traducere de Emanuel Florescu
O eroare istorică și economică fundamentală revine în actualitate în stil mare. Se pretinde că societatea are nevoie de omogenitate pentru a fi ordonată, corectă și liberă. Este o pretenție esențială a "extremei drepte" și, într-un fel diferit, și a "stângii", de asemenea. Este prea ușor să înlături această pretenție considerând-o o tactică politică. De fapt, aici vorbim de structura societății însăși.
Cuvântul de ordine este conformismul. Toată lumea este dispusă să izgonească disidenții, să scoată afară pe celălalt, să constrângă drumul nostru către unitate în numele creării ,,marii încrederi” sau a ,,dreptății sociale,” de care depinde orientarea noastră ideologică. Absența unității este ceea ce conduce dreapta să respingă libertatea considerând-o ca pe o cale progresistă și să îmbrățișeze controlul demografic al statului, și stânga să condamne discursul ,,urii” și exprimările ne-PC ca o amenințare la decența și egalitatea din lume. Această tânjire după un fel de unitate nu este doar complet greșită; este și extrem de periculoasă. Dacă v-ați confruntat vreodată cu această pretenție, scriu acest articol pentru voi.
Libertate și diversitate
Iată o anecdotă din trecutul meu. Înainte de moartea sa, faimosul de-acum ,,național socialist,” și auto-proclamat fascist, Samuel Francis și cu mine stăteam de vorbă la un dejun oficial. Eu flecăream despre libertate ca de obicei. El m-a întrerupt și mi-a zis (parafrazez): ,,Drepturile omului și libertatea sunt sloganuri pe care le folosim. Fundamentală este demografia. Trebuie să aveți omogenitate pentru ca societatea să fie ordonată și să funcționeze cum trebuie. Fără aceasta, puteți uita de drepturi și libertăți.”
Nu am zis nimic pentru că nu mă gândisem prea mult la asta. Era corect? Nu am auzit asemenea revendicări în facultate. Oamenii care vorbesc așa greșesc din punct de vedere politic. Această mentalitate duce la gânduri interzise și conduce la celebrarea unor păcate civice precum rasismul, sexismul și xenofobia. Așa că nu mă înțelesesem cu adevărat niciodată cu ea. Nu avusesem nevoie. Dar asta a însemnat de asemenea că am fost prins cu garda jos, nepregătit din punct de vedere intelectual să-l infirm sau măcar să știu dacă era nevoie de-a fi infirmat.
Și acum vedem "stânga" spunând practic aceleași lucruri pe care le-a zis Francis dar cu o aplicare diferită. Trebuie să avem unitate de valori. Există cuvinte pe care nu trebuie să le spui, gânduri pe care nu trebuie să le gândești, oameni pe care nu trebuie să-i caricaturizezi, lucruri pe care trebuie să le crezi și pe care nu trebuie să le crezi, glume pe care nu trebuie să le povestești, și, în mod neplauzibil, nu trebuie absolut niciodată să-ți aproprii (însușești) cultura altuia, pentru că ar fi precum furtul (deși chiar altă formă de furt ar trebui să fie politică publică). Dacă un scriitor mare sau un comentator din media se înșeală puțin, mulțimea de pe Twitter îl sfredelește dur și bombardează persoana cu expresii de dezgust. Dacă se face destul zgomot, se poate uneori concedia ofensatorul pentru eșecul de-a se conforma.
Iată o contrarevendicare. Libertatea și dreptatea nu sunt roadele omogenizării. Libertatea este soluția unei aparente probleme de eterogenitate, în timp ce dreptatea este pur și simplu realizarea unei libertăți egale. Libertatea creează instituții ca așezări comerciale, oportunități pentru comerț și schimb și așezări pentru comerț și învățare reciproc benefice. Este exact modul în care libertatea împacă diferențele dintre oameni și creează bogăție din neînțelegeri. Aceasta este chiar sursa marii ei magii.
Asta nu e doar revendicarea mea. Este literalmente prima mare descoperire a modernității și cauza esențială a dezvoltării tradiției liberale. Că societatea, în toată inevitabila și netratabila ei diversitate, conține în ea însăși capacitatea de-a se automanageria este cerința fundamentală a libertății și unica temă persistentă a tradiției liberale. Că atât stânga cât și dreapta au abandonat-o, nu este o surpriză. Este, totuși, dezamăgitor ca un asemenea punct de vedere fundamental să ajungă atât de uitat.
