traducere de Ariana-Melania Bălaşa
Text publicat inițial în ianuarie 1891 în The Annals, Jurnal al American Academy of Political Science (tradus din germană în engleză de Henrietta Leonard)
Directorii acestei reviste mi-au cerut sa scriu un raport al activității economiștilor pe care o numim în mod obișnuit „Școala Austriacă”. Dat fiind faptul că și eu fac mă număr printre aceștia, este posibil să nu fiu cel mai imparțial critic al acestei scoli. Voi încerca totuși să descriu ce fac Austriecii, respectiv ce anume doresc ei să facă.
Nu mai mai putem susține cele mai importante dintre doctrinele economiștilor clasici
Domeniul favorit al economiștilor austrieci este cel al teoriei, în sensul cel mai strict al cuvântului. Aceștia consideră că partea teoretică a economiei politice are nevoie de modificări profunde. În opinia lor nu mai este posibilă susținerea celor mai importante și mai faimoase doctrine ale economiștilor clasici, decât eventual după schimbări și completări esențiale. Asupra inadecvării economiei politice clasice, economiștii austrieci și adepții Școlii istorice au căzut de acord. Există totuși o diferență fundamentală de concepție între aceștia privitoare la cauzele acestei inadecvări, diferență care conduce la o dezbatere vie cu privire la întrebările care vizează metoda.
Școala Istorică consideră că o cauză fundamentală a erorilor economiei clasice rezidă în metoda eronată pe care au folosit-o. Această metodă era aproape în totalitate abstractă și deductivă în condițiile în care, după Școala Istorică, economia politică trebuia să fie unică, sau cel puțin, în primul rând inductivă. Pentru a realiza reforma științifică necesară, ar trebui să schimbăm metoda de cercetare: ar trebui să abandonăm abstractul și să începem să culegem datele empirice – să ne consacrăm istoriei și statisticilor.
Austriecii, interesați în principiu de teorie, au fost forțați să-și apere ideile cu privire la metodă
Austriecii, din contră, estimează că erorile economiștilor clasici nu erau, ca să spunem așa, decât bolile infantile obișnuite ale științei. Economia politică este și astăzi una din științele cele mai recente. Ea era mai puțin dezvoltată în epoca economiștilor clasici și, în ciuda etichetei sale de „clasic”, nu era decât într-un stadiu de embrion care urma să se nască, cum aveam să constatăm rapid. Nu există niciun exemplu de știință care să fi descoperit totul de la început, chiar și cu ajutorul celui mai mare geniu și, prin urmare, nu este deloc surprinzător că economia politică a fost descoperită în totalitate, chiar de Școala clasică. Cel mai mare defect al clasicilor este acela de a fi predecesorii noștri iar cel mai mare avantaj al nostru este acela de a veni după ei. Noi, care suntem mai bogați decât ei cu rezultatele unui secol de cercetare, nu avem nevoie să schimbăm metoda, ci pur și simplu să lucrăm mai bine decât ei. Școala Austriacă are bineînțeles dreptate să afirme că teoriile noastre au nevoie să fie confruntate cu o mulțime de posibile date empirice, dar se înșeală când preferă anormalitatea acestei munci de colectare de date și speră să se poată lipsi de niște generalități abstracte sau, cel puțin, să le pună în fundal. Fără aceste generalizări nu poate să existe nici o știință.
Numeroase cercetări ale economiștilor austrieci se bazează pe contrazicerea metodelor[1]; dintre acestea, textul Untersuchung über die Methode der Sozialwissenschaften de Carl Menger constituie prima analiză aprofundată și detaliată a problemelor supuse analizei. Trebuie menționat că în privința metodei exacte sau cum eu prefer să spun, a metodei de izolare, nu este în niciun caz pur speculativă și non empirică dimpotrivă, ea caută și își găsește întotdeauna fundamentul în experiență. Deși contrazicerea metodelor, poate mai mult decât alte lucruri, a atras atenția economiștilor austrieci, eu prefer să o consider ca un episod fără importanţă a activității lor. Pentru ei, problema crucială era, și este încă, de a reforma teoria. Dar nu pentru că au fost deranjați în munca lor pașnică și fructuoasă de Școala Austriacă, ci, precum țăranul de la graniță, ținându-și plugul într-o mână și sabia în cealaltă, au fost constrânși, aproape fără voie, să-și petreacă o parte din timpul și energia lor în polemici defensive, pentru a găsi răspunsuri la problemele de metodă care le-au fost impuse.
Caracteristicile teoriei austriece a valorii – utilitatea finală [astăzi se folosește termenul de utilitate marginală în loc de utilitate finală. n.t.].
Care sunt caracteristicile Școlii austriece în domeniul teoriei?
Cercetările acesteia se bazează pe teoria valorii, celebra teorie a utilității finale, ca piatra unghiulară a acestui domeniu. Această teorie se poate rezuma în trei propoziții simple: (1) Valoarea unui bun este măsurată de importanţa nevoii, a cărei satisfacție depinde de posesia acelui bun. (2) Satisfacția care trebuie luată în considerare poate fi determinată foarte ușor și fără sa greșim luând în considerare nevoia care nu ar fi satisfăcută dacă nu deținem bunul căruia trebuie să-i determinăm valoarea. 3) Încă o dată este evident că satisfacția de luat în considerare nu este satisfacția care reiese din utilitatea acestui bun, dar trebuie să o luăm în considerare ca cea mai puțin importantă dintre satisfacțiile pe care o procură ansamblul bunurilor deținute. De ce? Pentru că, după considerentele practice ale prudenței, considerații foarte simple și stabilite fără umbra dubiului, ne asigură întotdeauna că pierderea bunăstării care rezultă din pierderea proprietății este punctul cel mai puțin sensibil.
Dacă noi pierdem un bun pe care îl utilizăm pentru a ne satisface o nevoie foarte importantă, nu sacrificăm satisfacția dată de acest bun dar folosim un alt bun pe care îl deținem, făcut până acum să satisfacă o nevoie mai puțin presantă, înainte să îl înlocuim pe cel pierdut. Deci, pierderea se referă la cele mai puțin utile sau – cum noi renunțăm în mod natural la satisfacția cea mai puțin importantă – la „utilitatea finală”. Să presupunem că un țăran are trei saci de grâu; primul, a, pentru consumul propriu; al doilea, b, pentru a fi semănat; iar al treilea, c,pentru a îngrășa pui. Presupunem că sacul a este distrus într-un incendiu. Va muri țăranul de foame? Bineînțeles că nu. Va renunța el să-și mai semene câmpurile? Bineînțeles că nu. Pur si simplu el va concentra pierderea pe punctul cel mai puțin sensibil. Își va face pâine cu sacul c și nu-și va mai îngrășa puii. În fond, ceea ce depinde de faptul că sacul a a fost sau nu ars nu este decât folosirea unității celei mai puțin importante pe care o putem substitui, mai bine spus, vom face apel la utilitatea finală.
