LUDWIG M. LACHMANN, Individualismul metodologic şi economia de piaţă, 1968

Traducere de Dorin Stanciu

I

Timp de peste un secol şi jumătate, de la David Hume la Gustav Cassel, apărătorii economiei de piaţă au putut găsi o sursă de vigoare intelectuală şi de încurajare morală în existenţa unui corp de gîndire economică ce venea în sprijinul cauzei lor şi părea să arate că ingerinţa în jocul liber al forţelor de piaţă ar face, cel puţin pe termen lung, mai mult rău decît bine şi în cele din urmă s-ar autoanula. în decursul acestei perioade, o atitudine favorabilă „intervenţionismului“ se însoţea în mod aproape invariabil cu o atitudine critică faţă de doctrinele teoriei economice clasice. în Methodenstreit, Schmoller a simţit, pare-se, că ceea ce apărau de fapt adversarii săi nu era atît un punct de vedere metodologic, cît principiul economiei de piaţă— „Das Manchestertum".

În cursul secolului nostru toate acestea s-au schimbat. Astăzi teoria economică, încapsulată într-o lume artificială a „concurenţei perfecte“, a planurilor coerente şi a ajustărilor instantanee la schimbare, a ajuns să se sprijine atît de mult pe ideea de echilibru, întruchipat într-un sistem de ecuaţii simultane, îneît semnificaţia concluziilor sale pentru lumea reală este mai mult decît îndoielnică. într-un anumit sens, este uşor de explicat ce s-a întîmplat. Ideea de echilibru, care are un sens bine determinat cînd se limitează la agenţi individuali cum sînt gospodăria sau firma, nu se aplică la fel de uşor la descrierea interacţiunii umane. Ea mai are oarecare utilitate dacă este aplicată la un tip de piaţă foarte simplu, cum ar fi la Marshall piaţa cerealelor. în schimb, „echilibrul industriei" e un concept cu care greu se poate opera. Echilibrul „sistemului economic" e o idee depărtată de realitate, deşi Walras şi Pareto au demonstrat consistenţa ei logică. Echilibrul unui sistem economic în mişcare, „creşterea echilibrată", se învecinează cu absurdul. Ceea ce s-a întîmplat a fost că o noţiune ce are un sens bine determinat în descrierea planurilor umane, într-un univers acţionai controlat de un singur intelect, a fost extinsă în mod nelegitim la o sferă unde nu are şi nu poate avea sens. O metodologie formalistă care foloseşte concepte fără o înţelegere adecvată a adevăratei lor semnificaţii şi a limitelor lor fireşti îşi poate zădărnici accesul la scopurile urmărite şi riscă să ne ducă la concluzii absurde.

Profesorii Mises şi Hayek au jucat un rol de frunte în evidenţierea implicaţiilor acestei nefericite stări de lucruri. Ei au subliniat amîndoi carenţele ideii de echilibru cînd este folosită în afară de context. Mises în 1904 caracteriza această idee drept un „artificiu auxiliar utilizat de economiştii logicieni ca o noţiune limitativă, ca definind o stare de lucruri în care orice acţiune a încetat iar procesul de piaţă s-a oprit... S-a mers prea departe cu o analogie superficială, asta e tot".2

Hayek a zăbovit în două rînduri asupra acestei probleme. în capitolul II al lucrării sale Teoria pură a capitalului el a indicat care anume dintre problemele capitalului nu pot fi discutate în cadrul teoriei tradiţionale a echilibrului static.3 Iar în „Semnificaţia concurenţei" ni se spune despre concurenţă că este „prin natura ei un proces dinamic ale cărui caracteristici esenţiale sînt eliminate prin postulatele ce stau la baza analizei statice".4

În prezent susţinătorii economiei de piaţă se află într-o postură dificilă. Arsenalul gîndirii economice care i-a servit atît de bine pe părinţii lor nu le mai satisface nevoile. în fapt, acum se întîmplă de multe ori că ceea ce el are de oferit se dovedeşte mai de folos în mîinile duşmanilor lor decît în ale lor înşile. Duşmanii lor nu vor scăpa ocazia să arate că, de pildă, concurenţa reală de pe piaţă, ca deosebită de „concurenţa perfectă", se abate cu necesitate de la înaltul ideal al „optimalităţii Pareto", noţiune de echilibru ce deţine un loc proeminent în „economia bunăstării", altă excrescenţă dubioasă a gîndirii economice contemporane.