Toleranța religioasă
Gândiți-vă înapoi la sfârșitul războaielor religioase. Gânditorii iluminiști au sugerat că soluția la problema deosebirea religioasă nu era arderea ereticilor și impunerea unui crez oficial. Soluția era de a permite oamenilor să creadă ceea ce vor atâta timp cât nu îi lezează pe alții. Sistemul a funcționat. În câte alte moduri ar funcționa această idee de libertate? Treptat, a ajuns să fie rulată pentru a influența vorbirea, presa și comerțul. În cele din urmă a condus la larga emancipare a sclavilor și a femeilor și a tuturor celorlalți. A creat o nouă lume, în care puterea statului era restrânsă și limitată, și a demontat vechea lume a unei ierarhii impuse. Cuvintele de ordine erau toleranță și diversitate. Drepturile care au ajuns să fie enunțate erau dreptul la proprietate, la asociere, la comerț și la creație.
Dar au durat secole pentru ca asta să se întâmple. Chiar și după Revoluția Industrială, controverse despre cât de multă toleranță ar trebui să exercite societatea au dezbinat politica europeană. În 1790, Charles James Fox, modelul de perfecțiune al liberalismului englez timpuriu din secolul 18, s-a ridicat în Parlament pentru a apăra drepturile minorităților religioase. El s-a referit la lunga istorie a Angliei de-a arde eretici pentru îndrăzneala de-a se disocia de opinia religioasă existentă a Coroanei, oricare s-ar fi întâmplat să fie acea opinie. Când a vorbit el, Biserica Catolică era interzisă prin lege. S-a ridicat să vorbească în apărarea dreptului la conștiință:
Ar trebui să percepem că niciun viciu, rău sau prejudiciu nu au izvorât vreodată din toleranță. Persecuția a fost întotdeauna un izvor fertil pentru mult rău. Perfidia, cruzimea și crima au fost adesea consecințele unor principii intolerante ... S-a continuat cu totul această mare eroare fundamentală, că cineva ar putea să judece mai bine părerea religioasă a altuia decât ar putea s-o facă chiar omul acela. Pe baza acestui principiu absurd, persecuția ar putea fi consistentă; dar asta ar semăna cu nebunia: a cărei caracteristică este să acționeze consecvent pe baza unor principii greșite ... Tortura și moartea fuseseră ajutoarele persecuției; marile motoare folosite în sprijinul unui anumit sistem de opinie religioasă pentru exterminarea tuturor celorlalte.
În cele din urmă, vederile lui au avut câștig de cauză. Chiar și astăzi, discursul lui Fox – care a stabilit standardul opiniei liberale – se evidențiază ca un mare tribut adus marelui adevăr că societatea nu necesită unitate nici măcar într-un subiect așa de important cum este religia. Punctul lui de vedere se aplică în general, nu numai la religie ci și la rasă, limbă, clasă, crez, și oricare altă graniță de-a lungul căreia oamenii vor să împartă și să taie comunitatea umană.
De la Fox la Mises
Treptat, în următorul secol și jumătate, și în special în urma brutalității regimurilor care practică politica identității de stânga și de dreapta, principiul a intrat într-o mai mare atenție. În 1927, Ludwig von Mises l-a rezumat după cum urmează:
Liberalismul reclamă toleranța ca o chestiune de principiu, nu din oportunism. El cere toleranță chiar și pentru învățăturile lipsite de sens într-un mod evident, forme absurde de heterodoxie și puerile superstiții prostești. El cere toleranță pentru doctrine și opinii pe care le consideră păgubitoare și ruinătoare pentru societate și chiar pentru mișcări pe care le combate neobosit. Căci ceea ce impulsionează liberalismul să solicite și să acorde toleranță nu este considerația față de conținutul doctrinei ce urmează a fi tolerată, ci cunoștința că doar toleranța poate să creeze și să păstreze condiția păcii sociale fără de care umanitatea ar trebui să recadă în barbarismul și sărăcia lungilor secole trecute.
În scrierea lui postbelică din 1957, el a lărgit viziunea. Toleranța este esența spiritului liberal pentru că este corectă și pentru că funcționează:
Aceia pe care i-am putea numi armoniști își bazează argumentul pe legea de asociere a lui Ricardo și pe principiul populației al lui Malthus. Ei nu presupun, așa cum cred unii din criticii lor, că toți oamenii sunt egali din punct de vedere biologic. Ei iau pe deplin în considerare faptul că există diferențe biologice înnăscute între diverse grupuri de oameni ca și între indivizii care aparțin aceluiași grup. Legea lui Ricardo a arătat că cooperarea sub principiul diviziunii muncii este favorabilă tuturor participanților. Este un avantaj pentru fiecare om să coopereze cu alți oameni, chiar dacă aceștia ar fi în toate privințele – capacități și abilități mentale și trupești, diligență și valoare morală – inferiori.
