traducere Hilda (Modora) Morăreț
PRIMA PARTE: NATURA BANILOR
CAPITOLUL 3: DIFERITELE TIPURI DE MONEDĂ
1. Banii și substitutul monetar
Atunci când un schimb indirect se realizează prin intermediul monedei, nu este necesar ca moneda să treacă efectiv dintr-o mână în alta; putem schimba un titlu pe o sumă echivalentă, perfect sigur și plătibil la cerere, în locul monedei. Nu este nimic remarcabil sau specific monedei aici. Ceea ce este specific monedei și care nu poate fi explicat decât prin caracteristicile sale, este frecvența extraordinară a acestui mod de a efectua tranzacțiile monetare.
În primul rând, moneda este în special adaptată pentru a servi drept bază unei obligații generice. În timp ce caracterul fungibil al aproape tuturor bunurilor economice este mai mult sau mai puțin limitat și cel mai adesea nu este decât o ficțiune privind o terminologie comercială artificială, caracterul fungibil al monedei este aproape nelimitat. Doar acțiunile și obligațiunile pot fi comparate cu acesta. Singurul factor care ar putea împiedica una din acestea de a fi în întregime fungibile, este dificultatea împărțirii diferitelor lor unități. Au fost adoptate mai multe soluții care, cel puțin când vine vorba despre monedă, au suprimat întreaga importanță practică a acestei probleme.
O circumstanță și mai importantă se întâmplă să fie natura rolului monedei. Un titlu asupra monedei poate fi transferat din nou și din nou într-un orice număr de tranzacții indirecte, fără ca persoana care deține titlul să ceară vreodată decontarea. Acest lucru nu este valabil în cazul altor bunuri economice, căci ele sunt mereu destinate a fi, în final, consumate.
Titlurile asupra monedei care sunt perfect sigure și plătibile imediat sunt în special adaptate pentru a facilita schimburile indirecte: le vom numi de acum substitute de monedă. Această caracteristică este sporită și prin utilizarea lor în comerț și drept.
În practică, și în unele țări și în drept, transferul unui bilet de bancă nu diferă de cel al unei monede. Similitudinea aparențelor exterioare este determinată de faptul că cei care fac afaceri sunt, de obicei, incapabili să facă diferența între obiectele care îndeplinesc rol de monedă și cele care sunt pur și simplu folosite ca înlocuitori de monedă( substitut de monedă). Omul de afaceri nu se preocupă de probleme economice asociate: el nu se interesează decât de caracteristicile legale și comerciale ale monedei, biletelor, cecurilor și a altora. Pentru el, faptul că bancnotele pot fi transferate fără dovada scrisă a rolului lor, faptul că circulă ca niște monede, faptul că nu există drept de rambursare față de foștii titulari, faptul că legea nu face diferență între acestea și banii ca mijloc de achitare a datoriilor, sunt tot atâtea motive pentru a le include în definiția termenului de ”monedă” și pentru a face o distincție clară între bilete și depozitele la vedere , care nu pot fi transferate decât prin anumite proceduri mai complicate din punct de vedere tehnic și pe care și legea le consideră ca diferite. Iată originea concepției populare despre monedă, care guvernează viața de zi cu zi. Nu este nicio îndoială că servește obiectivele angajatului băncii și poate să ofere servicii lumii de afaceri în general. Dar introducerea ei în terminologia științifică a economiei nu este deloc de dorit.
Controversa asupra conceptului de monedă nu este deloc unul dintre cele mai satisfăcătoare aspecte în istoria științei noastre. Se distinge în principal prin numărul copleșitor de termeni juridici și comerciali care-l înconjoară și prin importanța nemeritată care i s-a dat ceea ce, până la urmă nu este decât o chestiune de terminologie. Răspunsul la această problemă a fost văzut ca un scop în sine și se pare că întreaga lume a uitat că scopul real ar trebui să fie doar de a facilita cercetările ulterioare. O astfel de discuție nu putea să nu fie sterilă.
În încercarea de a face distincție între monedă și obiectele care îi seamănă la exterior, trebuie doar să avem în vedere scopul cercetării noastre. Prezenta analiză urmărește să enunțe legea care determină raportul de schimb între monedă și alte bunuri economice.Aceasta și nimic altceva reprezintă sarcina teoriei economice a monedei. Atunci , terminologia noastră trebuie să fie adaptată problemei noastre. Dacă un anumit grup de obiecte este extras dintre toate cele care asigură un rol monetar în comerț și dacă, sub denumirea specifică de monedă( care ar trebui rezervată doar acestui grup) se distinge clar de restul( căruia trebuie să-i respingem numele de monedă), atunci această separare trebuie făcută într-un fel care facilitează progresul ulterior al cercetărilor.
Astfel de considerente l-au condus pe autorul acestor rânduri să dea numele de substitut de monedă și nu de monedă obiectelor care sunt folosite în comerț ca monedă, dar care constau în titluri asupra monedei, perfect sigure și imediat convertibile.
Titlurile nu sunt bunuri(1). Ele sunt mijloace pentru a obține bunuri. Este ceea ce determină natura și importanța lor economică. În sine, ele nu au valoare directă, ci indirectă. Valoarea lor decurge din cea a bunurilor economice la care se referă. Două elemente intervin în evaluarea unui titlu: în primul rând valoarea bunurilor la a căror posesie dă dreptul titlul și în al doilea rând probabilitatea mai mică sau mai mare ca posesia bunului ar putea fi obținută. În plus, dacă titlul nu ar putea fi obținut decât după un anumit timp, atunci luarea în considerare a acestei împrejurări constituie un al treilea factor al evaluării sale. Valoarea la 1 ianuarie a unui drept de a primi 10 saci de cărbune la 31 decembrie a aceluiași an se bazează nu direct pe valoarea a zece saci de cărbune ci pe valoarea a zece saci de cărbune livrați peste un an. Acest tip de calcul face parte din experiența curentă, obișnuită, la fel ca și faptul că la calcularea valorii unui titlu se ia în considerare solvabilitatea sau garanția acestuia.