Se știe foarte bine ca acest principiu teoretic fundamental al Școlii austriece este împărtășit și de alți economiști. Gossen, un economist german, îl enunțase într-o lucrare apărută in 1885 dar care nu a primit nici cea mai mică atenție la acea epocă.[2] Puțin mai târziu, același principiu a fost descoperit aproape simultan, în trei ţări diferite, de trei economiști care nu se cunoșteau și nu auziseră vorbindu-se de Gossen: de englezul W.S.Jevanson [3], de C.Menger, fondatorul Şcolii austriece [4] si de elvețianul L.Walras [5][Chiar dacă preda la Lausanne, Walras era de fapt francez. NdT]. Profesorul și cercetătorul american J. B. Clark , era și el pe aproape de aceeași idee[6]. Dar elementul asupra căruia, după părerea mea, austriecii și-au depășit rivalii, este acela că au folosit această idee fundamentală pentru a reconstrui, în final, teoria economică. Ideea de teorie finală este pentru specialiști soluția mulțumitoare căre explică fenomenele cele mai complexe ale vieții economice și cea care rezolvă problemele cele mai necunoscute ale științei. În această explicație se află, după părerea mea, forța și importanta particulară ale Școlii austriece.
Punctul crucial: Utilitatea finală depinde de substituirea bunurilor
Totul se reduce în definitiv la un singur punct: nu avem decât să ne străduim să percepem validitatea universală a legii utilității finale prin intermediul complicațiilor în care ea se găsește implicată, în economia diversă și foarte dezvoltată a națiunilor moderne. Acest lucru ne va cauza probleme la început, dar efortul va fi bine recompensat. Pentru că, pe parcursul explicației, vom găsi toate problemele teoretice importante și, ceea ce este important, le vom aborda din unghiul în care ele apar în forma lor naturală, și unde noi putem să găsim cel mai ușor soluționarea lor. Voi încerca să arăt acest lucru pentru unele din cele mai importante cazuri, în măsura în care este posibil fără să intru în detalii teoretice.
Legea utilității finale depinde, după cum am văzut, de o substituție particulară de bunuri, derivate din considerente solide de prudență. Bunurile la care putem renunța cel mai ușor vor fi întotdeauna gata să umple golurile care pot exista din când în când legate de o nevoie foarte importantă. În cazul țăranului nostru și sacii săi de grâu, cauza și consecința substituirii sunt foarte ușor de înțeles. Dar în cazul relațiilor economice foarte dezvoltate, se produc complicații importante, pentru că substituirea de bunuri se întinde în diverse direcții și depășește un ansamblu de bunuri din aceeași categorie.
Prima complicație apare din schimb
Prima complicație este datorată schimbului. Dacă mi s-ar fura singurul palton de iarnă pe care îl am, sigur nu voi ieși tremurând din casă riscându-mi sănătatea, dar voi cumpăra un alt palton cu suma de douăzeci de dolari, sumă pe care aş fi putut-o cheltui pe altceva. Prin urmare, nu voi putea, bineînțeles, să-mi cumpăr alte bunuri decât cu un buget inferior celor douăzeci de dolari și m-aș concentra pe reducerea bunurilor la care aș putea renunța mai ușor, adică acele bunuri a căror utilitate, ca și în exemplul anterior, este cea mai neînsemnată. Într-un cuvânt, fără utilitate finală. Prin urmare, satisfacțiile care depind de faptul că mi s-a furat sau nu paltonul sunt acele satisfacții la care pot renunța cel mai ușor, sunt satisfacțiile cu care, având în vedere ce am și ce câștig, aș fi putut sa rămân cu douăzeci de dolari în plus. Și, grație posibilităților de substituire pe care ni le oferă schimbul, tocmai pe aceste satisfacții, care pot fi diferite, trebuie să proiectăm pierderea, fapt care definește utilitatea finală.[7]
Ieșirea din „cercul vicios” al cererii și ofertei sub forma unei detalieri a prețurilor
Dacă urmărim cu grijă până la sfârșitul studiului complicația precedentă, vom ajunge la una dintre problemele teoretice cele mai importante, adică aceea a legăturii dintre prețul pieței anumitor bunuri și estimarea subiectivă pe care indivizii o asociază în funcție de nevoi și de gustul lor pe de-o parte, de ceea ce posedă și de veniturile lor, pe de altă parte. Nu voi face decât să semnalez, în trecere, că soluția completă a problemei necesită un studiu foarte amănunțit, care a fost făcut pentru prima dată de către economiștii austrieci, și voi expune rezultatele la care au ajuns. După concluziile lor, prețul sau „valoarea obiectivă” a bunurilor este un fel de rezultantă a diferitelor estimări subiective a bunurilor pe care cumpărătorii și vânzătorii o fac în acord cu legea utilității finale. Și, de fapt, prețul coincide foarte bine cu estimarea „ultimului cumpărător”.
Cunoaștem foarte bine că Jevons si Walras au ajuns la o lege similară a preţurilor. Totuși, observațiile lor au lacune grave, pe care austriecii le-au descoperit primii. Austriecii au găsit prima variantă de a scăpa din „cercul vicios” în care era închisă vechea teorie a preţurilor, cea care făcea ca acestea să depindă de cerere și ofertă. Căci, e de netăgăduit, că, pe de-o parte, prețul pe care îl cerem pe piață depinde de estimarea pe care cumpărătorul o face bunurilor, este tot la fel de netăgăduit că, pe de altă parte, în numeroase cazuri estimarea cumpărătorului este influențată de starea pieței (astfel, de exemplu, utilitatea finală a paltonului de iarnă este mai mică din punct de vedere material dacă pot să o înlocuiesc pe piață cu 10 dolari in loc să cheltui 20 de dolari).