Mai departe:
În filosofia antiarmoniștilor, diversele școli de naționalism și rasism, trebuie distinse două linii diferite de raționament. Una este doctrina ireconciliabilului antagonism care predomină printre diversele grupuri, precum națiunile sau rasele ... A doua dogmă a filosofiilor naționaliste și rasiste este considerată de către susținătorii ei o concluzie logică derivată din prima dogmă. Așa cum o înțeleg ei, condițiile umane implică mereu conflicte ireconciliabile, întâi între diversele grupuri care se luptă unul cu altul, mai târziu, după victoria finală a grupului stăpân, între acesta din urmă și restul omenirii subjugate. Prin urmare, acest suprem grup de elită trebuie să fie întotdeauna pregătit să lupte, mai întâi pentru a zdrobi grupurile rivale, apoi pentru a înăbuși revoltele sclavilor. Starea de perpetuă pregătire pentru război impune necesitatea de-a organiza societatea după modelul unei armate.
Mill și excentricitatea
Liberalismul s-a distins de mult ca fiind campionul diferenței – și al dreptului indivizilor de-a fi diferiți. John Stuart Mill a spus că excentricul, nu conformistul, este cel care mișcă societatea înainte
În această epocă, simplul exemplu de nonconformism, simplul refuz de-a îngenunchea în fața obiceiului, este el însuși o lucrare. Tocmai pentru că tirania opiniei este de așa fel încât să facă din excentricitate un reproș, este de dorit, în scopul de-a învinge acea tiranie, ca oamenii să fie excentrici. Excentricitatea a abundat întotdeauna când și unde tăria de caracter a abundat; și cantitatea de excentricitate dintr-o societate este în general proporțională cu cantitatea de geniu, vigoare mentală și curajul moral pe care le conține. Faptul că acum atât de puțini mai îndrăznesc să fie excentrici, indică pericolul principal al timpului.
Nu trebuie să cunoașteți istoria gândirii sau teoria liberală articulată de Fox, Mises și Mill. Vizitați neastâmpăratele cartiere comerciale din oricare oraș american mare și observați țesătura nebună de etnie, limbă, religie, rasă și cultură unde oamenii se învârt cumpărând, vânzând și asociindu-se după propriile vederi. De ce nu este haos acolo? De ce este coexistență acolo? Deoarece prezența libertății comerciale permite fiecăruia să-și urmărească propriul interes într-un mod de care beneficiază și alții de asemenea. Aici este frumusețea mâinii invizibile la lucru.
Pretenția că libertatea ar fi precondiționată de uniformitatea populației înseamnă a te îndepărta chiar de problema pe care libertatea dorește să o rezolve. La urma urmelor, care este problema pe care gânditorii sociali încearcă să o rezolve? Ei caută să asigure un cadru în care oamenii să prospere ca indivizi chiar și dacă întregului grup îi este acordată șansa unei vieți mai bune. Diferențele dintre oameni sunt rezolvate de către libertate. Aceasta a fost o înțelegere care a schimbat lumea în bine.
De fapt, dacă luați în calcul un mic trib de aceeași rasă, limbă, religie și norme culturale, problema libertății nu trebuie să se mai pună deloc. Coordonarea de grup se petrece datorită cunoașterii personale, comunicării verbale și împărtășirii așteptărilor cu nevoile similare ale altora și de obicei caracterizează pe un singur lider. Problema este că o unitate tribală omogenă și izolată condusă din vârf va fi mereu slabă – în mare parte trăind cu mâna la gură, așa cum o fac micile triburi din Amazon astăzi – pentru că modelul tribal nu permite expansiunea diviziunii muncii. Se poate lucra doar sub niște condiții rarefiate. Dar în majoritatea cazurilor, viața sub o omogenitate impusă va denatura până la urmă în ceea ce a spus Thomas Hobbes despre starea naturală: urât, sălbatic și scurt.
Mersul spre integrare (Unitatea integrării)
Pe de altă parte, libertatea răsplătește o tot mai multă integrare a oamenilor de toate felurile. Devine profitabil pentru fiecare să facă acest lucru. Sunteți liberi să simțiți bigotismul, rasismul și aversiunea tuturor celorlalte viziuni religioase și așa mai departe. Dar când este vorba de-a vă îmbunătăți viața, preferați să tratați cu doctorul evreu despre un atac de cord, să luați o gustare la restaurantul marocan, să angajați un imigrant mexican pentru a vă placa baia, să ascultați formația voastră de pop favorită afro-americană și așa mai departe. Și ghiciți ce? În aceste condiții, obiceiurile primitive și tribale încep să se prăbușească treptat.
Tocmai de aceea orice regim care caută să impună omogenitatea trebuie să se întoarcă în mod necesar împotriva negocierii (pieții) și către forță. Amintiți-vă că la început Partidul Nazist doar a încurajat boicoturile pașnice ale afacerilor evreiești, semne de protest în fața magazinelor, și așa mai departe, și au expus instrucțiuni explicite ca nimeni să nu fie rănit. Asta nu a mers. Legile de la Nuremberg au fost măsuri disperate de a susține ,,problema” că negocierea (piața) nu va funcționa pentru (prin) a exclude oamenii.
