât cooperarea să conducă la un anumit aranjament dorit al materiei. Niciun act uman de producție nu se ridică mai sus decât schimbarea poziției lucrurilor în spațiu, lăsând restul în seama Naturii. [7] Acesta răspunde uneia dintre obiecțiile ridicate împotriva recunoașterii transportului ca proces productiv.
A doua obiecție decurge dintr-o înțelegere insuficientă a naturii mărfurilor. Uităm adesea că, printre alte calități naturale, poziția unui bun în spațiu are o relație importantă cu capacitatea sa de a satisface nevoile umane. Anumite mărfuri cu compoziție tehnic identică trebuie considerate ca mostre ale diferitelor tipuri de mărfuri, dacă nu se află în același loc, în condiții identice și cu aceleași caracteristici pentru a fi gata de consum sau de utilizare în producția ulterioară. Pana în prezent pozitia unui bun in spatiu a fost recunoscuta doar ca factor determinant al caracterului sau economic sau non-economic. Este greu de ignorat faptul că apă potabilă în deșert și apă potabilă într-o regiune muntoasă bine aprovizionată cu apa, în ciuda asemănării lor chimice și fizice și a proprietății egale de a potoli setea, are totuși o importanță foarte diferită pentru satisfacerea nevoilor umane. Singura apă care poate potoli setea unui călător în deșert este apa care este ușor disponibilă, gata pentru a fi consumată.
Cu toate acestea, în chiar grupul bunurilor economice, factorul legat de poziția lor a fost luat în considerare doar pentru anumite bunuri, de un anumit tip - cele a căror poziție era fixă, fixată de om sau de natură; și chiar în cadrul acestor bunuri de un anumit fel, atenția a fost rareori îndreptată către altceva decât căatre elementul cel mai la îndemână, pământul. Pentru bunurile mobile, factorul de localizare a fost considerat neglijabil.
Această atitudine este în concordanță cu terminologia de afaceri. Microscopul nu poate arăta nicio diferență între două loturi de zahăr din sfeclă, dintre care unul se află într-un magazin din Praga și celălalt într-un magazin din Londra. Dar în scopuri economice, este mai bine să considerăm aceste două loturi ca bunuri diferite. Strict vorbind, bunurile de ordinul întâi ar trebui să fie numite numai bunuri care sunt deja prezente la locul lor de consum. Toate celelalte bunuri, chiar și cele care sunt gata din punct de vedere tehnic pentru a fi consumate, trebuie considerate bunuri de ordin superior care pot fi transformate în bunuri de ordinul întâi cu concursul unor bunuri complementare: „mijloacele de transport”. Privite sub acest aspect, mijloacele de transport sunt evident marfuri de productie. „Producția”, spune Wieser, „este utilizarea celor mai avantajoase condiții pentru asigurarea bunăstării în rândul celor care sunt departe”. [8] Iar aici nimic nu ne împiedică să interpretăm pe departe în sens literal, și nu în sens figurat.
Tocmai am văzut că transferul în spațiu era un fel de producție; prin urmare mijloacele de transport, atâta timp cât nu sunt bunuri de larg consum precum iahturile sau altele asemenea, trebuie incluse printre bunurile de producție ? Este valabil și pentru bani/moneda ? Sunt serviciile prestate pe bani comparabile cu cele prestate prin mijloace de transport? Deloc. Producția poate avea loc fără monedă. Nu este nevoie de bani nici într-o gospodărie izolată, nici într-o societate socialistă. Nicăieri nu găsim un bun de ordinul întâi despre care să putem spune că folosirea banilor a fost o condiție necesară pentru producerea acestuia.