Teoreticienii care găsesc necesar să furnizeze o explicație psihologică mai precisă a legii cererii și ofertei s-au lăsat în general[8] antrenați într-un raționament circular. Ei explicau mai mult sau mai puțin deschis preţurile în estimările individului și, viceversa, estimările individuale prin preţuri. Bineînțeles o asemenea situație nu poate să servească drept bază unei științe care dorește să-și merite numele de știință. Prima tentativa de a atinge miezul problemei a fost făcută de economiștii austrieci, prin cercetările amănunțite de care am vorbit mai sus.
A doua complicație ce provine din „producție”
O a doua complicație dificilă cu privire la substituirea de bunuri este datorată producției: având la dispoziție timp suficient, bunurile supuse substituirii pot fi înlocuite de producție. După modelul exemplului în care înlocuim aceste bunuri utilizând moneda, putem deasemenea să le înlocuim direct prin conversia „materialelor” de producție [așa cum Böhm-Bawerk o indică mai târziu, el include munca, renta,etc. sub denumirea de „materiale” Ndt]. Vor rămâne evident mai puține bunuri de producție care să răspundă altor scopuri și, deasemenea, o diminuare necesară a producției va viza bunurile de care ne putem dispensa cu ușurință, acele pe care le considerăm că au cea mai mică valoare.
Să luăm exemplul lui Wieser [10] : Dacă o națiune consideră necesar să dispună de arme pentru a-și apăra onoarea sau existenţa, ea le va face folosind fierul care, dacă nu ar fi folosit pentru alte obiecte necesare de care ne putem dispensa, mai mult sau mai puțin. Impactul necesității asupra oamenilor, de a procura arme este următorul: nu vor putea dispune decât de o cantitate mică de obiecte fabricate din fier la care pot renunța mai mult sau mai puțin. Cu alte cuvinte, pierderea suportată va viza cea mai slabă utilitate, utilitatea finală, care ar fi putut fi extrasă din materialele necesare fabricării de arme.
Cum conduc toate acestea la determinarea valorii [prețului] bunurilor pe care îl putem produce după voință
Începând de aici, vom ajunge la unul dintre principiile teoretice cele mai importante, cunoscut de mult timp sub o formă particulară. Acest principiu spune că valoarea bunurilor [termenul de valoare însemnând aici, ca și pentru observațiile care urmează, valoare „obiectivă”, de exemplu valoarea prețului, si nu cu sensul de valoare „subiectivă”, nemăsurabilă, precum la Mises, de exemplu, când acesta vorbește simplu doar de „valoare” NdT] pe care o putem produce după bunul nostru plac și fără piedică are tendința de a coincide cu costul de producție. Acest principiu este o aplicare particulară a legi utilității finale în condiții particulare date. „Costurile de producție” nu sunt altceva decât suma tuturor „materialelor” de producție cu care bunul, sau unul dintre substituții săi, poate fi reprodus. Aşa cum a fost spus anterior, valoarea bunurilor este determinată de utilitatea finală a substitutului lor, de unde rezultă că substituirea poate fi făcută ad libitum, valoarea produsului va coincide cu utilitatea finală a „materialelor” de producție sau, cum spunem de obicei, cu costurile de producție.
„Costurile” nu determină valoarea [prețul], dar valoarea [prețul] unui produs finit determină valoarea factorilor de producție folosiți
Austriecii au, în ceea ce privește această cauză ultimă, o teorie destul de diferită faţă de vechea explicație. Vechea teorie explica relația dintre costuri și valoare în sensul că aceste costuri reprezentau cauza, și chiar o cauză ultimă, chiar dacă valoarea produsului era efectul. Vechea teorie spunea că problema științifică de explicare a valorii bunurilor fusese rezolvată într-o manieră satisfăcătoare deoarece ea stipula că „determinantul ultim al valorii” este reprezentat de cost. Austriecii gândeau că, din contră, singura jumătate a explicației, și de departe jumătatea cea mai ușoară, se găsește în această prezentare. Costurile sunt identice cu valoarea „materialelor“ de producție necesare fabricării bunurilor. Cresc când și pentru că prețul „materialelor” de producție (combustibili, mașini, producție, muncă) creşte. Scade când și pentru că prețul acestor materiale scade. Este evident că valoarea „materialelor” de producție trebuie, prin urmare, explicată dinainte.
Ori, interesant este că cu cât căutăm cu grijă explicația acestei valori, descoperim cauza ca fiind valoarea finală a produsului finit. De fapt nu există nici un dubiu că nu estimăm peste măsură „materialele“ de producție decât când și pentru că sunt capabile să ne ofere produse care au valoare. Relația de la cauză la efect este, în consecință, exact inversul a ceea ce stipula vechea teorie. Aceasta din urmă explica faptul că valoarea produsului era efectul, iar costurile – mai bine spus valoarea „materialelor” de producție – erau cauza și se gândeau să poată să se dezică de oricare altă explicație. Economiștii austrieci au descoperit că: (1) pentru început, valoarea „materialelor” de producție trebuia să fie explicată; (2) după această explicație, și după ce a fost descurcată rețeaua complexă a diferitelor relații, valoarea „materialelor” de producție se găsește ca fiind în final, efectul, iar cea a produsului fiind cauza.
Principiul corect este recunoscut de mult timp în cazuri particulare, dar principiul general nu a fost înțeles
Știu foarte bine că această teză va părea, la prima vedere, foarte ciudată pentru numeroși cititori. Nu mă pot angaja să o demonstrez aici, nici să împiedic apariția unor neînțelegeri în urma cărora ea poate fi victimă. Aş atrage atenția asupra unui singur exemplu. În cazul anumitor „materiale” de producție, acolo unde legătura de cauzalitate era, din motive speciale, ușor de înțeles, vechea teorie recunoștea principiul. Deci, în ceea ce privește valoarea terenurilor, exprimată prin rentă, Adam Smith observa că prețul produselor din sol nu este ridicat pentru că renta este crescută sau scăzută, ci din contră, renta este crescută sau scăzută în funcție de prețul produselor care poate fi mai mic sau mai mare. Sau, nimeni nu crede că arama este scumpă deoarece cursul acțiunilor companiilor miniere este ridicat: este atunci când și pentru că arama este mai scumpă decât valoarea minelor și cursul acțiunilor este ridicat. Sunt atâtea motive din cauza cărora un râu curge de jos în sus deși cel de lângă el curge de sus în jos, și nu este decât legătura de cauzalitate care a fost inversată în cazul „materialelor” de producție de tipuri diferite.