Există o altă înțelegere care face întreaga pretenție despre omogenitate un pic cam naivă. Așa cum se dovedește, nimeni nu este la fel. Și știți asta. Gândiți-vă la un prieten care vă împărtășește religia, rasa, limba și sexul, dar are valori diferite. Există întotdeauna posibilitatea conflictului pentru că nici măcar doi oameni nu sunt la fel. În ciuda acestui fapt, prieteniile voastre supraviețuiesc pentru că vă prețuiți prieteniile mai mult decât faptul de-a fi dușmani. Extindeți acel model la întregul ordinii sociale și veți începe să înțelegeți cum și de ce diferențele nu conduc la conflict, dezordine și dușmănie, ci mai degrabă la prietenie, prosperitate și culturalizare.
Toată această discuție despre eliminarea diversității este un șibolet. Nu există nicio rasă pură, nicio religie cu adevărat ortodoxă, nicio limbă fără variație, nicio unitate finală între oricare doi oameni în gând, cuvânt sau faptă. Nimeni nu acționează sau gândește ca un grup sau colectiv. Nu există credit colectiv și nicio vină colectivă. Lumea socială va fi, mereu și pentru totdeauna, o constelație a diferenței. Avem nevoie de cel mai bun posibil sistem social pentru a-i face față și pentru a scoate ceva frumos din ea. Căutarea unității va realiza ceea ce s-a realizat mereu: distrugerea și înrobirea sau îndepărtarea unor oameni și apariția unei clase despotice de conducători selectați dintre învingătorii marii lupte.
Noua înțelegere
A înțelege minunata putere a eterogenității înseamnă a adopta o perspectivă diferită asupra societății însăși. Adică a îmbrățișa cerința liberală esențială: societatea nu are nevoie de conducere de sus în jos, deoarece conține în sine capacitatea propriei administrări. Veți ajunge să fiți fermecați de elocința lui Frederic Bastiat despre armonie ca reprezentând mijloacele prin care trăim vieți mai bune.
În contrast, postura mentală că omogenitatea este o condiție necesară duce la o serie de obsesii ciudate asupra (pe parcursul) a nesfârșite conflicte în societate. Începeți să le exagerați în minte. Pare ca și cum ați fi înconjurați de o pletoră de războaie de nerezolvat. Există război între negri și albi, bărbați și femei, homosexuali și drepți (normali), creștinism și islam, capabili și incapabili, națiunea noastră și națiunea lor, și așa mai departe. Este chiar mentalitatea pe care o au în comun stânga și dreapta.
Și ghiciți ce? Dacă construiți un stat mare, aceste conflicte par într-adevăr a fi mai reale decât sunt, pur și simplu pentru că statul instigă pe oameni unul contra altuia. Începeți să urâți acel grup pentru că membrii lui nu au votat pentru candidatul vostru, se ajunge mai mult la un jaf fiscal, favorizează diverse forme de impunere asupra libertății voastre. Din cauza acestui stat intervenționist, vă simțiți ca și cum ați fi înconjurați de dușmani și pierdeți urma posibilității pentru înțelegerea umană.
Libertate și diferență
Să revenim la revendicarea originală a domnului Francis, acum împărtășită și promovată pe larg de către extrema dreaptă și simpatizanții ei. Se dovedește că nu este nimic nou. Adversarii libertății descojesc (jupoaie) acest copac de vreo 200 de ani, întocmai cum a făcut stânga de când Marx a fuzionat primul cu Hegel în teoria materialist socialistă. În timp ce acești oameni gândesc în termenii unor grupuri sociale omogene, liberalismul a avansat ideea drepturilor individuale și a capacității oamenilor de-a se organiza în pofida diversității, învățând să câștige valoare unul de la altul prin comerț.
,,Trebuie să aveți omogenitate pentru ca societatea să fie ordonată și să opereze cum trebuie,” a spus Francis. Această pretenție (cerință) constituie o respingere a liberalismului însuși. Așa că, hai s-o corectăm. Trebuie să aveți libertatea de a trata cu realitatea de neevitat a eterogenității. Năzuința spre uniformitate este cea care conduce la conflict, despotism, și care a sărăcit viețile umane.
Jeffrey A. Tucker este directorul editorial al Institutului American pentru Cercetare Economică. Este autorul a multor mii de articole în presa erudită și cea populară și a opt cărți în cinci limbi. El vorbește pe scară largă despre subiecte din economie, tehnologie, filosofie socială și cultură.