Este adevărat că majoritatea economiștilor clasifică banii printre bunurile de producție. Cu toate acestea, argumentele autorităţii nu sunt valabile; dovada unei teorii se află în raționamentul asociat, nu în suporturile sale; și cu tot respectul pentru patroni, trebuie spus că ei nu și-au justificat temeinic poziția în această chestiune. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul lui Böhm-Bawerk. După cum s-a spus, Knies recomandă înlocuirea clasificării obișnuite în două părți, adică bunuri de consum și bunuri de producție, cu o clasificare în trei părți a bunurilor economice: bunuri de consum, bunuri de producție și bunuri de schimb. În general, Böhm-Bawerk îl tratează pe Knies cu mult respect și, ori de câte ori se simte obligat să nu fie de acord cu el, îi critică argumentele cu foarte multă atenție. Dar în cazul de față se mulțumește să le ignore. El include fără ezitare banii în conceptul său de capital social și, incident, îi prezintă ca pe un produs destinat să sprijine producția. El menționează pe scurt obiecția conform căreia banii sunt un instrument de schimb și nu de producție. Dar, în loc să răspundă la această obiecție, el se lansează într-o critică dezvoltată a doctrinelor care consideră stocurile de mărfuri din posesia producătorilor și intermediarilor ca bunuri gata de consum și nu ca produse intermediare.
Argumentul lui Böhm-Bawerk demonstrează în mod convingător că producția nu este completă până când mărfurile nu au fost transportate acolo unde sunt necesare și că este ilegitim să vorbim despre mărfuri gata de consum înainte de a fi finalizat procesul final de transport. Dar toate acestea nu au nicio legătură cu discuția noastră actuală; pentru că lanțul raționamentului se oprește tocmai la veriga lipsă. După ce a arătat că căruța și calul cu care fermierul își aduce grânele și lemnele la domiciliu trebuie plasate în categoria bunurilor productive și de capital, Böhm-Bawerk adaugă că „în mod logic toate obiectele și dispozitivele care „aduc acasă” în sensul economic cel mai larg bunurile care trebuie transportate, respectiv drumurile, căile ferate, navele și chiar instrumentul economic- moneda, trebuie incluse în conceptul de capital. 9]
Este chiar ideea la care nu face referire Roscher. El renunță la orice diferență între transport, care constă într-o schimbare a utilității lucrurilor, și schimb, care constituie o categorie economică separată. Nu este legitim să comparăm rolul jucat de bani în producție și cel jucat de nave și căile ferate. În mod clar, banii nu sunt un „instrument comercial” în același sens ca registrele de cont, piața de valori sau sistemul de creditare.
Însă nici argumentul lui Böhm-Bawerk nu a fost ocolit de critici. Jacoby a răspuns că, deși banii și stocurile de mărfuri din posesia producătorilor și intermediarilor sunt considerate drept capital social, el continuă totuși să-și mențină punctul de vedere, susținând capitalul social ca o categorie economică independentă de definiții legale, deși moneda și aspectul de „marfă” al bunurilor de consum sunt specifice unui tip de organizare economică de tip „comercial”. [10]
Această critică nu este valabilă atunci când vine vorba de refuzul de a vedea mărfurile ca bunuri de producție, chiar din cauza celor exprimate mai sus. Nu există nicio îndoială că Böhm-Bawerk este cel care are dreptate și nu criticul său. Al doilea punct, problema includerii banilor, reprezintă însă un alt aspect. Este adevărat că discuția lui Jacoby despre conceptul de capital nu este dincolo de critică, iar Böhm-Bawerk are probabil motive întemeiate să o respingă. [11] Dar acest lucru nu ne privește în acest moment. Ne preocupă aici doar problema conceptului de bun. În acest punct, Böhm-Bawerk nu este de acord cu Jacoby. În cea de-a treia ediție a volumului II a capodoperei sale despre Capital și dobândă, el susține că nici măcar o organizație socialistă complexă nu s-ar putea descurca fără mandate nediferențiate sau certificate de un anumit fel, „comparabile cu banii”, care se referă la produsul care își așteaptă distribuția. [12] Acest argument specific nu a fost destinat direct să rezolve problema noastră. Cu toate acestea, este bine să vedem dacă ideea asociată conține ceva care s-ar dovedi util și scopurilor noastre.