Titlurile monetare nu sunt o excepție, bineînțeles. Cele care sunt plătibile la cerere, dacă nu există nicio îndoială cu privire la solvabilitatea lor și fără cheltuieli legate de decontarea lor, sunt evaluate la fel de mult ca și moneda și sunt oferite și acceptate în același mod ca și moneda.(2) Doar titluri de acest tip- adică titluri plătibile la cerere, perfect sigure, pe cât este posibil de prevăzut și perfect lichide în sens legal- sunt pentru scopurile comerciale substitute exacte ale monedei la care ele se referă. Evident, alte titluri precum biletele emise de băncile de credit nesigure sau tratele care nu au ajuns încă la termen sunt și ele implicate în tranzacții financiare și pot fi la fel de bine utilizate ca mijloc obișnuit de schimb. Asta înseamnă, potrivit terminologiei noastre, că sunt monedă. Dar ele sunt evaluate independent; nu sunt recunoscute nici ca fiind echivalente cu sumele de monedă la care se referă, nici măcar ca echivalente cu valoarea drepturilor pe care le conțin. Care sunt factorii specifici suplimentari care ajută la determinarea valorii lor , vom afla pe parcursul cercetării noastre.
Desigur, nu ar fi în niciun caz incorect să includem în conceptul nostru de monedă titlurile care sunt complet sigure și imediat convertibile în monedă, titluri cărora am prefera să le spunem substitute de monedă. Dar este absolut necesar să condamnăm folosirea pe scară largă a numelui de monedă pentru anumite clase de substitute de monedă, de cele mai multe ori bancnote, monedă divizionară( monede curente, care nu sunt din metal prețios) și asimilate distingându-le în același timp clar de alte tipuri de bani, cum ar fi depozitele la vedere(3). Asta înseamnă să stabilești o distincție fără o diferență reală. Căci bancnotele, de exemplu, și depozitele la vedere nu se diferențiază decât prin caracteristici exterioare, importante poate pentru afaceri sau din punct de vedere legal, dar aproape fără importanță din punct de vedere economic.
Pe de altă parte, pot fi furnizate argumente cu o greutate considerabilă pentru a include toate substitutele monetare în conceptul unic de monedă. Poate fi subliniat, de exemplu, că semnificația titlurilor asupra monede perfect sigure și lichide este diferită de cea a titlurilor asupra altor bunuri economice; că, în timp ce un titlu asupra unei mărfi poate să dispară mai devreme sau mai târziu, aceasta nu este necesară în cazul unui titlu asupra monedei. Astfel de titluri pot trece din mână în mână pe perioade nedeterminate și să ia locul monedei, fără a avea vreodată voința de a cere ca decontarea lor să nu se producă. Se poate sublinia că cei care au nevoie de monedă sunt la fel de mulțumiți de astfel de titluri, că cei care vor să cheltuiască monedă găsesc că aceste titluri satisfac așteptările lor și, în consecință oferta și cererea de substitute de monedă trebuie contabilizate respectiv în oferta și cererea de monedă. În cele din urmă, se poate sublinia faptul că, deși este imposibil să satisfaci o creștere a cererii de pâine( de exemplu) prin tichete de pâine fără a crește în același timp oferta reală de pâine, este perfect posibil să satisfaci o creștere a cererii de monedă printr-o astfel de metodă. Este posibil să se susțină , pe scurt, că substitutele monetare au astfel de particularități încât, pentru a ține mai bine cont de ele, ar trebui incluse în conceptul de monedă.
Fără a vrea să criticăm greutatea unor astfel de argumente, preferăm să adoptăm , din comoditate, formularea mai restrânsă a conceptului de monedă adăugând conceptul separat de substitut monetar. Lăsăm pe cititor să judece dacă această direcție este cea mai potrivită pentru a continua și dacă alte proceduri nu ar conduce, poate, la o mai bună înțelegere a subiectului nostru. Pentru autor se pare că drumul ales este singurul în care problemele dificile ale teorie monetare pot fi rezolvate.
2. Particularitățile substitutelor monetare
Discuția economică asupra monedei nu trebuie să se bazeze decât pe considerente economice și nu trebuie să țină cont de distincțiile juridice decât atâta timp cât acestea sunt importante și din punct de vedere economic. O astfel de discuție trebuie în consecință să plece de la conceptul de bază de monedă, nu pe definiții și discriminări legale, ci pe natura economică a lucrurilor. Rezultă că decizia noastră de a nu lua în considerare tratele și alte titluri monetare ca elemente constitutive ale monedei nu trebuie interpretată decât ca fiind în conformitate cu definiția strict juridică a termenului. Pe lângă titlurile monetare strict legale, trebuie să luăm în considerare și legăturile care nu sunt titluri în sens juridic, dar care sunt în orice caz tratate ca atare în practica comercială deoarece unii le consideră sau alții le tratează de parcă ar fi titluri.(4).