Legea este aceeași pentru toate „materialele” de producție. Diferența ține doar de faptul că adevărata relație dintre cauză și efect este foarte simplă de înțeles în anumite cazuri, dar în altele, este foarte greu de perceput, din numeroase motive ce îngreunează situația. Faptul de a stabili această lege pentru cazurile complicate, atunci când aparenţele par să conducă la o explicație inversă, constituie una din cele mai importante contribuții ale Şcolii austriece.
Este poate cea mai importantă dintre toate. Orice economist știe că producția joacă cel mai mare rol în teoria economiei politice – dar nu mai puțin în teoria producției decât în cea a valorii și a prețului, si în aceasta din urmă, nu mai puțin decât în teoria distribuției, a rentei, a salariilor, a profitului din capital, a comerțului internațional, etc. Putem să spunem, fără să greșim, că nu există un fenomen al vieții economice care să nu fie obligat să facă apel direct sau indirect la costurile de producție. Și aici apare întrebarea care, odată pusă, nu poate fi eliminată: Ce loc ocupă aceste costuri de producție atât de mult folosite în ansamblul de fenomene și care le este explicația? Să fie ele centrul absolut în jurul căruia se învârt toate celelalte aspecte ale valorii? Sau aceste costuri, aceste „materiale” de producție, în pofida aparenţelor contradictorii, constituie partea variabilă, determinată de valoarea produsului?
Ezitarea nu este permisă: fie costurile determină valoarea [prețul], fie valoarea [prețul] determină costurile
Este vorba de o întrebare la fel de fundamentală pentru economia politică ca și întrebarea privind sistemele lui Ptolemeu și cel al lui Copernic în astronomie. Soarele și Pământul se învârt, aşa cum știu până și copiii, dar este imposibil să fii astronom în zilele noastre fără să știi dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui sau Soarele se învârte în jurul Pământului. Există, între valoarea produsului și cea a „materialelor” de producție, o relație la fel de indubitabilă pe cât de evidentă. Dar oricine dorește să înțeleagă această relație cât și numeroasele fenomene care decurg de aici, trebuie să știe dacă valoarea „materialelor” de producție derivă din valoarea produsului sau este exact contrariul. Din momentul în care se prezintă această alternativă, cel care dorește să devină economist trebuie să aibă o opinie și, mai ales, o opinie clară.
O ezitare, de genul celei care până azi a fost aproape universală, nu este potrivită: nu este posibil să stabilești un sistem științific conform căruia Pământul se învârte în jurul Soarelui și Soarele se învârte în jurul Pământului, alternativ. În consecință, cel ce vrea să pretindă că costurile de producție sunt „cauza ultimă a valorii” poate continua să o facă, dar sarcina sa nu va fi mai puțin ușoară cum nu a fost nici altă dată. Avem dreptul să așteptăm de la el o explicație amănunțită, fără greșeli și fără contradicții, în acord cu principiul său, al fenomenului valorii, și în particular al valorii „materialelor” de producție. Va întâlni cu siguranță dificultăți dacă se înhamă serios la această sarcină. Dacă nu le găsește singur, va trebui cel puțin să ia în considerare pe cele pe care alții le-au întâlnit în drumul lor, și care au fost obligați să găsească explicația fenomenului valorii plecând de la principiul opus. În toate cazurile, acest domeniu al teoriei economice va fi tratat pe viitor cu multă grijă și o profunzime științifică mult mai mare decât până acum, numai dacă știința noastră nu-și merită reproșul pe care i l-am făcut până acum atât de des: de știut că economia ar fi mai mult o pălăvrăgeală pe subiecte economice decât o știință adevărata și serioasă[11].
Problema valorii bunurilor complementare
Problema legăturii dintre costuri și valoare nu este, de fapt, decât o formă concretă a unei probleme mult mai generale: cea a relațiilor dintre valorile bunurilor ce contribuie în manieră interdependentă la aceeași utilitate pentru bunăstarea noastră. Utilitatea furnizată de o cantitate de materiale care servesc la producerea unui palton aparent identică utilității furnizate de acest palton. Este de asemenea evident că bunurile sau grupurile de bunuri a căror importantă derivă din bunăstarea noastră prin intermediul unei singure și același utilități, trebuie, în ceea ce privește valoarea lor, reunite între ele într-o manieră fixă și regulată. Problema acestei legături este dată de forma clară și detaliată de către economiștii austrieci: nu fusese tratată înainte decât într-o manieră nesatisfăcătoare la rubrica „costuri de producție”.
Există totuși o corelare a acestei propuneri generale și importante, corelare care nu este nici mai mult nici mai puțin interesantă, dar care nu primise până acum nici cea mai mică atenție din partea teoriei economice privind problema costurilor. Este de actualitate că mai multe bunuri se combină pentru a produce o utilitate comună unică; astfel hârtia, stiloul și cerneala sunt folosite toate la scris; acul și ața pentru cusut; materialele agricole, semitele, solul și munca, la producția de grâne. Menger numea „complementare” astfel de bunuri. Aici se pune problema, pe cât de naturală pe atât de delicată: Care parte a utilității comune trebuie atribuită în astfel de cazuri la fiecare factor complementar? Și care lege determină valoarea și prețul fiecăruia?
Soarta acestei probleme nu a fost prea strălucită până acum. Vechea teorie nu o considera deloc o problemă generală dar, cu toate acestea, era obligată sa tranșeze într-o serie de cazuri concrete a căror soluție depindea implicit de această problemă. In particular, problema distribuției de bunuri, cerea asemenea decizii. Cum mai mulți factori de producție – sol, capital, muncă salarială, munca propriu-zisă a angajatorului – cooperează pentru producerea unui bun comun, întrebarea trebuind să revină fiecăruia dintre factori pentru plata participării, este clar o aplicare particulară a problemei generale.
Vechiul și deplorabilul raționament circular cu privire la valoarea bunurilor complementare
Dar suntem tranșanți în aceste cazuri concrete? Decidem puțin câte puțin, fiecare caz fiind tratat fără să ne preocupe altele. Am ajuns în final să rezonăm în mod circular. Procedeul era următorul: Când trebuia să explicam renta, decideam că ceea ce rămânea din prețul produsului, după ce plătisem costurile de producție (termen ce cuprindea plata tuturor altor factori – capital, muncă, profit), revenind solului. Rolul tuturor celorlalți factori era considerat ca ceva sigur sau cunoscut și atribuiam solului ceea ce rămânea, sumă ce varia în funcție de prețul produsului. Dacă trebuia să determinăm profitul antreprenorial într-un alt capitol, decideam încă o dată să-i atribuim surplusul obținut în urma plăţii tuturor celorlalți factori.