Orice organizație economică are nevoie nu doar de un mecanism de producție, ci și de un mecanism de distribuție a ceea ce este produs. Este exclus faptul ca distribuirea mărfurilor între consumatorii individuali să constituie o parte a producției și, prin urmare, trebuie să includem printre mijloacele de producție nu numai instrumentele fizice ale comerțului, cum ar fi bursele, registrele de conturi, documentele, etc. dar și tot ceea ce face posibilă menținerea sistemului juridic care stă la baza comerțului, cum ar fi, de exemplu, gardurile, porțile, zidurile, lacătele, seifurile, toate accesoriile instanțelor și organelor guvernamentale responsabile cu protectia proprietatii. Într-un stat socialist, această categorie include printre altele „certificatele nediferențiate” ale lui Böhm-Bawerk (pe care însă nu le putem descrie drept „comparabile cu banii”, deoarece, întrucât banii nu sunt un certificat, nu este corect să spunem despre un certificat că este ca banii. Banii sunt întotdeauna un bun economic și, a spune despre un titlu, ceea ce este un certificat, că este comarabil cu moneda/banii, echivalează cu revenirea la vechea practică de a considera drepturile și relațiile în lumea afacerilor ca bunuri. Aici putem chiar cita autoritatea lui Böhm-Bawerk împotriva lui însuși [13]).
Ceea ce ne împiedică să clasificăm banii ca „bunuri de distribuție” și de aici ca bunuri de producție (și, de altfel, aceeași obiecție se aplică includerii lor între bunurile de consum) este următoarea considerație. Pierderea unui bun de consum sau de productie are ca rezultat o pierdere a satisfacției umane; face omenirea mai săracă. Obținerea unui astfel de bun are drept rezultat o îmbunătățire a situației economice umane; face omenirea mai bogată. Modificările ce apar la nivel de cantitate disponibilă de bunuri de producție sau de consum și modificările cantității de monedă disponibilă duc, ambele, la modificări ale valorilor. Dar, în timp ce modificările valorii bunurilor de producător și de consum nu pot compensa pierderea sau câștigul rezultat dintr-o modificare a cantității acestora, modificările valorii banilor se fac în legătură cu cererea, astfel că, independent de scăderea sau creșterea acesteia. poziția economică a indivizilor rămâne aceeași. O creștere sau scădere a cantității de bani nu poate crește sau scădea bunăstarea membrilor comunității. Privite din acest punct de vedere, bunurile folosite ca bani sunt efectiv ceea ce spunea Adam Smith - „un stoc mort, care... nu produce nimic. [14]
Am arătat că, în anumite condiții, schimbul indirect este un fenomen de piață necesar. Faptul că mărfurile sunt dorite și achiziționate prin schimb nu pentru ele însele, ci pentru a fi schimbate ulterior nu poate dispărea niciodată din operațiunile existente pe piață, deoarece condițiile care duc la această stare inevitabilă de fapt se regăsesc în marea majoritate a tranzacțiilor. Din acest punct, dezvoltarea schimbului indirect a dus la utilizarea unui mijloc comun de schimb, la înființarea unei instituții monetare. Banii, de fapt, sunt indispensabili pentru ordinea noastră economică. Însă ca bun economic, nu este o componentă fizică a aparatului de distribuție socială așa cum sunt registrele contabile, închisorile sau chiar armele de foc. Nicio parte din producția totală nu depinde de aportul banilor, chiar dacă utilizarea acestora este unul dintre principiile fundamentale pe care se bazează ordinea economică.
Valoarea bunurilor de producție derivă din produsele acestora. Nu este însă cazul monedei. Într-adevăr, nicio creștere a bunăstării membrilor unei societăți nu rezultă din faptul că aceștia dispun de o cantitate mai mare de bani. Legile care guvernează valoarea banilor sunt diferite de cele care stabilesc valoarea bunurilor de producție și de cele care dau valoarea bunurilor de consum. Tot ce au în comun este principiul general de bază, Legea fundamentală a valorii economice. Aceasta este o justificare perfectă pentru sugestia făcută de Knies de a împărți bunurile economice în bunuri de producție, obiecte de consum și mijloace de schimb. Căci, la urma urmei, rolul principal al terminologiei economice este de a facilita cercetarea asupra teoriei valorii.
2. Moneda în rol de capital privat
Nu am întreprins această examinare a relației dintre bani și bunurile de producție doar pentru interesul său terminologic. Cea mai importanta nu este concluzia noastră finală, ci clarificarea care însoțește argumentul nostru cu privire la particularitățile banilor, care îi deosebeste de alte bunuri economice. Acestor caracteristici specifice ale mijlocului comun de schimb li se va adauga o atenție sporită atunci când vom fi luate în considerare legile care guvernează valoarea banilor și fluctuațiile acesteia.