Nu există nicio îndoială că ”monedele” bătute de germani în conformitate cu Legea de emisiune din 9 iulie 1873 nu constituie un titlu monetar în ochii legii. Poate că unii critici superficiali ar fi înclinați să clasifice aceste ”monede” drept monedă pentru că este vorba de discuri bătute în argint, în nichel sau cupru, care au tot aspect de bani. Dar, în ciuda acestui fapt, din punct de vedere economic, aceste ”piese de monedă” nu reprezintă decât o urmă în comoara națională. Al doilea paragraf din capitolul 9 din Legea de emisiune( în forma sa sin 1 iunie 1999) obligă Parlamentul să precizeze centrele care vor putea plăti la cerere și în monede de aur orice cantitate de o valoare mai mare de 200 mărci pentru monedele de argint și 50 de mărci pentru monedele de nichel și cupru. Anumite filiale ale Băncii Reich-ului aveau acest rol. Un alt pasaj al Legii de emisiune( capitolul 8) semnala faptul Reich-ul trebuia să fie întotdeauna capabil să mențină convertibilitatea. Conform acestui pasaj, valoarea totală a monedelor( pieselor) bătute în argint nu trebuia niciodată să depășească niciodată 20 de mărci pe locuitori, iar cea a monedelor de nichel și de cupru să nu depășească 2,5 mărci pe locuitor. În spiritul legiuitorului aceste sume reprezentau cererea de monede mici și nu ar fi existat niciun pericol ca suma totală a monedelor bătute să depășească cererea publicului. Este adevărat că nu a existat o recunoaștere statuară a vreunui drept de conversie din partea deținătorilor de monede și limitarea valorii legale( capitolul 9, paragraful 1) nu a fost decât un substitut inadecvat. În orice caz, este bine cunoscut faptul că piesele de monedă erau schimbate fără dificultate pe monedă prin filialele Băncii Reich-ului indicate de Cancelar.
A fost exact aceeași situație care a prevalat și pentru biletele de trezorerie ale Reich-ului, din care nu mai mult de 120 de milioane de mărci au fost permise să circule. Acestea au fost, de asemenea, (capitolul 5 din Legea din 30 aprilie 1874) mereu schimbate cu aur de către Banca Reich în numele Trezoreriei. Conta prea puțin că bonurile de trezorerie nu aveau curs legal în tranzacțiile private când toată lumea era obligatș să accepte monede de argint în valoare de până la 20 de mărci și monede de nichel și cupru până la o anumită valoare. Pentru că deși nu trebuiau să le accepte pentru a achita datorii, oamenii le-au acceptat de fapt din toată inima. Un alt exemplu este oferit de talerul german la momentul introducerii etalonului de aur și până la retragerea talerului din circulație la 1 octombrie 1907. În toată această perioadă talerul avea, fără îndoială, curs legal. Dar dacă noi căutăm ce se ascunde în spatele acestei expresii, al cărei sens juridic este fără interes pentru scopul nostru și ne întrebăm dacă talerul era monedă în acest sens, răspunsul trebuie să fie nu. Este adevărat că era utilizat în comerț ca mijloc de schimb, dar nu putea fi folosit decât în acest fel pentru că era un titlu asupra cuiva care era de fapt monedă, adică un mijloc comun de schimb. Pentru că, deși nici Banca Reich-ului, nici Reich-ul, nici regatele și ducatele separate care îl constituiau, nici altcineva nu era obligat să-l schimbe pe monedă, Banca Reich-ului, în numele guvernului, a asigurat totuși că nu existau mai mulți taleri în circulație decât cei solicitați de către public. Ea a obținut acest rezultat refuzând să-și oblige clienții să accepte taleri prin rambursarea lor. Aceasta, împreună cu faptul că talerii aveau curs legal pentru Banca și Reich, a fost suficient pentru a le face echivalente cu titlurile care puteau fi convertite în monedă în orice moment. Rezultatul a fost că circulau în țară ca înlocuitori perfecți pentru monedă. S-a sugerat în mod repetat directorilor Băncilor Reich-ului să-și ramburseze propriile bancnote în taleri și nu în aur (care ar fi fost în litera Legii) și să nu plătească în aur decât ca primă, cu scopul de a preveni exportul acestuia. Cu toate acestea, Banca a continuat să refuze să adopte această propunere sau una de natură similară.
Natura exactă a emisiunii de monede în alte țări nu a fost întotdeauna la fel de ușor de înțeles ca în Germania, al cărei sistem bancar și de emitere a fost modelat sub autoritatea unor bărbați precum Bamberger, Michaelis și Soetbeer.
În unele legislații, baza teoretică pentru emiterea de monede moderne nu a putut fi descoperită sau demonstrată ca în exemplele deja întâlnite. Dar, cu toate acestea, întreaga politică are practic același scop. Particularitatea juridică universală a emisiunii de monede este limitarea puterii sale de plată la o sumă maximă fixată, iar, ca regulă generală, la această prevedere se adaugă o restricție legislativă privind cantitatea de monede care pot fi emise.
Nu există un concept economic pentru emiterea de monede. Tot ce economia poate distinge este o subcategorie specială a categoriei de titluri asupra monedei care sunt utilizate ca substitute monetare, componentele aceastei subcategorii fiind utilizate pentru tranzacții cu sume mici. Faptul că emisiunea și circulația monedelor sunt supuse normelor legale și controlului se explică prin natura specifică a scopului atribuit acestor monede. Dreptul general recunoaște pentru deținătorul unei bancnote posibilitatea de a o schimba pe monedă, în timp ce schimbul de piese de monede cu monedă este lăsat la discreția administrației, este rezultatul diferitelor evoluții pe care le-au cunoscut bancnotele și monedele. Piesele de monedă( moneda metalică) au apărut din nevoia de a facilita comerțul cu cantități mici de mărfuri de mică valoare.