În acest caz, partea care revenea solului, renta, era considerată fixă ca și cele ce reveneau muncii, capitalului etc.: profitul antreprenorial era considerat variabil urcând și coborând în funcție de prețul produsului. În aceeași manieră, partea ce revenea capitalului era tratată în capitolul al treilea. Capitaliștii, conform lui Ricardo, primesc ceea ce rămâne din preț după plata salariilor. Și cum dorea să ia în derâdere aceste dogme clasice, Domnul F. A.Walker a închis acest cerc explicând că muncitorul primește ce rămâne după plata celorlalți factori.
Eroarea constă în dorinţa de a evita problema generală
Este ușor de văzut că aceste propuneri conduc la un raționament circular și de văzut de ce este așa. Partizanii acestui raționament au renunțat pur si simplu la enunțarea problemei sub o formă generală. Trebuiau să determine mai multe cantități necunoscute dar, în loc să ia taurul de coarne și să trateze direct principiul general, conform căruia un rezultat economic comun ar trebui divizat în funcție de diversele sale componente, ei au încercat să evite să trateze problema fundamentală – cea a principiului general. Au împărțit cercetările lor și și-au permis, cu fiecare cercetare parțială, să trateze drept necunoscută cantitatea ce reprezenta obiectul de studiu specific ca și cum ar fi cunoscut celelalte cantități necunoscute. Deci, închid ochii în fața faptului împlinit pentru că, cu câteva pagini mai devreme sau mai târziu, să inverseze procedura și să trateze cantitatea presupus cunoscută drept necunoscută, și viceversa.
După Școala Clasică vine Școala Istorică. Și așa cum se întâmplă adesea, aceasta alege opțiunea superiorității scepticismului și declară complet de nerezolvat orice problemă care nu putea să-și atingă scopul. Partizanii săi gândeau că este în general imposibil să spui, de exemplu, ce procentaj al valorii unei statui revine sculptorului și ce procentaj revine marmurei.
Ori, dacă problema este bine pusă, mai bine spus dacă vrem să separăm părțile economice și nu părțile fizice, problema poate fi rezolvată. Este de altfel rezolvată în practică în toate întreprinderile raționale, de orice agricultor sau fabricant. Teoria nu are nimic de făcut în plus decât să reflecte corect și cu grijă practica pentru a găsi soluția teoretică. Teoria utilității finale este, în această situație, de un mare ajutor. E întotdeauna aceeași melodie. Este suficient să determini corect ceea ce este utilitate finală pentru fiecare factor complementar, sau utilitatea pe care prezenţa sau absenţa unui factor complementar o aduce sau nu. Urmărirea în liniște a unei cercetări de acest fel va scoate la lumină soluția unei probleme preponderent nesoluționabilă. Austriecii au făcut prima tentativă în această direcție. Menger și autorul acestor rânduri au tratat această problemă în lucrarea cu titlul Theorie der komplementären Güter (teoria bunurilor complementare). Wieser a tratat același subiect cu titlul Theorie der Zurechnung (teoria imputării). Ultimul, în particular, a arătat admirabil cum ar trebui prezentată problema, si ce poate fi rezolvat; Menger a indicat metoda de rezolvare, în modul cel mai fericit cu putință, după părerea mea [12].
Am spus că legea bunurilor complementare era contrapartidă a legii costurilor. La fel ca prima, se deprind relațiile dintre prețul rezultat dintr-o juxtapunere temporală și una cauzală, plecând de la cooperarea simultană a mai multor factori în vederea unei utilități comune, legea costurilor explică relațiile dintre prețul rezultat dintr-o secvenţă temporală, plecând de la interdependenta cauzală a factorilor succesivi.
„Mulțumită primei, ochiurile rețelei complexe care constituie relațiile mutuale de preţuri ale factorilor ce cooperează intre ei, sunt descurcate în funcție de lungimea si lățimea lor, ca să zicem aşa; mulțumită celei de-a doua, sunt profunde. Dar cele două procese se produc în sânul aceleași legi comune a utilității finale, aceste două legi nu sunt decât aplicări particulare a unor probleme specifice[13].
Contribuțiile austriece la teoriile de distribuție, de capital, de salarii, de profituri și ale rentei
Astfel pregătiți, economiștii austrieci au atacat în final problemele de distribuție. Acestea din urmă se rezolvă singure ca o serie de aplicații particulare a legilor teoretice generale, a căror cunoaștere a fost obținută printr-o muncă prealabilă de pregătire, muncă plictisitoare dar nu fără rezultate. Pământul, munca și capitalul sunt factori de producție complementari. Prețul lor, sau ceea ce este același lucru, taxa rentei, salariile și interesul, provin pur și simplu din combinarea de legi care explică valoarea „materialelor” de producție pe o parte, legi care explică pe cea a bunurilor complementare, de cealaltă parte. Nu voi vorbi aici despre ideile particulare ale austriecilor despre acest subiect.
Nu aş putea, chiar dacă mi-aş dori, să expun convenabil în acest articol, concluziile lor, cu atât mai puțin demonstrațiile lor. Trebuie să mă mulțumesc să prezint doar o scurtă informație despre temele tratate de aceștia și, pe cât posibil, să vorbesc despre spiritul care a ghidat aceste cercetări. Voi remarca totuși rapid că ei au expus o teorie de capital nouă și detaliată [14] în sânul căreia au încorporat o nouă teorie a salariilor [15], tratând în mai multe rânduri problemele legate de profitul antreprenorial [16] și de rentă [17]. În lumina teoriei utilității finale, această ultimă problemă găsește, în particular, o soluție simplă, care confirmă rezultatele teoriei lui Ricardo și raționamentul său asupra a numeroase puncte.
Bineînțeles, toate aplicațiile posibile ale legii utilității finale nu au fost făcute. Voi menționa, în trecere, că anumiți economiști austrieci au încercat să aplice această lege la domeniul finanțelor[18]; alții, la anumite chestiuni interesante și complexe ale jurisprudenței[19].