în aceste împrejurări susţinătorii economici de piaţă se văd confruntaţi cu două sarcini pe cît de neinvidiat, pe atît de neevitat. Ei sînt obligaţi, în primul rînd, să fie gata de a deveni critici acerbi şi inflexibili ai doctrinelor economice astăzi la modă, pregătiţi oricînd să denunţe ariditatea concluziilor acestora, lipsa de realism a presupoziţiilor lor, caracterul artificial al procedurii lor. în al doilea rînd, şi mai important încă, ei trebuie să fie de acum în stare să-şi confecţioneze armele lor proprii. Rîndurile care urmează s-ar dori o modestă contribuţie la atingerea acestor scopuri.

II

La întrebarea fundamentală — sub ce formă trebuie să concepem economia de piaţă o dată ce am respins echilibrul general al sistemului economic? — au răspuns deja Mises şi Hayek; piaţa este un proces de continuă schimbare. nu o stare de repaus. Este de asemenea clar că ceea ce menţine acest proces în continuă mişcare este apariţia de schimbări neaşteptate precum şi incoerenţa planurilor umane. Ambele sînt condiţii necesare, deoarece fără recurenţa celor dintîi, într-o lume staţionară, planurile ar deveni probabil, cu timpul, coerente pe măsură ce oamenii cunosc din ce în ce mai multe lucruri despre mediul lor. Pe de altă parte, recurenţa schimbării neaşteptate n-ar fi ea singură de-ajuns pentru a genera un proces continuu, deoarece elementele sistemului ar putea reacţiona la fiecare schimbare printr-un proces finit de ajustare la ea. Am avea atunci un „sistem deschis" asupra căruia schimbările externe acţionează sub formă de „şocuri aleatorii" şi care reuşeşte să „absoarbă" pe fiecare din ele, eventual cu decalaje temporale variabile. Dar existenţa acţiunii umane menite conştient să producă anumite efecte, acţiune declanşată de anticipări ce pot fi, şi adesea sînt, dezminţite, face cu neputinţă ca procesul de piaţă să fie privit în acest fel. Acţiunea conştientă orientată spre o anumită stare a pieţei nu poate fi nicidecum concepută ca un „eveniment aleatoriu“. Iar incoerenţa dintre planurile diferiţilor agenţi, în lipsa căreia n-ar exista concurenţă, nu poate fi privită nici ea în acest fel fără a nesocoti faptele. Căci aceste planuri, pentru a avea o şansă de succes, trebuie concepute şi traduse în fapt cu multă grijă. A vorbi în acest caz de „şocuri aleatorii4* ar însemna să simulăm ignoranţa acolo unde avem cunoaştere.

Trebuie să examinăm acum semnificaţia acestor fapte pentru metodologia ştiinţelor sociale. Mi se pare că ele oferă justificare „individualismului metodologic44 şi „metodei compozitive." 5

Să recapitulăm. Am respins conceperea economiei de piaţă ca un sistem închis în stare de echilibru sau care are, cel puţin, o tendinţă inerentă spre echilibru. Nu o putem concepe nici ca un sistem deschis supus din „afară" unor şocuri aleatorii. Doar şocurile din afară, fără incoerenţa planurilor, n-ar genera cu necesitate un proces continuu, în orice caz n-ar genera procesul de piaţă aşa cum îl ştim cu toţii. Aceasta reclamă incoerenţa între planuri născute din anticipări divergente, incoerenţă ce însoţeşte inevitabil acţiunea umană într-o lume incertă. Dar în aceste planuri viitorul ca imagine afectează prezentul ca acţiune într-un mod ce face lipsită de sens ideea de „evenimente aleatorii". Incît, dacă vrem să explicăm natura forţelor ce pun în mişcare procesul de piaţă, trebuie să explicăm natura relaţiei dintre acţiunea orientată spre viitor şi planurile în care este incorporată o imagine mintală a viitorului.