Detaliile istorice ale dezvoltării lor nu au fost încă clarificate și, aproape fără excepție, tot ce s-a scris pe această temă are doar importanță numismatică şi metrologică [5]. Cu toate acestea, un lucru poate fi spus fără teamă: emisiunea de monede este întotdeauna rezultatul încercărilor de a remedia defecțiunile unui sistem monetară existent. Aceste dificultăți tehnice sunt cele care împiedică împărțirea unei unități monetare în monede mici, care a condus, după tot felul de eșecuri, la soluția adoptată astăzi. În multe țări, în același timp cu această dezvoltare, un fel de monedă decretată [6] a fost uneori folosită pentru tranzacții mici, cu consecința foarte nefericită de a avea două tipuri de monede având fiecare rol de mijloc comun de schimb. Pentru a elimina dezavantajele unei astfel de situații, monedele mici au fost stabilite la curs legal față de cele utilizate pentru tranzacții mai mari și au fost luate măsuri de precauție pentru a preveni ca monedele mici să depășească numeric cererile comerciale. Cel mai important mijloc folosit în acest scop a fost întotdeauna a fost restrângerea cantității emise la ceea ce aparent ar fi necesar
Pentru a efectua plăți mici, restricția fiind stabilită prin lege sau fiind respectată fără o asemenea obligație. Pe lângă aceasta, a existat și limitarea cursului legal în tranzacții private până la o anumită sumă. Riscurile ca aceste restricții să fie insuficiente nu păreau niciodată foarte mari. Drept urmare, prevederile legislației referitoare la rambursarea pieselor de monedă au fost total neglijate sau lăsate incomplet prin omisiunea unei clauze clare privind drepturile deținătorului de a-și schimba aceste piese de monedă în monedă. În orice caz, peste tot, in zilele noastre, monedele care ies din circulație sunt acceptate fără ezitare de către stat sau un alt organism precum banca centrală și natura lor de titluri asupra monedei este astfel stabilită. Când această politică a fost oprită pentru un timp și s-a încercat să suspendarea conversiei pieselor pentru a forța oamenii să accepte o cantitate mai mare decât cea dorită în circulație, piesele de monedă au devenit monedă de credit, sau chiar bani- marfă. Ele nu au mai fost considerate titluri asupra monedei, plătibile la cerere și prin urmare echivalente cu moneda, dar au fost evaluate independent. Bancnota a cunoscut o altă dezvoltare. A fost considerată mereu ca un titlu, chiar și din punct de vedere juridic. Nu s-a pierdut niciodată din vedere faptul că dacă valoarea sa trebuia să fie egală cu cea a monedei, trebuiau luate măsuri pentru a garanta convertibilitatea sa în monedă. Că o încetare a schimburilor de bancnote pe monedă ar schimba caracterul economic al bancnotelor nu a scăpat nimănui [suspendarea convertibilității bancnotelor, cu penalități, este propusă de teoreticienii „free banking”: vezi în special cărțile lui Selgin (Teoria băncii libere la Belles Lettres, Bank Deregulation and Monetary Order, Routledge) și Dowd (Laissez-faire banking, Routledge). Nota editorului]. În cazul monedelor folosite în tranzacții mici, mai puțin importante cantitativ, faptul poate fi uitat mai ușor. În plus, importanța cantitativă mai puțin mare a pieselor de monedă înseamnă că este posibil să-și mențină convertibilitatea fără a recurge la fonduri special constituite în acest scop. Lipsa fondurilor speciale a putut, de asemenea, să ascundă adevărata natură a emiterii pieselor de monedă(moneda metalică).(7).
Consideraţiile asupra sistemului monetar al Austro-Ungariei sunt deosebit de instructive. Reforma monetară care a fost inaugurată în 1892 nu a fost niciodată încheiată oficial și până la căderea monarhiei habsburgice etalonul a rămas legal ceea ce astăzi se numește etalon hârtie, deoarece Banca Austro-Ungariei nu era obligată să-și ramburseze bancnotele proprii, care aveau curs legal pentru orice sumă. Cu toate acestea, din 1900 până în 1914, Austro-Ungaria chiar avea un etalon- aur sau un etalon de schimb de aur, deoarece Banca încă mai furniza aur în scopuri comerciale. Deși ea nu era obligată prin litera de lege să-și ramburseze propriile bilete, ea furniza scrisori de schimb sau alte valori plătibile în străinătate pentru aur (cecuri, bilete etc.) la un preț mai mic decât cotarea aurului. Sub acestea condiții, cei care doreau aur pentru export au preferat în mod firesc să cumpere astfel de titluri, care le-au permis să-și atingă obiectivele la un preț mai mic decât cu exporturile reale de aur.
De asemenea, pentru comerțul intern, în care aurul era folosit în mod excepțional deoarece populația dobândise de ani de zile obiceiul de a folosi monede metalice și bancnote, Banca își schimba bancnotele pe aur fără a fi fost obligată legal. Această politică a fost urmată, nu ocazional sau din întâmplare sau fără să-și dea seama de importanța sa, ci cu deplină cunoaștere în mod deliberat și continuu, cu scopul de a permite Austriei și Ungariei să beneficieze de avantajele economice ale etalonului aur. Guvernul austriac și cel ungar, care luaseră inițiativa acestei politici a Băncii, au cooperat pe cât posibil. Cu toate acestea, în primul rând Banca ea însăși trebuia să asigure, prin urmărirea unei politici adecvate de scont , că este mereu în măsură să asigure decizia sa voluntară: de a rambursa repede bancnotele. Măsurile luate pentru acest obiectiv nu sunt fundamental diferite de cele adoptate de băncile de emisiune ale altor țări sub etalonul aur.(8) Acesta e motivul pentru care bancnotele Austro-Ungariei erau de fapt substitute monetare. Moneda țării, ca și în altă parte în Europa, era aurul.(9)
3. Banii-marfă, banii-credit și banii fiat
Teoria economică a banilor este exprimată în general printr-o terminologie juridică, nu una economică. Această terminologie a fost creată de autori, oameni de afaceri, comercianți, judecători și de către alții ale căror centre de interes erau caracteristicile juridice ale diferitelor tipuri de monedă și ale substitutelor acestora. Acest lucru este util pentru studierea aspectelor sistemului monetar care sunt importante din punct de vedere juridic, dar aproape fără valoare pentru cercetările economice. Rareori a fost acordată o atenție mare acestor defecte, deși confuzia între părțile respective ale Dreptului și Economiei nu este nicăieri atât de frecventă și plină de atâtea consecințe negative ca în domeniul specific al teoriei monetare. Este o greșeală să te ocupi de probleme economice folosind criterii juridice. Frazeologia juridică, precum și rezultatele cercetărilor juridice asupra problemelor monetare, trebuie considerate de economie ca unul din obiectivele sale de investigație. Nu este rolul economiei de a le critica, deși ar putea să le utilizeze pentru propriile sale obiective. Nu este nimic în neregulă cu utilizarea termenilor tehnici juridici într-o demonstrație economică atunci când nu există consecințe nedorite. Dar pentru propriile nevoi, economia trebuie să-și construiască propria sa terminologie.