Doctrina bunurilor economice neglijată până aici
În sfârșit, în legătură cu eforturile precedente, numeroase eforturi au fost întreprinse pentru ameliorarea „instrumentelor” care servesc științei, pentru elucidarea conceptelor fundamentale cele mai importante. Și cum aceasta se întâmplă foarte des, economiștii austrieci au găsit foarte multe puncte pentru a ameliora si a corecta un domeniu care trecea pană acum atât de evident și atât de simplu precum literatura numeroaselor națiuni – de exemplu în Anglia –, nu era aproape nimic de zis. Vreau să vorbesc de doctrina bunurilor economice. Menger a pus in mâinile științei un instrument logic cu conceptul său, atât de simplu dar și evocator, a diferitelor clasificări de bunuri (Güterordnungen) [20], concept care va fi de mare folos pentru toate cercetările ulterioare. Autorul acestor rânduri a căutat să studieze în particular un alt concept, aparent cel mai simplu dintre toate dar în realitate unul dintre cele mai obscure și prost folosite: cel al utilizării bunurilor (Gebrauch der Güter) [21].
Studiul cât mai de aproape al problemelor practice
Chestiunile legate de economia practică, dimpotrivă, abia au început să fie obiectul de studiu al economiștilor austrieci [22]. Aceasta nu vrea să spună că austriecii nu înțeleg necesitatea practică a vieții economice și totodată că își doresc mai puțin să facă legătura dintre teoria lor abstractă si practică. Dimpotrivă. Dar noi trebuie să construim casa înainte să facem ordine si atâta timp cât noi încă stabilim cadrul teoriei noastre, poate fi dificil să punem problema consacrată numeroaselor chestiuni cu privire la detaliile practice, timpul si atenția pe care o cere o explicație scrisă. Avem ideile noastre aici, le expunem în cursurile noastre, dar activitățile noastre scrise au trebuit să se limiteze pană în prezent exclusiv la problemele teoretice: nu numai pentru că acestea din urmă constituiau probleme fundamentale, dar pentru că trebuie sa reparăm și uitarea căreia i-am fost victime, de pe partea cealaltă, cea a Şcolii istorice.
Obiectivele austriecilor; Renașterea teoriei economice; caracteristicile acestei Renașteri
Ce semnifică în total acesta istorie îndelungată? Care este importanta pentru știința în ansamblul său al aportului câtorva oameni care predau acest lucru cu referire la bunuri, la valoare, la capital si la o duzină de alte subiecte? Aceasta are o minimă importanţă? Pentru a răspunde la această întrebare, nu mă simt inconfortabil de apartenenta mea la grupul celor ce practică această activitate de care vorbim. Trebuie să mă mulțumesc să prezint ceea ce economiștii austrieci încercă să facă; alții vor judeca reușita sau eșecul lor.
Ceea ce își doresc este un fel de Renaștere a teoriei economice. Vechea teorie clasică, admirabilă la vremea sa, avea caracterul unei colecții de fragmente ce nu aveau legătură intre ele, nici măcar cu principiile fundamentale ale științelor umane. După părerea noastră este cu siguranță, în cel mai bun caz, un patchwork și va trebui să rămână mereu așa. Dar această imagine era adevărată în particular pentru teoria economiei clasice. Aceasta din urmă descoperise, cu ingeniozitate, o mulțime de regularități în amalgamul de fenomene economice și începuse, cu tot atâta ingeniozitate, să interpreteze aceste regularități, în pofida dificultăților pe care le presupune întreaga descifrare. Reușise, de altfel, să urmărească firul explicației mergând mereu cat mai departe în amănunte. Dar peste la o anumită profunzime, se pierdea, fără excepție. Un lucru e cert, economiștii clasici știau foarte bine până unde trebuiau sa meargă explicațiile lor – până la problema bunăstării umanității care, dacă nu este perturbată de motive altruiste, constituie forța motrică a întregii acțiuni economice. Dar din cauza unei circumstanțe particulare, jumătatea explicațiilor lor – în care conduita reală a oamenilor, în ceea ce privește stabilirea prețului bunurilor, a salariilor, a rentelor, etc. trebuia să fie legată de considerentele fundamentale ale utilității – era în continuare greșită.
Această împrejurare era următoarea: Un Robinson Crusoe nu se preocupă de bunuri; în viața economică modernă, noi avem de-a face cu bunuri și ființe umane ce ne permit să obținem bunuri pe care le folosim – mulțumită schimbului, cooperării etc. Am terminat de explicat economia lui Robinson când am reușit să arătam relația dintre bunăstare și bunurile materiale, cea care trebuie să fie poziția noastră faţă de aceste bunuri materiale în vederea asigurării promovării bunăstării noastre.Pentru a explica ordinea economică modernă, avem nevoie, aparent, de două procese: (1) ca și în cazul economiei lui Robinson, noi trebuie să înțelegem legătura dintre interesele noastre și bunurile exterioare; si (2) noi trebuie să înțelegem legile după care ne urmărim interesele când sunt amestecate cu ale altora.
Două lucruri diferite: relațiile dintre oameni și lucruri; relațiile interumane
Nimeni nu a intenționat vreodată să creadă că acest proces secund nu este dificil și complicat – nici măcar economiștii clasici. Dar, de altfel, ei subestimează enorm dificultățile primului proces. Consideră că, în ceea ce privește relația dintre oameni și bunurile exterioare, nu este nimic de explicat sau, pentru a fi mai precis, nimic de determinat. Oamenii au nevoie de bunuri ce răspund nevoilor lor; le doresc și le atribuie o utilitate referitoare la valoarea de folosință. Iată tot ce știau sau predau economiștii clasici cu privire la relația dintre oameni și bunuri. În timp ce discutăm despre valoarea de schimb și o explicăm pe parcursul unor capitole lungi, din epoca lui Adam Smith până la cea a lui M. Max Vane, valoarea de folosință era, în mod obișnuit, despărțită în două direcții, la care adăugăm adesea un comentariu ce indică faptul că valoarea de folosință nu are nimic de-a face cu valoare de schimb.
Subestimări vechi ale problemelor dintre oameni și lucruri; greșeala economiștilor clasici
Este din păcate un făcut ca relația oamenilor cu bunurile să nu fie nici cea mai simplă, nici cea mai uniformă din lume. Teoria modernă a utilității finale aplicată costurilor de producție, bunurilor complementare, etc., arată că relația dintre bunăstare, pe de o parte, și bunurile pe de alta, este capabilă să sufere nenumărate evoluții graduale, și că toate aceste evoluții exercită o influenţă asupra eforturilor pe care le facem pentru a obține bunuri de schimb. Aici apare marea și fatala lacună a teoriei clasice: ea încearcă să arate cum ne urmărim noi interesele privitoare la bunuri, în comparație cu alți oameni, si fără să înțelegem interesul propriu-zis. Aceste tentative de explicare sunt bineînțeles incoerente. Cele două procese de explicare trebuie sa meargă împreună ca două roţi dințate ale unui angrenaj. Dar, cum economiștii clasici nu aveau nici o idee de forma pe care trebuia să o aibă prima roată, nu puteau da interpretări convenabile celei de-a doua roată. Prin urmare, dincolo de o anumită profunzime, toate explicațiile lor degenerau în locuri general comune, eronate în generalizarea lor.