Opţiunea pentru individualism metodologic, pentru metoda c.e caută să explice acţiunea umană prin prisma unor planuri concepute înainte ca acţiunea să fie efectiv întreprinsă, se sprijină, după cum vedem, deopotrivă, pe o raţiune pozitivă şi pe una negativă. Raţiunea negativă este, fireşte, aceea că un eveniment proiectat să se producă într-o anumită situaţie, dar nu altminteri, nu poate fi considerat eveniment aleatoriu. Raţiunea pozitivă, pe de altă parte, este că în studiul acţiunii umane sîntem în măsură să realizăm ceva ce va rămîne întotdeauna dincolo de orizontul ştiinţelor naturii, şi anume că facem inteligibile evenimentele explicîndu-le cu referire la planurile ce călăuzesc acţiunea.

Domeniul în care este aplicabil acest principiu de explicaţie se întinde, fireşte, mult dincolo de sfera acţiunii conştiente într-o economie de piaţă. Faptul că planurile adesea eşuează şi aproape niciodată nu izbutesc integral evident că nu poate fi nicidecum un argument împotriva postulatului nostru. De fapt, abia făcînd o comparaţie între rezultatul acţiunii şi planul ce a stat la baza ei sîntem în măsură să evaluăm succesul —altă operaţie ce se situează în afara orizontului ştiinţelor naturii. Principiul alternativ al explicaţiei este, fireşte, cel al „reacţiei la stimul". Este probabil de prisos să subliniem că genul de acţiune antreprenorială căreia i se datorează în primul rînd menţinerea în mişcare a procesului de piaţă — inovaţia şi formarea şi destrămarea diferitelor combinaţii de capital specifice — nu se pretează la acest tip de explicaţie. Acţiunea mintală spontană nu este o „reacţie“ la ceva preexistent, şi nu este nici eveniment aleatoriu. Am putea fi ispitiţi să credem că altfel stau lucrurile cu procesul în cadrul căruia, într-o economie de piaţă, numeroşi producători „învaţă din mers“, „văzînd şi făcînd“, şi descoperă treptat metode din ce în ce mai eficiente şi mai ieftine de producere a bunurilor sau căi de ameliorare a calităţii produselor lor. Un formalist ar vorbi în acest caz de „adăugarea unei dimensiuni temporale la funcţia de producţie". în realitate însă, acest proces nu este în mai mare măsură o reacţie la stimul decît acţiunea spontană în forma inovaţiei. El face parte din procesul general al concurenţei în cursul căruia chiar şi cei ce n-au reuşit să-şi amelioreze metodele proprii de producţie pot profita prin adoptarea celor practicate de rivalii lor care au avut în această privinţă mai mult succes. în orice caz, natura continuă a procesului reflectă acte continue de voinţă şi efort uman, iar emulaţia celor ce izbutesc este aici la fel de importantă ca în procesul de răspîndire a inovaţiilor.

Metoda care explică acţiunea umană raportându-se la planuri, înjghebate prin acte mintale şi care leagă un viitor imaginat de un prezent activ, are două aspecte — unul prospectiv şi unul retrospectiv.

Ceea ce Hayek numea „metoda compozitivă" 6 denotă aspectul prospectiv. Aici pornim de la planurile indivizilor, de la acele scheme mintale în care scopurile, mijloacele şi obstacolele sînt îmbinate într-un tot şi, oarecum, proiectate pe un ecran. Punem apoi întrebarea dacă planurile întocmite de diferiţi indivizi sînt compatibile între ele. în caz că da, există condiţii pentru succes, este posibil un „echilibru general" deşi în realitate, fireşte, din motive foarte numeroase, el nu poate fi niciodată efectiv realizat. în caz că nu, incompatibilitatea planurilor va genera inevitabil noi schimbări. în acest caz trebuie să inferăm din divergenţa planurilor că ele vor fi zădărnicite şi, în consecinţă, revizuite. Dar, în timp ce putem spune că anticipările zădărnicite vor duce la revizuirea planurilor, nu putem spune niciodată ce anticipări noi va pune individul care acţionează în locul celor răsturnate de mersul evenimentelor. Utilizarea unui mijloc de producţie în scopul pentru care a fost conceput se poate dovedi imposibilă. Aceasta se poate întîmpla din foarte multe motive. Va trebui să i se dea atunci o altă destinaţie, socotită în ordinea optimului cea mai aproape de prima. Dar care anume va fi ea, depinde de noile anticipări ale posesorului acelui mijloc în momentul schimbării deciziei, iar despre acesta nu putem spune nimic.