Există două feluri de lucruri care pot fi folosite ca monedă: pe de o parte bunuri fizice ca atare, cum ar fi metalele (aur sau argint), iar pe de altă parte, obiectele care nu diferă din punct de vedere tehnic de cele care nu sunt monedă, factorul care le face să fie clasificate ca monedă fiind o caracteristică legală și nu fizică. O bucată de hârtie care este definită în mod special drept monedă deoarece tipărită de o anumită autoritate nu diferă din punct de vedere tehnic, de o altă bucată de hârtie care a fost tipărită de cineva care nu e autorizat, la fel cum o monedă autentică de cinci franci nu are nicio diferență tehnică în raport cu o una ” Autentic contrafăcută”. Singurele diferențe rezidă în controlul prin lege al fabricării unor astfel de piese, interzisă fără autorizare. (Pentru a evita orice confuzie posibilă, să clarificăm că tot ceea ce poate face legea este să controleze emisiunea acestor piese metalice și că este dincolo de puterea statului să se asigure că piesele devin efectiv monedă, adică să fie utilizate ca mijloc obișnuit de schimb. Tot ce poate face statul prin imprimarea mărcii sale este de a diferenția anumite bucăți de hârtie sau metal de toate celălalte lucruri de același tip, făcând evaluări distincte pentru restul.. În acest sens, statul permite acestor obiecte, care au calificare juridică specială, de a fi folosite ca mijloc obișnuit de schimb în timp ce alte bunuri de același tip rămân simple bunuri. Statul poate lua și alte măsuri pentru a încuraja utilizarea efectivă a acestor bunuri ca mijloc obișnuit de schimb. Aceste bunuri, însă, nu pot deveni niciodată bani doar pentru că decide așa statul; banii nu pot fi creați decât prin folosirea celor care intervin în tranzacții comerciale).
Putem da denumirea de monedă marfă tipului de monedă care este în același timp o marfă comercială şi cea de monedă decretată tipului de monedă care include lucrurile prevăzute cu o calificare juridică. O a treia categorie poate fi numită monedă de credit, acesta fiind tipul de monedă care constituie un titlu garantat de orice persoană fizică sau juridică. Aceste titluri de valoare nu trebuie să fie totuși și plătibile la cerere și complet sigure. Altfel nu ar exista nicio diferență între valoarea lor și cea a monedei la care ele se referă și nu ar face subiectul unei evaluări independente de către cei care o folosesc; într-un fel sau altul termenul acestor titluri trebuie să fie găsit în viitor. Este greu de contestat faptul că moneda decretată în sens strict este teoretic de conceput. Teoria valorii demonstrează posibilitatea existența sale. Că moneda decretată a existat cu adevărat este, desigur, o altă întrebare, la care nu se poate răspunde spontan afirmativ. Este greu de pus la îndoială că majoritatea tipurilor de monedă care nu sunt monedă marfă trebuie clasificată drept monedă de credit. Dar doar un studiu istoric detaliat poate face lumină asupra problemei.
Terminologia noastră ar trebui să se dovedească a fi mai utilă decât cea folosită în general. Ea ar trebui să arate mai clar particularitățile proceselor prin care sunt evaluate diferite tipuri de monedă. Cu siguranță este mai corect decât distincția dintre moneda metalică și moneda de hârtie. Moneda metalică include nu numai monede obișnuite, ci și „monede mici de moned” și monedele precum talerul german din perioada 1873-1907.Mmoneda de hârtie include în general nu numai moneda decretată și moneda de credit, care sunt de obicei din hârtie, dar și biletele neconvertibile emise de băncile de stat. Această terminologie derivă din utilizarea populară. Altădată, când moneda „metalică” era mai mult decât astăzi sinonimă cu moneda și nu un substitut monetar, această nomenclatură era mai puțin nepotrivită decât acum. Plus că ea se potrivea - poate se potrivește din nou – concepției naive și populare a teoriei valorii, care vede în metale prețioase ceva de valoare „în sine” și în moneda de credit de hârtie ceva neapărat anormal. Din punct de vedere științific, aceasta terminologia este inutilă şi este sursa neînțelegerii și interpretării nesfârșite. Cea mai gravă greșeală pe care o poți face în cercetarea economică este să te concentrezi pe aspectul simplu și să nu percepi diferența fundamentală dintre lucruri ale căror doar aspectele exterioarele sunt asemănătoare sau de a diferenția lucrurile în mod fundamental asemănătoare dar ale căror aspecte exterioare sunt diferite.
Evident, pentru numismat, tehnician sau pentru istoricul artelor, sunt puține diferențe dintre piesa de cinci franci înainte și cea de după încheierea emisiunii gratuite a monedelor de argint, în timp ce florinul austriac de argint chiar din perioada 1879 - 1892 par a fi foarte diferit de florinul de hârtie. Este însă regretabil că asemenea distincții superficiale mai joacă încă un rol într-o discuție economică.
Clasificarea noastră în trei părți nu este doar o chestiune de gimnastică în terminologie. Discuția teoretică care urmează în această carte ar trebui să demonstreze utilitatea conceptelor pe care le aduce în joc.
Caracteristica definitorie a monedei marfă este utilizarea pentru obiectivele monetare ale unei mărfi în sens tehnic. Pentru cercetarea noastră, este irelevant ce marfă este. Important este că marfa în cauză este cea care constituie moneda și că moneda este pur și simplu marfa. Cu totul altceva este cazul banilor decretați. Atunci marca, sigiliul este factorul determinant, nu materialul care poartă marca care constituie moneda, ci marca. Natura materialului care poartă marca este doar un factor de importanță redusă. Moneda de credit, în sfârșit, este un titlu care va fi decontat în viitor și care este folosit ca mijloc de schimb.