În acest stadiu, o Renaștere teoretică trebuie să se producă și, mulțumită eforturilor depuse de Jevons și succesorii săi, precum și a celor de la Școala austriacă, ea a și început. În domeniul cel mai general și mai fundamental al teoriei economice, la care toată explicația economică trebuie să conducă in final, trebuie sa abandonăm enunțurile diletante pentru a întreprinde o cercetare științifică veritabilă. Nu trebuie să renunțăm la studierea microcosmului dacă dorim să înțelegem corect microcosmul ordinii economice. Acesta este momentul de cotitură pe care îl așteaptă dintr-un moment în altul toată știința. Începem întotdeauna să ținem cont de marile fenomene frapante, trecând peste micile fenomene de zi cu zi. Dar apare mereu un moment în care descoperim cu surprindere că misterele și complicațiile macrocosmului se produc mult mai remarcabil în elementele cel mai mici și aparent cele mai simple – odată ce noi remarcăm faptul că trebuie să căutăm cheia pentru înțelegerea fenomenelor referitoare la lucrurile mari în studiul lumii lucrurilor mici. Fizicienii încep cu mișcarea și legea corpurilor cerești; în zilele noastre, ei studiază cu mai multă preocupare teoria moleculelor și a atomilor și din detaliile mărunte ale chimiei așteptam o dezvoltare mult mai importantă în așteptarea unei înțelegeri totale.
În lumea organică, dădeam cea mai mare atenție organismelor celor mai mult dezvoltate și celor mai puternice. Azi, ne interesăm mai ales de microorganismele cele mai simple. Studiem structura celulei și a amibelor și căutăm peste tot bacili. Sunt convins că la fel se procedează și cu teoria economică. Importanța teoriei utilității finale nu reiese din faptul că ea constituie o teorie a valorii mai corecte decât o duzină de alte teorii. Importanța sa vine mai degrabă din faptul că ea marchează sosirea unei crize caracteristice într-o știință de fenomene economice: ea arată că într-un caz aparent simplu, relația dintre om și bunurile exterioare, există loc pentru complicații fără sfârșit, că în spatele acestor complicații se găsesc legi care nu se schimbă și a căror descoperire cere cercetătorilor toată perspicacitatea de care ei pot da dovadă. Demonstrează că datorită descoperirii acestor legi, ajungem la cea mai mare parte a cercetării cu privire la comportamentul uman în relația sa economică. Lumânarea aprinsă își împrăștie lumina și în afara casei.
Nemulțumirea faţă de necesitatea de reconstrucție a științei economice când nu are miză; trebuie să reconstruim mai bine decât pionierii economiei
Se poate bineînțeles că, pentru foarte mulți din cei care se numesc economiști politici, să fie o surpriză dezagreabilă faptul de a adăuga unei discipline, pe care au întărit-o prin munca lor intelectuală, un nou domeniu – nu foarte strâns dar al cărui studiu este, în particular, laborios. Cât era de practic până mai acum să tragi concluzia privind o explicație a fenomenului prețurilor referindu-ne la doctrină a „cereri și ofertei” sau a „costurilor”! Și acum, dintr-o dată, pilonii se clatină iar noi suntem obligați să construim fundații mult mai adânci, cu prețul unei munci mari și penibile.
Agreabil sau nu, nu există alternativă, noi trebuie să facem munca pe care generațiile trecute au neglijat să o facă. Economiștii clasici pot fi scuzați pentru aceste neglijenţe. Pe vremea lor, când totul era nou de descoperit, căutarea per saltum, explorarea științei, putea fi bogată în rezultate. Acum este altfel. În primul rând, cum noi nu avem meritul să fim pionierii științei, noi care suntem într-o epocă posterioară, nu putem pretinde privilegiile pionierilor: exigenţele au devenit mult mai mari. Dacă nu dorim să rămânem în urma altor științe, trebuie să introducem o ordine și o disciplină stricte în știința noastră, ceea ce nu facem nici pe departe. Să nu ne lăsăm legănați de o iluzie auto satisfăcătoare inutilă.
Ne putem aștepta bineînțeles și la greșeli și omisiuni în orice moment și în orice știință dar sistemele „noastre” sunt pline încă de locuri comune și erori superficiale ale căror frecvenţă sunt un semn cert al stadiului primitiv al unei științe. Că prezentările noastre se termină într-un nor de fum înainte să atingă esențialul, că ele se evaporă în fraze adâncite din momentul în care subiectul devine dificil, că problemele importante nu sunt nici măcar enunțate, că noi rezonăm circular, că nu numai în același sistem, dar uneori chiar in același capitol, susținem teorii contradictorii pe același subiect care, din cauza unei terminologii ambigue și dezordonate, ne conduce spre erorile și neînțelegerile cele mai evidente – toate aceste rateuri sunt atât de frecvente în interiorul științei noastre că par să-i caracterizeze stilul. Este ușor de înțeles de ce reprezentanții altor științe, care sunt obișnuiți cu o disciplină strictă, privesc cu milă numeroasele cărți de economie politică și refuză acesteia titlul de știință adevărată.
Școala istorică germană nu a contribuit cu mult la progresul științelor economice
Această condiție poate și trebuie schimbată. Școala istorică, ce în Germania, a dat tonul ultimilor patruzeci de ani, nu a făcut din nefericire, nimic cu privire la acest aspect. Dimpotrivă, din frica lor orbită din întregul raționament „abstract” și prin prisma scepticismului său ieftin cu care decreta „insolubile” problemele cu privire la toate punctele importante ale sistemului, și fără speranța oricărei tentative de a descoperii legi științifice, Școala austriacă a făcut tot ce a putut pentru a descuraja și a împiedica cel mai mic efort dedicat obiectivului dorit. Nu ignor că, uneori, în ceea ce privește colectarea de date empirice, ea a condus la mari beneficii, dar viitorul ne va spune în ce măsură au fost utilizate în acest domeniu și ce opreliști au putut aduce altor domenii prin zelul lor unilateral.