Metoda o putem folosi însă şi în ordinea inversă. în loc să întrebăm care sînt implicaţiile unui număr de planuri puse simultan în aplicare, putem inversa procedura, întrebînd ce constelaţie de planuri a dat naştere unei situaţii existente. Aceasta este semnificaţia reală a metodei înţelegerii ( Verstehen) care este, fireşte, şi metoda istorică. Nu pare să existe nici un motiv ca ştiinţele sociale teoretice să nu se folosească de ea atunci cînd analizează cauzele tipice ale unor fenomene sociale tipice.

Individualismul metodologic în forma lui retrospectivă înseamnă, deci, pur şi simplu, că nu trebuie să ne mulţumim cu un tip de explicaţie a fenomenelor sociale care nu ne conduce în cele din urmă la un plan uman. Aceasta înseamnă că explicaţiile formulate în termeni de aşa-zise „variabile comportamentale" nu sînt explicaţii satisfăcătoare ale conduitei umane. Ideea că principala sarcină a teoriei capitalului este să explice de ce mijloacele de producţie existente sînt folosite în felul în care sînt folosite are în sprijinul său autoritatea lui Hayek însuşi. Mai putem să ne întrebăm îasă cum a luat fiinţă structura existentă a capitalului, adică prin urmărirea căror scopuri resursele de capital existente au ajuns să dobîndească forma lor actuală. De fapt, nici nu pare posibilă explicarea utilizării actuale fără a se răspunde la aceste întrebări. Aceasta înseamnă însă că analizăm un fenomen observat în lumina planurilor prin a căror urmărire a luat fiinţă. Avem aici inversa metodei compozitive.

O asemenea analiză a unor fenomene observate raportîndu-ne la planuri preexistente n-are nimic de-a face cu psihologia. Aici ne preocupă scopurile, nu motivele; planurile, şi nu procesele psihice care le generează; actele mintale conştiente, şi nu ceea ce stă în spatele lor. De îndată ce gîndurile noastre au dobîndit conturul integral al unui plan şi am luat hotărîrea de a realiza acest plan într-o perioadă definită din viitor, am ajuns într-un punct situat dincolo de perimetrul psihologiei, pe care-l putem folosi fie ca punct de plecare, fie ca scop final al cercetării noastre. în primul caz îl folosim ca punct de plecare în aplicarea metodei compozitive, iar în cel de-al doilea, ca punct final spre care ne îndreptăm prin metoda înţelegerii, prin Verstehen. în nici unul din cele două cazuri nu intrăm în teritoriul psihologiei.

***

IV

La sfîrşitul primei secţiuni am promis să aduc o contribuţie la arsenalul economiei de piaţă. Poate că cititorul se întreabă în ce măsură s-ar putea spune despre reflecţiile metodologice prezentate în secţiunile a doua şi a treia că aduc ceva în această direcţie. în ele, de fapt, am pus bazele pentru o încercare de a proiecta ceea ce sperăm să fie o nouă lumină asupra a două elemente notabile ale economiei de piaţă care sînt prea adesea greşit înţelese — şi nu doar de către criticii ei.

Primul este Bursa, cea mai caracteristică, probabil, dintre instituţiile economiei de piaţă. N-ar fi, de fapt, o exagerare să spunem că fără Bursă nu poate exista economie de piaţă. Ceea ce o deosebeşte realmente pe aceasta de o economie socialistă nu este mărimea „sectorului privat" din economie, ci posibilitatea pe care o are individul de a vinde şi cumpăra liber acţiuni în resursele materiale ale producţiei. Imposibilitatea de a-şi exercita priceperea în această privinţă reprezintă probabil cel mai important handicap pe care-l suferă cetăţenii societăţilor socialiste, oricît de mari ar fi veniturile lor, oricît de largă ar fi gama de alegere a bunurilor de consum ce ar putea să le fie oferite.