4. Banii-marfă în trecut și în prezent
Chiar dacă se acceptă drept corect principiul împărțirii dintre banii - marfă, banii-credit și banii-fiat, și faptul că doar utilitatea acestuia este pusă sub semnul întrebării, afirmația potrivit căreia numerarul emis în zilele noastre, respectiv monedele metalice din secolele anterioare sunt exemple de monede mărfuri este respinsă în totalitate de multe autorități, ba chiar de către public.Este adevărat că, de regulă, nimeni nu neagă că vechile tipuri de monedă erau moneda marfă. Este, de asemenea, general acceptat că, la începuturi, monedele circulau după greutatea lor și nu după valoarea nominală. Cu toate acestea, unii susțin că moneda și-a schimbat de multă vreme natura. Se spune că monedele Germaniei și Angliei în 1914 erau marca și lira, nicidecum monede aur. În zilele noastre, moneda ar consta în „unități specificate, cu o semnificație definită în termen de valoare, care îi este dată prin lege (Knapp). Prin „standard” înțelegem unități de valoare (guldeni, franci, mărci etc.) care au fost adoptate ca măsură a valorii și prin „monedă” ne referim la simbolurile ( piesele de monedă si bancnote) care reprezintă unitățile care servesc ca măsură a valorii. Controversa dacă aurul sau argintul, sau ambele împreună, ar trebui să joace rolul de etalon și de monedă este zadarnică , pentru că nici argintul, nici aurul nu au jucat vreodată, și nu ar fi putut să joace, acestea roluri"(10).
Înainte de a începe să studiem veridicitatea acestor afirmații remarcabile, haideți să facem o scurtă remarcă asupra genezei lor – deși mai corect ar fi să vorbim despre renașterea lor decât de geneza lor, deoarece aceste doctrine arată o legătură foarte strânsă cu cele mai vechi și primitive teorii ale monedei. Ca acestea, teoriile nominaliste actuale ale monedei se caracterizează prin incapacitatea lor de a contribui în vreun fel la rezolvarea problemei principale a teoriei monetare – ar trebui să spunem simplu, de fapt, problema teoriei monetare - și anume explicația cursurilor de schimb dintre monedă și alte bunuri economice. Pentru autorii lor, problema economică a valorii și a prețului pur și simplu nu există. Nu s-au gândit niciodată că este necesar să vadă se stabilesc raporturile pe piață și ce poate însemna aceasta. Atenția lor a fost atrasă accidental de faptul că un taler german (din 1873) sau un gulden de argint austriac (din 1879) sunt esențial diferiți de cantitatea de argint de aceeași greutate și de aceeași puritate, dar care nu ar avea marca guvernului. Ei o văd ca pe o stare de fapt comparabilă cu cea a „monedei de hârtie”. Ei nu o înțeleg și încearcă să găsească răspunsul la enigmă. Dar în acest moment, tocmai prin lipsa lor de cunoaștere a teoriei valorii și a prețului, cercetarea lor ia o întorsătură foarte nefericită. Ei nu încearcă să știe modul în care se stabilesc relațiile de schimb dintre monedă și alte bunuri economice. Acest lucru li se pare evident. Ei pun problema în alt mod: Cum se face că trei bucăți de 20 de mărci sunt echivalente cu douăzeci de taleri deși argintul conținut de taleri avea o valoare pe piață mai mică decât cea a aurului conținut de mărci? Răspunsul lor este atunci: Pentru că valoarea monedei este stabilită de stat, de statut, de sistemul juridic. Astfel, ignorând lucrurile cele mai importante ale istoriei monetare, ei țes o rețea artificială de erori; o construcție teoretică care se prăbușește de îndată ce se pune întrebarea: Ce ar trebui să înțelegem printr-o unitate de valoare? Dar numai cei care au câteva noțiuni de teorie a prețurilor pot să-și pună astfel de întrebări pertinente. Altele se mulțumesc să facă referință la caracterul nominalist al unității de valoare. Nu este de mirare că aceste teorii sunt atât de populare în rândul oamenilor obișnuiți, mai ales că rudenia lor cu inflaționismul le-a făcut puternic recomandabile tuturor pasionaților de „bani ușori”. Putem spune ca un rezultat al cercetărilor asupra istoriei monetare că, în orice moment și pentru toți oamenii, piesele principale au fost oferite și acceptate nu pe baza unei afirmații fără legătură cu cantitatea și calitatea lor, ci doar ca bucăți de metal cu niveluri specifice de greutate și puritate. Acolo unde monedele au fost acceptate după o afirmație, aceasta a fost întotdeauna în credința finală că marca lor semnifica greutatea corectă și puritatea obișnuită a altor monede. Dacă nu existau motive pentru o astfel de presupunere, se recurgea din nou la cântărire și testare.