Ceea ce au neglijat Școlile clasică și istorică, Școala austriacă este pe cale să le îndeplinească azi. Nu este singură în această bătălie. În Anglia, din vremea lui Jevons, mari eforturi similare, impulsionate de mari gânditori, au fost întreprinse de acei asociați și succesori de valoare. Stimulați în parte de Jevons, în parte de Școala austriacă, un număr surprinzător de ridicat de cercetători de toate naționalitățile s-au întors recent către noile idei. Literatura olandeză se consacră aproape exclusiv acestor idei. Ele au fost admise în Franța, Danemarca și în Suedia. În Italia și în Statele Unite le regăsim aproape zilnic în diferite scrieri. Chiar și în Germania, locul forte al Şcolii austriece, contra căreia trebuie să luptăm centimetru cu centimetru pentru a câștiga teren, noua tendință a câștigat o poziție importantă și influentă.
O tendința care are o anumită forță de atracție poate să fie doar o eroare? Sau această tendința nouă rezultă oare ea în realitate dintr-o necesitate a științei noastre, necesitate care a fost oprimată mult timp din motive de utilizare a metodelor unilaterale, dar care ar trebui să se termine într-o zi pentru a se face simțită – necesitatea unei profunzimi științifice autentice?
Note bibliografice
[1] Menger, Untersuchung über die Methode der Sozialwissenschaften, 1883.
— Menger, "Grundzüge einer Klassification der Wirtschaftswissenschsaften", în Jahrbuch für Nationalökonomik und Statistik de Conrad, N.F., volume XIX, 1889.
— Sax, Das Wesen und die Aufgabe der Nationalökonomie, 1884.
— Philippovitch, Über Aufgabe und Methode der politischen Ökonomie, 1886.Böhm-Bawerk, "Grundzüge der Theorie des wirtschaftlichen Güterwerts,"in Jahrbuch de Conrad, N.F., volumul XIII, 1886, pp. 480 ff. Critica de "Klassische Nationalökonomie" de Brentano in Göttinger Gehlerten Anzeigen, 1-6, 1889. Critica de "Literaturgeschichte" de Schmoller in Jahrbuch de Conrad, N.F., volumul XX, 1890. Tradus in Analele (Annals)Academiei Americane volumul1, numarul 2, octombrie 1890, cu titlul "The Historical vs. the Deductive Method in Political Economy".
[2] Entwicklung der Gesetze des menschlichen Verkehrs.
[3] Theory of Political Economy, 1871, ediția a doua din 1879.
[4] Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, 1871.
[5] Elemente de politica pură, 1874.
[6] "Philosphy of value," in New Englander din iulie 1881. În aceasta epocă, profesorul Clarck nu cunoștea bine, după cum afirmă lucrările lui Jevons si Menger
[7] Böhm-Bawerk, Grundzüge, pp. 38 et 49 ; Wieser, Der natürlicher Wert, 1889, pp. 46 ff.
[8] Ca de exemplu, in Germania cea mai înaltă autoritate a teoriei de preţuri: Hermann. Cf. Böhm-Bawerk, Grundzüge, pp. 516, 527.
[9]: Literatura austriacă despre subiectul preţurilor este : Menger, Grundsätze der Volkswirschaftslehre, pp. 142 ff ; Böhm-Bawerk, "Grundzüge der Theorie des wirtschaftlichen Güterwerts," a doua parte, Jahrbuch de Conrad, N.F., volumul XIII, pp. 477 ff, si despre punctul evocat în text, in particular pagina 516 ; Wieser, Der natürliche Wert, pp. 37 ff ; Sax, Grundlegung der theoretischen Staatswirtschaft, 1887, pp. 276 ff ; Zuckerkandl, Zur Theorie des Preises, 1889.Nu voi pierde ocazia să mă refer la excelentul raport dat de Dr. James Bonar acum câțiva ani despre economiștii austrieci și despre ideile lor în legătură cu valoarea in Quarterly Journal of Economics, octombrie 1888.
[10] Der natürliche Wert, p. 170.
[11] Literatura austriacă despre relația dintre valoare și cost este următoarea: Menger, Grundsätze, pp. 123 ff ; Wieser, Über den Ursprung und die Hauptgesetze des wirtschaftlichen Wertes, 1884, pp. 139 ff ; Der natürliche Wert, pp. 164 ff. ; Böhm-Bawerk, Grundzüge , pp. 61 ff., 534 ff. , Positive Theorie des Kapitals, 1889, pp. 189 ff.
[12] Menger, Grundsätze, pp. 138 ff. ; Böhm-Bawerk, Grundzüge, prima parte, pp. 56 ff. ; Kapital und Kapitalzins, volumul II : Positive Theorie, pp. 178 ff. ; Wieser, Der natürliche Wert, pp. 67 ff.
[13] Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, volumul II : Positive Theorie, pp. 201 ff.
[14] Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, volumul I, Geschichte und Kritik der Kapitalzinstheorien, 1884 ; volumul II, Positive Theorie des Kapitals, 1889 ; separându-se de vechile învățături ale lui Menger Grundsätze, pp. 143 ff.
[15] Böhm-Bawerk, Positive Theorie, passim, et pp. 450-452.
[16] Mataja, Der Unternehmergewinn, 1884 ; Gross, Die Lehre vom Unternehmergewinn, 1884.
[17] Menger, Grundsätze, pp. 133 ff ; Wieser, Der natürliche Wert, pp. 112 ff. ; Böhm-Bawerk, Positive Theorie, et pp. 380 ff.
[18] Robert Meyer, Die Prinzipien der gerechten Besteuerung, 1884 ; Sax, Grundlegung, 1887 ; Wieser, Der natürliche Wert, pp. 209 ff.
[19] Mataja, Das Recht des Schadenersatzes, 1888 ; Seidler, "Die Geldstrafe vom volkswirtschaftslichen und sozialpolitischen Gesichtspunkt," Jahrbuch de Conrad, N.F., volume XX, 1890.
[20] Menger, Grundsätze, pp. 8 ff.
[21] Böhm-Bawerk, Rechte und Verhältnisse vom Standpunkt der volkswirtschaftlichen Güterlehre, 1881, pp. 57 ff.
[22] De Sax, de exemplu, Die Verkehrsmittel in Volks— und Staatswirtschaft, 1878-79 : Philippovitch, Die Bank von England, 1885 ; Der badische Staatshaushalt, 1889.