În viziunea tradiţională, principala funcţie a Bursei este de a servi drept canal prin care curg economiile înainte de a se transforma în adaosuri la stocul de capital. Keyncs ne învaţă să privim alocarea fluxului de economii între diferite investiţii ca pe o funcţie subsidiară vitezei de circulaţie constante a unui stoc existent de titluri de valoare pus în mişcare de anticipări divergente. Astfel, văzînd importanţa anticipărilor pe pieţele de active şi displăcîndu-i implicaţiile a ceea ce vedea, el a lansat faimoasa sa diatribă împotriva Bursei, care-i apărea ca un „cazinou".

Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active, adică de viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare din aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările divergente ale cumpărătorilor şi vînzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact cît se vinde, putem spune că preţul de echilibru pe o piaţă de active reflectă „balanţa anticipărilor“. Dat fiind că fără divergenţă între anticipări nu poate exista în general piaţă, putem spune că această divergenţă oferă substratul pe care se sprijină preţul de piaţă.

Cum toate activele negociate la o Bursă îşi sînt, unele altora, substituite, chiar dacă imperfecte, aceste pieţe formează un „sistem". Şi cum echilibrul se realizează simultan pe fiecare piaţă ce face parte din ea, sistemul nostru n-are de făcut faţă acelor probleme ce pot să apară în sistemul walrasian cînd pe unele pieţe se ajunge la echilibru înaintea altora.

În acest mod economia de piaţă efectuează zilnic o evaluare coerentă, pentru că e simultană, a tuturor activelor ei productive principale. Importanţa practică a acestui fapt rezidă în aceea că face posibil, sub forma acţiunilor de „acaparare" a unor companii sau altfel, transferul controlului resurselor materiale de la pesimişti la optimişti, adică la cei ce cred că pot să le dea o utilizare mai bună decît alţii. Acei critici ai economiei de piaţă care-şi bat joc de fluctuaţiile zilnice continue şi adesea violente ale preţului acţiunilor nu-şi dau seama de faptul că un preţ de echilibru bazat pe o balanţă a anticipărilor nu poate fi decît flexibil, deoarece se schimbă cu necesitate ori de cîte ori se modifică substratul acestei balanţe. Motivul care face ca echilibrul pe o piaţă de active să fie atins în mod lin şi rapid este şi motivul pentru care el nu poate dura mai mult de o zi. Căci anticipările se întemeiază pe o cunoaştere imperfectă şi nu poate trece nici o singură zi fără să intervină vreo schimbare în modul de difuzare a informaţiei.

Semnificaţia metodologică a acestor fapte, care ne interesează aici, depăşeşte chiar şi importanţa lor practică, foarte mare de altminteri, pentru economia de piaţă. Pentru că acum sîntem în măsură să ne dăm seama că activitatea bursieră pe pieţele de active are o funcţie mai restrînsă decît este cazul pe pieţele de mărfuri. în cazul acestora din urmă, după cum spuneam mai sus, activitatea este menţinută în mişcare continuă datorită apariţiei schimbărilor neaşteptate şi incoerenţei planurilor umane. Pe pieţele de active, însă, unde echilibrul se stabileşte în fiecare zi, planurile umane sînt aduse la coerenţă în fiecare zi. Aici intervalul de timp dintre zilele cu activitate bursieră serveşte doar la difuzarea de noi informaţii şi la facilitarea reorientării anticipărilor. El nu trebuie să servească la evidenţierea incompatibilităţilor între, să zicem, planurile de producţie, lucru ce trebuie să se petreacă între „zilele de piaţă" de pe pieţele de mărfuri, dacă e ca acestea să existe. Echilibrul pe pieţele de active, la fel ca în cazul pieţei marshallienc de cereale, are sens pentru că e limitat la schimbul unor stocuri existente. Acolo unde aceste condiţii nu există, ca în cazul pieţelor în schimbare, el este lipsit de sens şi tot ce există de fapt este procesul de piaţă continuu.