Considerațiile fiscale au condus la promulgarea unei teorii care atribuie autorității posesoare de sigiliu dreptul de a reglementa puterea de cumpărare a emisiunii după cum consideră de cuviință. Pentru că, atâta timp cât emisiunea a fost o prerogativă a guvernelor, acestea au încercat să fixeze greutatea și conținutul monedelor conform voinței lor. Regele Filip al VI-lea al Franței a cerut în mod clar dreptul „de a bate o cantitate atât de mare de monedă, de a -i da un curs și o taxă atât de ridicată precum cea pe care o vrea și care i se pare bună”(11). Toți șefii medievali au gândit și au făcut ca el. Juriștii obligați i-au susținut încercând să descopere o bază filozofică pentru dreptul divin al regilor de a deprecia moneda și încercând să demonstreze că adevărata valoare a monedelor era aceea pe care șeful țării le-o atribuia.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor reglementărilor oficiale, a interdicțiilor, a controlului prețurilor și a amenințările de pedeapsă, practica comercială a insistat întotdeauna asupra faptului că valoarea pieselor de monedă provenea nu din valoarea lor de pe fața monedei, ci din valoarea lor ca metal. Valoarea unei piese de monedă a fost întotdeauna determinată, nu prin imaginea sau inscripţia pe care o poartă, nici prin proclamarea autorităților de emisiune și ai pieții. ci prin conținutul său metalic. Toate tipurile de monedă nu au fost acceptate ușor, doar cele cu o bună reputație pentru greutate și puritate. În contractele de împrumut, rambursările erau stipulate în anumite tipuri de monedă și, în cazul unei schimbări de batere, execuția trebuia să se facă în termeni de valoare metalică [12]. În ciuda tuturor autorităților fiscale, opinia a fost
încetul cu încetul, chiar și printre puriști, că valoarea metalică – bonitas intrinseca cum o numeau ei – era cea care trebuia luată în considerare pentru rambursarea de datorii. (13)
Deprecierea monedei nu a putut obliga practica comercială să ofere noilor și mai ușoarelor monede aceeași putere de cumpărare ca mai vechilor și mai grelelor monede [14]. Valoarea monedei a scădea proporțional cu scăderea ei în greutate și calitate. Chiar și controlul prețurilor lua în considerare puterea de cumpărare redusă a monedei din cauza deprecierii. Acesta este motivul pentru care noi avem obiceiul de a prezenta pfennigs-ii nou bătuți la Schöffen sau experților din Schweidnitz în Silezia pentru a le evalua valoarea și apoi pentru a fixa, în acord cu consiliul municipal, valoarea prețului corespunzător. Putem găsi în istoria Vienei secolului al XIII-lea urma unei forma institutionis que fit per civium arbitrium tempore quo denarii renovantur pro rerum venalium qualibet emptione în care prețurile bunurilor și serviciilor sunt reglementat în legătură cu introducerea unei noi monede între anii 1460 şi 1474. Măsuri similare au fost luate în alte orașe. În condiții asemănătoare. [15]
Când dezorganizarea baterii de monedă atinsese asemenea proporții încât prezența unui semn pe o bucată de metal nu mai era de nici un ajutor pentru a determina conținutul său real, participanții la comerț au încetat să se bazeze pe un sistem monetar oficial și și-au creat propriul lor sistem de măsură a metalelor prețioase. În tranzacțiile importante , s-au folosit lingouri și piese de schimb. Astfel, comercianții germani participanți la târgurile de la Geneva au luat cu ei lingouri de aur pur și le-au folosit pentru cumpărăturile lor, servindu-se de greutățile în vigoare pe piața din Paris, în loc să folosească moneda. Aceasta a fost originea Markenskudo sau scutus marcharum, care nu era altceva decât numele dat de obicei de negustori pentru 3.765 grame de aur pur. La începutul secolului al XV-lea, când piața de la Geneva a fost transferată treptat la Lyon, marca de aur a devenit o unitate atât de familiară în rândul comercianților încât tratatele de schimb exprimate în termenii săi au fost introduse pe piață și păstrate.. Vechea lire di grossi din Veneția are o origine similară [16]. În băncile de transfer bancar care au explodat în toate centrele comerciale majore la începutul erei moderne, putem vedea o nouă încercare de a elibera sistemul monetar de abuzul privilegiului de emisiune al autorității. Afacerile caselor de compensare ale acestor bănci se bazau fie pe lingouri, fie pe monede de o puritate deosebită. Această monedă- bancă erau monedă - marfă în forma sa cea mai perfectă.
Nominaliştii susţin că unitatea monetară, în țările moderne cel puțin, nu sunt o unitate concretă de marfă care să poate fi definită în termeni tehnici adecvați, ci o cantitate nominală de valoare despre care nu se poate t spune nimic decât că este creată prin lege. Fără să acordăm atenție naturii vagi și nebuloase al acestei frazeologii, care nu ar rezista nici o clipă la critică din punctul de vedere al teoriei valorii, să ne punem pur și simplu întrebarea : Ce erau atunci marca, francul, lira înainte de 1914? Evident nimic decât o anumită greutate în aur. Nu este oare îndoielnic să spui că Germania nu avea un etalon aur, ci un etalon marcă? Potrivit literei de lege, Germania avea un etalon de aur, marca fiind doar o simplă unitate de cont, în valoare de 1/2790 kg de aur pur. Acest lucru nu este schimbat de faptul că nimeni nu era obligat să accepte lingouri de aur sau monede de aur străine în tranzacții private, deoarece singurul scop al intervenției statului în sfera monetară era de a evita ca indivizii să testeze puritatea și greutatea aurului primit, rol pe care numai experții îl puteau întreprinde și care presupune măsuri de precauție foarte elaborate. Îngustimea limitelor între care greutatea și puritatea pieselor sunt autorizate să varieze în momentul emiterii și stabilirea unei noi limite pentru a lua în calcul pierderea în greutate atunci când circulă, este un mijloc mult mai bun de a verifica integritatea emisiunii, decât utilizarea balanțelor și a acidului nitric de către toate părțile implicate în tranzacțiile comerciale. Dreptul de a emite liber, unul dintre principiile de bază ale dreptului monetar modern, este o protecție în sens invers față de apariția unei diferențe de valoare între metalul sub formă de piese și sub altă formă. În tranzacțiile internaționale pe o mare scară, diferențele, care rămân neglijabile atâta timp cât piesele sunt utilizate în număr mic, au un efect cumulativ. Părțile sunt apoi evaluate nu în funcție de numărul lor, ci în funcție de greutatea lor; adică nu mai sunt tratate ca piese, ci ca niște bucăți de metal. Este ușor de înțeles de ce nu este cazul în schimburile curente: plățile mari din interiorul unei țări nu implică un transfer efectiv al cantității de monedă în cauză, ci doar un transfer al titlurilor de proprietate asociate, care se referă la contul de rezervă de aur al băncii centrale.