Cu toate acestea, rezultatul raționamentului, concluzia că banii nu sunt un bun de producție, nu este, de asemenea, cu totul lipsit de importanță. Ne va ajuta să răspundem la întrebarea dacă banii fac parte sau nu din capital. Această întrebare nu este, la rândul său, un scop în sine, ci permite verificarea răspunsului la o altă problemă referitoare la relațiile dintre rata dobânzii de echilibru și rata dobânzii monetare, care va fi tratată în partea a treia a acestei cărți. Dacă fiecare concluzie vine în confirmarea precedentei, putem admite cu încredere că discuția întreprinsă nu ne conduce la greșeală.
Prima mare dificultate în orice examinare a relației dintre bani și capital vine din diferența de opinie asupra definiției conceptului de capital. Opiniile savanților cu privire la definiția capitalului sunt mai divergente decât în orice alt domeniu al economiei. Niciuna dintre numeroasele definiții care au fost propuse nu a fost acceptată de toată lumea. Astăzi, de fapt, controversa asupra teoriei capitalului produce divergentele cele mai mari. Dacă, dintre numeroasele concepte antagonice, îl alegem pe cel al lui Böhm-Bawerk pentru a ne ghida în cercetarea relațiilor dintre bani și capital, ne putem justifica alegerea pur și simplu prin faptul că Böhm-Bawerk este cel mai bun ghid pentru orice încercare serioasă de studiere a problemei dobânzii, chiar dacă un astfel de studiu duce în cele din urmă (și în niciun caz fără a ne recunoaște datoria față de lucrarea lui Böhm-Bawerk asupra problemei) la concluzii radical diferite de cele la care a ajuns Böhm-Bawerk însuși. Mai mult, toate argumentele puternice cu care Böhm-Bawerk și-a stabilit conceptul și l-a apărat împotriva criticilor sunt un alt motiv pentru această alegere. Dar în afară de toate acestea, un motiv care pare decisiv este oferit de faptul că niciun alt concept de capital nu a fost dezvoltat cu atâta claritate. [15] Acest ultim punct este foarte important. Scopul prezentei discuții nu este de a ajunge la un fel de concluzie referitoare la terminologie sau de a oferi o critică a conceptelor, ci pur și simplu de a lumina unul sau două puncte care sunt importante pentru problema relațiilor dintre rata dobânzilor monetare și de echilibru. Prin urmare, este mai puțin important pentru noi să clasificăm corect lucrurile decât să evităm ideile vagi despre natura lor. Pot exista diverse opinii cu privire la întrebarea dacă să includem sau nu banii în conceptul de capital. Delimitarea conceptelor de această natură este pur și simplu o chestiune de comoditate, din care apar cu ușurință conflicte de opinie. Rolul economic al banilor este un domeniu în care trebuie să se poată ajunge la un acord perfect.
Dintre cele două concepte de capital pe care Böhm-Bawerk le distinge, urmând terminologia economică tradițională, cea de capital privat sau capital de posesie este cea mai veche și cea mai largă. Din această idee originală a fost ulterior extras și separat conceptul mai restrâns de capital social sau productiv. Prin urmare, este logic să începem examinarea prin studierea legăturilor dintre bani și capitalul privat.
Böhm-Bawerk definește capitalul privat ca fiind ansamblul de produse care servesc ca mijloc pentru achiziționarea de bunuri. [16] Nimeni nu s-a îndoit vreodată că banii ar trebui să fie incluși în această categorie. De fapt, dezvoltarea conceptului științific al capitalului a început cu noțiunea de sumă de bani care produce dobândă. Acest concept a fost apoi extins treptat până când a luat în sfârșit forma care apare în terminologia științifică modernă, ce coincide aproximativ cu utilizarea populară.