Extinzînd conceptul de echilibru de la piaţa de active, unde el are sens, la sistemul walrasian al pieţelor dc mărfuri, unde acest concept nu arc sens.

formaliştii nu numai că au făcut un deserviciu gîndirii economice, dar au făcut un deserviciu şi mai mare economici de piaţă prin estomparea uncia din trăsăturile ei cele mai distinctive. Dar, prin aceasta, ei i-au făcut fără să vrea pe prietenii economiei de piaţă să înţeleagă un lucru important: că de acum încolo trebuie să-şi făurească armele lor proprii.

O a doua trăsătură a economiei de piaţă, la care ne vom referi aici şi mai sumar, este faptul dependenţei aparente a cantităţilor produse şi a preţurilor plătite de modul cum este distribuită bogăţia. Ni se spune, de pildă, deseori că „Mîna Invizibilă va maximiza utilitatea socială totală numai cu condiţia ca statul să intervină în aşa fel îneît să realizeze o distribuţie iniţială corectă din punct de vedere etic a bogăţiilor".7 Ne abţinem să comentăm corectitudinea etică a unor astfel dc declaraţii. Credem în schimb că reiese limpede că natura procesului de piaţă, proces continuu ce nu poate fi întrerupt, a fost aici răstălmăcită. Fireşte că nu există o „distribuţie iniţială" anterioară demarării procesului de piaţă. Distribuţia bogăţiilor concretizate în active este în fiecare moment rezultatul cumulativ al procesului de piaţă din trecut. Pe pieţele de active, sursele fluxurilor de venit sînt reevaluate în fiecare zi în conformitate cu balanţa de anticipări existentă, rezultînd pentru unii cîştiguri din capital, iar pentru alţii pierderi. Ce temei am putea avea să credem că ingerinţa în acest proces de piaţă c mai puţin dăunătoare decît ingerinţa în producţia şi schimbul dc bunuri şi servicii? Cei care cred că un asemenea temei există (ceea ce e cazul cu majoritatea exponenţilor de azi ai „economici bunăstării") trebuie să postuleze că deţinătorii de active, aidoma proprietarilor funciari ai lui Ricardo, stau, într-un fel, în afara tuturor proceselor de piaţă şi „se îmbogăţesc în somn". Nimic din ce am spus aici cu privire la deosebirile în modus opcnuidi al procesului de piaţă pe pieţele de valori, respectiv pe cele de mărfuri, nu poate împieta asupra adevărului simplu că toate aceste procese fac parte dintr-un tot integrat 8.

NOTE

1. În originalul german al cărţii Acţiunea umană.

2. L. von Mises, Human Action, New Haven, 1949, p. 352.

3. F. A. Hayek, The Pure Theory of Capital, Londra, 1941, p. 14.

4. Individualism and Economic Order, Londra şi Chicago, 1949, p. 94.

5. F. A. Hayek, The Counter-Revolution of Science, Glencoe, 111., 1955, pp. 38-39.

6. The Counter Revolution of Science, loc. cit., pp. 39, 212.

7. Paul A. Samuelson, Collected Scientific Papers, Cambridge, Mass., 1966, p. 1410. (Sublinierea aparţine originalului.)

8. „Nu există un proces de repartiţie distinct de procesele de producţie şi de schimb ale pieţei; încît pe o piaţă liberă însuşi conceptul de „repartiţie** devine lipsit de sens. Cum „repartiţia** nu este decît rezultatul procesului de schimb liber, şi cum procesul acesta aduce foloase tuturor participanţilor la schimb şi sporeşte utilitatea socială, rezultă direct că rezultatele «repartiţionale» ale pieţei libere sporesc de asemenea utilitatea socială**. Murray N. Rothbard, „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics**, în Mary Sennholz (ed.), On Freedom and Free Enterprise, New York, 1965, p. 255.

Acknowledgement

Text extras din „Methodological Individualism and the Market Economy" de Ludwig M. Lachmann, în Roads to Freedom: Essays in Honour of F. A. Hayek, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969 în “Filosofia științei economice. Antologie”, editata de Daniel M. Hausman, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.