Rolul jucat de lingouri în rezervele de aur ale băncilor este o dovadă că etalonul monetar consta în metalul prețios, și nu în afirmația făcută de autorități.
Chiar și pentru piesele actuale, atâta timp cât nu sunt substitute monetare, monedă de credit sau monedă decretată, afirmația conform căreia nu sunt altceva decât lingouri a căror greutate și puritate sunt garantate oficial este o declarație exactă [17]. Moneda acestor țări moderne în care se utilizează piese metalice fără restricție de emisiune este monedă-marfă tot atât de mult cât cea a națiunilor antice și medievale.
Note
[1] Cf. Böhm-Bawerk, Rechte und Verhaltnisse, Innsbruck 1881, pp. 120 și următoarele.
[2] Cf. Wagner, Beiträge zur Lehre von den Banken, Leipzig 1857, pp. 34 și următoarele.
[3] De exemplu, Helfferich, Das Geld, 6. Aufl. Leipzig 1923, pp. 267 și următoarele.
[4] Cf. Laughin, op. cit. pp. 516 și următoarele.
[5] Cf. Kalkmann, Englands Übergang zur Goldwährung im 18. Jahrhundert, Strasbourg 1895, pp.64; Schmoller, Über die Ausbildung einer richtigen Sceidemünzpolitik vom 14. bis zum 19. Jahrhundert (Jahrbuch für Gesetzgebund, Verwaltung und Volkswirtschaft im Deutchen Reich, Bd. XXIV, 19000, pp.1247- 1274, Helfferich, Studien über Geld-und Bankwesen, Berlin,pp. 1-36.
[6] Pentru conceptele de monedă-marfă, monedă de credit, monedă decretată a se vedea paragraful 3 al acestui capitol.
[7] Despre natura emisiunii pieselor, a se vedea Say, Cours complet d'économie politique pratique, 3ème édition, Paris 1982, Tome I, p 498 et Wagner Theoretische Sozialökonomie, Leipzig 1909, II. Ab. pp. 504. Discuții foarte instructive se găsesc în notele și dezbaterile care preced legea belgiană de emisiunue din 1860.În notele lui M. Pirmez, natura pieselor moderne convertibile e descrisă așa: " Cu această proprietate( de convertibilitate), piesele nu sunt doar piese, ele devin titluri de promisiune de plată. Deținerea lor nu este doar un drept de proprietate asupra pieselor în sine( jus in re), are de asemenea un drept asupra statului pentru suma valorii nominale a piesei( jus in re), un drept pe care și-l poate exercita în orice moment cerând convertibilitatea. Piesele încetează de a fi monedă și devin o instituție de credit, bilete de bancă imprimate pe bucăți de metal( text retradus din engleză, NT)” a se vedea Legea privind fabricarea unei monede suplimentare...precedată de notedespre miliarde de bani în Belgia și despre discutarea legii la Camera Reprezentanților, Bruxelles 1860, p. 50.
[8] Florinul de argint din Austro- Ungaria a avut aceeași poziție ca talerul de argint din Germania între 1873 și 1907. Avea un curs legal, dar din punct de vedere economic era un titlu asupra monedei, căci banca de emisiune rambursa moneda la cerere.
[9] A se vedea articolele mele despre Das Problem gesetzlicher Aufnahme der Barzahlungen in Österreich-Ungarn (Jahrbuch für Gesetzgeburg, Verwaltung und Volkzwirtschaft im Deutschen Reich, XXXIII, Jahrg., 1909, pp. 985-1037) ; Zum Problem gesetzlicher Aufnahme der Barzahlungen in Österreich-Ungarn (ibid., XXXIV. Jahrg., 1910, pp. 1877-1884) ; The Foreign Exchange Policy of the AustroHungarian Bank (The Economic Journal, Vol. XIX, 1909, pp. 201-211) ; Das vierte Privilegium der in Österreichisch-Ungarischen Bank (Zeitschrift für Volkswirtschaft, Sozialpolitik und Verwaltung, XXI, Bd., 1912, pp. 611-624).
[10] Hammer, a se vedea în special Die Hauptprinzipien des Gelds-und Währungswesens un die Lösung der Valutafrage, Vienne 1891, pp.7 ; a se vedea de asemenea Gesell, Die Anpassung des Geldes und seiner Verwaltung and die Bedürfnisse des modernen Verkehres, Buenos Aires 1897, pp. 21, Knapp, Staatliche Theorie des Geldes, 3 Aufl. Munich 1921, pp. 20 și următoarele.
[11] Cf. Luschin, Allgemeine Müntkunde und Geldgeschichte des Mittelalters und der neueren Zeit, Munich 1904, p. 215 ; Babelon, La théorie féodale de la monnaie (Extrait des mémoires de l'Académie des inscriptions et Belles Lettres), Tome XXXVIII, 1ère partie, Paris 1908, p. 35.
[12] Pentru referințe importante, a se vedea Babelon, op. cit. p. 35.
[13] Cf. Seidler, Die Schwankungen des Geldwertes und die juristische Lehre von dem Inhalt der Geldschulden, Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Dritte Folge VII. Bd, 1894, p.988.
[14] Pentru condițiile mai vechi din Rusia, a se vedea Gelesnoff, Grundzüge der Volkswirtschatfslehere, traduit en allemand par Altschul, Leipzig 1918, p. 357.
[15] Cf. Luschin, op. cit. p. 221.
[16] Cf. Luschin, op. cit. p. 155 ; Endelmann, Studien in der romanischkanonistischen Wirtscahfts-und Rechtlehre bis gegen Ende des 17. Jahrhunderts, Berlin 1874. I. Band.
[17] Cf. Chevalier, Cours d'économie politique, III, La monnaie, Paris 1850, pp. 21 și Goldschmitt, Handbuch des Handelsrechtes, I. Bd.; 2 Abt. Erlangen 1868 pp. 1073
Commentaires