Evoluția treptată a conceptului de capital a însemnat în același timp și o creștere a înțelegerii rolului banilor ca și capital. La începutul istoriei, mințile luminate au descoperit o explicație pentru faptul că banii împrumutați au produs dobândă - spunând că banii „funcționează”. Dar o astfel de explicație nu ar putea satisface cerințele științifice pentru mult timp. Prin urmare, știința s-a opus acestei explicații subliniind că banii în sine sunt sterili. Chiar și în vremuri îndepărtate a fost acceptat ceea ce mai târziu urma să fie rezumat în maxima pecunia pecuniam parere non potest, baza oricărei discuții asupra problemei dobânzii timp de secole și chiar milenii. Și, fără îndoială, Aristotel nu a formulat această frază în celebrul său pasaj din „Politică” [17] ca expresie a unei noi doctrine, ci mai degrabă ca un loc comun general acceptat. În ciuda dovezilor, această viziune asupra sterilității fizice a banilor a fost un pas necesar către înțelegerea deplină a problemei capitalului și a dobânzii. Dacă sumele de bani împrumutate dau „roade”, și nu se poate explica acest fenomen printr-o productivitate fizică a banilor, atunci trebuie căutată o altă explicație.
Următorul pas către o explicație a fost asigurat prin observarea că după ce s-a făcut un împrumut, împrumutatul schimbă în general banii cu alte bunuri economice și că deținătorii de bani care doresc să obțină profit din acesta fără să-i împrumute fac la fel. Acesta a fost punctul de plecare pentru extinderea conceptului de capital, citat mai sus, și dezvoltarea problemei ratei monetare a dobânzii spre noțiunea de rată „naturală” a dobânzii.
Este adevărat că au trecut secole până la îndeplinirea acestor pași. Inițial dezvoltarea teoriei capitalului a fost total întreruptă. Nu am vrut cu adevărat să progresăm. La ce se ajunsese era perfect suficient pentru că scopul științei nu era să explice realitatea, ci să justifice idealurile. Dar opinia publică a dezaprobat dobânzile. Chiar mai târziu, când dobânda a fost recunoscută de dreptul grec și roman, aceasta încă nu era considerată respectabilă și toți autorii perioadei clasice au încercat să se întrece reciproc condamnându-l. Când Biserica a interzis-o și a încercat să-și justifice atitudinea cu citate din Biblie, a renunțat la toate încercările neautorizate de a trata chestiunea. Orice teoretician care s-a ocupat de problemă era deja convins că dobânda este dăunătoare, contrar naturii și carității și considera ca de datoria lui mai presus de toate să găsească noi obiecții împotriva acesteia. Rolul său nu era de a explica originea dobânzii, ci de a susține teza caracterului său condamnabil. În astfel de circumstanțe, doctrina sterilității banilor a fost ușor adoptată de toți scriitorii ca un argument deosebit de puternic împotriva plății dobânzii. Și astfel, adoptată pentru conținutul său și nu pentru concluziile sale, a devenit un obstacol în calea dezvoltării teoriei dobânzii. A încetat sa mai fie o piedică în dezvoltarea sa atunci când s-a făcut o mișcare spre construirea unei noi teorii a capitalului după prăbușirea vechii teorii canoniste a dobânzii. Primul său efect a fost atunci necesitatea lărgirii conceptului de capital și, în consecință, problema dobânzii. În uzul popular și în terminologia savantă, capitalul nu mai era „sumele de bani împrumutate” ci „stocul acumulat de bunuri”. [18]
Doctrina sterilității monetare are o altă semnificație pentru problema noastră. Ea aruncă lumină asupra poziției banilor în cadrul clasei de bunuri care constituie capital privat. De ce să includem moneda în capital? De ce să plătești dobândă pentru banii împrumutați? Cum este posibil să folosești sume de bani, chiar și fără a le împrumuta, pentru a obține venituri? Nu există nicio îndoială cu privire la răspunsurile la aceste întrebări. Banii sunt un mijloc de achizitie numai atunci cand sunt schimbati cu un alt bun economic. Banii pot fi comparați sub acest aspect cu bunurile de consum care fac parte din capitalul privat, doar pentru că nu sunt consumați de proprietarii lor, ci folosiți pentru achiziționarea altor bunuri sau servicii prin schimb. Banii reprezintă capital de posesie în acceași masură cu aceste bunuri de consum. Capitalul posesional real este format din bunurile pentru care se schimbă bani și bunuri de consum. Banii care rămân, „inactivi”, adică bani care nu sunt schimbați cu alte bunuri, nu fac parte din capital, nu produc nimic. Banii fac parte din capitalul privat al unei persoane numai dacă și atâta timp cât reprezintă un mijloc pentru acea persoană de a obține alte bunuri de capital.
3. Moneda nu face parte din capitalul social
Prin capital social sau productiv, Böhm-Bawerk exprimă un set de produse destinate a fi utilizate ulterior în producție. [19] Dacă acceptăm ideile enunțate mai sus, că banii nu pot fi clasificați ca bunuri de capital, atunci nici nu pot face parte din capitalul social. Este adevărat că Böhm-Bawerk îl include în capitalul social, la fel cum o face majoritatea economiștilor care l-au precedat. Această atitudine este o consecință logică atunci când se consideră banii ca un bun de producție. Aceasta este singura sa justificare și, străduindu-ne să arătăm că banii nu sunt un bun productiv, am arătat că această justificare este nefondată.
În orice caz, s-ar putea sugera că autorii care includ banii în categoria bunurilor productive și deci în bunurile de capital nu sunt foarte consecvenți. De obicei, ei consideră banii ca aparținând capitalului social în ceea ce privește sistemele lor care se ocupă de bani și capital, dar nu trag anumite concluzii evidente din aceasta. Chiar dimpotrivă, atunci când doctrina banilor- capital ar trebui aplicată logic, se pare că ea este brusc uitată. În realizarea unui inventar al factorilor determinanți ai ratei dobânzii, autorii subliniază iar și iar că nu contează cantitatea mai mare sau mai mică de bani, ci cantitatea mai mare sau mai mică de alte bunuri. Concilierea acestei ultime afirmații, care este, fără îndoială, un rezumat corect al situației, cu cealaltă afirmație conform căreia banii sunt un bun productiv, pare a se dovedi pur și simplu imposibilă.
Note :
[1] Cf. Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, pp. 20 și Wieser, Über den Ursprung des wirtschaftlichen Wertes, Viena 1884, pp. 42 și următoarele.
[2] Vezi Roscher, System der Volkswirtschaft, I. Bd. 24 Aufl., ed. Pohlmann, Stuttgart 1906, p. 123.
[3] Vezi Knies, op. cit. I. Bd. pp. 20 și următoarele.
[4] Vezi Helfferich, Das Geld, p. 264.
[5] De exemplu, Philippovich, Grundriss der politischen Ökonomie, II. Bd., 2 Teil, 1-3 Aufl. Tubinga 1907.
[6] Înțelesul cel mai vechi, cel puțin singurul sens întâlnit cândva în literatură, pare să fie legat de vânzarea mărfurilor. Este remarcabil că nici măcar partea volumului XII din Dicționarul lui Grimm publicată în 1891 nu conține nicio mențiune despre sensul asociat transportului.
[7] Cf. J.S. Mill, Principles of Political Economy, Londra 1867, p. 16 și Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, II, pp. 10 și următoarele.
[8] Vezi Wieser, Ursprung des wirtschaftlichen Wertes, p. 47; Böhm-Bawerk, op. cit. II. Ab. p. 131; Clark, The Distribution of Wealth, New York 1908, p. 11.
[9] Vezi Böhm-Bawerk, op. cit. II. pp. 131; vezi, de asemenea, asupra aspectului istoric, Jacoby, Der Streit um den Kapitalsbegriff, Jena 1908, pp. 90; de asemenea Spiethoff, Die Lehre vom Kapital (Schmoller-Festschrift, Leipzig 1908, IV), p. 26.
[10] Vezi Jacoby, op. cit., p. 59.
[11] Vezi Böhm-Bawerk, op. cit., II. Aproximativ, p. 125 n.
[12] Ibid., p. 132 n.
[13] Böhm-Bawerk, Rechte und Verhältnisse, pp. 36 și următoarele.
[14] Bogăția Națiunilor.
[15] Acest lucru este adevărat, chiar și ținând cont de discuțiile lui Menger și Clark. Dar, în orice caz, o examinare a acestei întrebări și a problemelor tratate în partea a treia, capitolul 5, care ar pleca de la conceptele de capital ale lui Menger sau Clark ar duce în cele din urmă la același rezultat ca și în cazul definiției lui Böhm. -Bawerk.
[16] Vezi Böhm-Bawerk, op. cit., 2. Teil, p. 54. [17] I, 3, 23.
[18] Vezi Böhm-Bawerk, op. cit., I. Teil, pp. 16, 2. Teil, p. 23 și următoarele
[19] Ibid, 2. Teil, p. 54, p. 130 și următoarele.
Comments