Nenumărate mituri umbresc și defăimează discursul în favoarea liberului-schimb. Liberul-schimb generează scăderea numărului locurilor de muncă! Liberul-schimb conduce la reducerea nivelului salariilor! Liberul-schimb este responsabil de declinul economic! Liber-schimbul este potrivit intereselor unei țări doar dacă toți partenerii comerciali ai acesteia practică la rândul lor liber-schimbul! Liber-schimbul implică un guvern mondial unic! Acestea și alte zeci de erori privitoare la liber-schimb sunt lansate zilnic în public de către detractorii săi, adepții protecționismului. Cu toate acestea, nicio eroare susținută de aceștia nu este mai absurdă decât afirmația potrivit căreia liber-schimbul are un caracter elitist.
Există mult prea multe astfel de erori pentru a putea să le ținem socoteală aici. Un exemplu luat la întâmplare în acest caz ar putea fi acela furnizat de un scriitor de la Huffington Post care insistă să vorbească despre liberul schimb că și cum acesta ar fi un produs “vândut de elite”, în relație cu care „corporațiile multinaționale gigantice și miliardarii se descurcă de minune, asta spre deosebire de noi ceilalți, majoritarii, care nu reușim să o facem atât de bine”. Economistul de stânga Robert Wade susține că „echipa elitelor globale” care impulsionează comerțul liber subestimează daunele pe care acesta le provoacă oamenilor de rând, în timp ce un alt economist heterodox, Dani Rodrik, condamnă „obsesia elitelor și a tehnocraților pentru hiperglobalizare”. .” Pat Buchanan, expertul populist american, vechi candidat la președenția USA, acuză la rândul său comerțul liber a fi o politică potrivită doar interesului elitelor. Și, desigur, Donald Trump care s-a folosit de această idee în propria campanie electorală pentru Casă Albă. Până și vechiu și ferventul partizan al comerțului liber, Paul Krugman se plânge acum că argumentul în favoarea liberului schimb este nimic altceva decă o „înșelătorie” elitistă.
Absurdități.
O politică de liber schimb nu este altceva decât o politică în cadrul căreia oamenii obișnuiți sunt liberi să-și cheltuiască veniturile după cum cred ei – în mod pașnic - de cuviință. Este o politică prin care guvernul nu penalizează ori interzice schimburile comerciale doar pentru că partenerii acestor schimburi sunt cetățeni străini. Liber schimbul este o politică care nu constrânge proprii cetățeni, fie aceștia membri ai elitei ori oameni obișnuiți, să plătească din propriu buzunar pentru a finanța privilegii acordate unor puternice grupuri de interese
În cadrul unei politici de liber-schimb toți producătorii trebuie să-și câștige existența într-un mod onest – oferind consumatorilor bunuri și servicii de o reală valoare, în condițiile în care consumatorii, nicidecum producători ori amicii lor din guvern, sunt cei care stabilesc în mod decisiv cât prețuiește această valoare. Într-o politică de liber schimb, guvernul nu refuză cetățenilor săi, fie aceștia consumatori ori producători, ca în schimburile voluntare purtate cu ceilalți, să aibă posibilitatea de a obține cel mai mare câștig posibil de pe urmă învestirii banilor lor– la fel cum, guvernul nu mărește artificial veniturile persoanelor care dețin putere politică prin transferarea forțată în contul lor a veniturilor tuturor celor cărora le lipsește această putere.
Liberul-schimb este o politică care lasă oamenii în pace. Comerțul liber nu poate fi impus; din contra, el presupune absența ingerințelor guvernamentale. Cei care susțin că liberul-schimb este impus, afirmă același lucru cu cei care referindu-se la John și Smith, afirmă despre John că, luându-l ostatic pe Smith și eliberându-l în cele din urmă din captivitate, îi impune libertatea aceștia din urmă. Desigur, Jones nu poate face așa ceva. La fel ca și John, un guvern care înlătură toate acele limite pe care tot el le-a opus odinioară libertății cetățenilor săi de a intră în schimburi comerciale, nu impune libertate acestora; El face cu totul altceva, el restabilește libertatea de drept a acestora. Le returnează astfel un drept al lor – ceva ce nu ar fi trebuit niciodată să le ia.
Nu există nimic elitist în comerțul liber – aceasta este o afirmatie în contra căreia adepții protectionismului aduc trei argumente.
În primul rând, plecând de la constatarea faptului că în urma cresterii volumului de importuri apărut pe fondul liberalizării comerțului, anumiți muncitori și pierd locurile de muncă, susținătorii protecționismului trag concluzia pripită că singurii beneficiari ai liber-schimbului nu pot fi decât corporațiile multinaționale, cele ale căror profituri sporesc nu doar prin creșterea exportulului, ci și prin relocarea producției lor de pe piață internă pe toate acele piețele externe mai puțin costisitoare decât cea națională.
Totuși, realitatea este că cei care se bucură de beneficiile liberului schimb nu sunt corporațiile multinaționale, ci majoritatea oamenilor de rând, fie ei străini, ori conaționali ai acestor corporații. Acest fapt ar trebui să ne fie unul evident: importurile sunt cerute în mod voluntar chiar de către proprii cetățeni. Aceste achiziții externe nu ar mai avea loc dacă concetățenii nu ar crede de cuvință că aceste importuri nu ar reprezinta pentru dânșii ofertele cele mai profitabile. De fapt, toți acei muncitorii care care își pierd locurile de muncă în urmă liberalizării importurilor, își pierd locurile de muncă în urma deciziilor luate chiar de proprii concetățeni – de oamenii obișnuiti, care acum nu mai sunt penalizați ori împiedicați de către stat să își cheltuiască veniturile așa cum cred ei de cuviință.
Protectioniștii ignoră cu încăpățânare, de asemenea, faptul că relațiile comerciale internaționale reprezintă doar una dintre multele modalități – și în SUA această este una relativ redusă că pondere - prin care deciziile economice ale consumatorilor provoacă pierderi semnificative la nivelul locurilor de muncă.
Un al doilea argument pe care protecționiștii îl folosesc pentru a justifică teza că liberul schimb este un apanaj al elitelor este legat de observația lor că acordurile comerciale care conduc la o liberalizare a comerțului sunt negociate de oficialii guvernamentali – nicidecum de Joe și Janice Six-Pack.
Ei bine, da. Negocierile guvernamentale sunt purtate, este adevărat, de oficiali guvernamentali, după cum este la fel de adevărat că orice tratate și acorduri rezultate de aici trebuie să fie aprobate de către funcționarii oficiali de rang înalt, care, prin natură posturilor pe care le ocupă, fac parte din elită. În plus, aceste acorduri au întotdeauna printre susținătorii lor corporații foarte influențe din punct de vedere politic. Cu toate acestea, în negocierea acordurilor comerciale, oficialii de rând înalt, respectiv corporațiile aflate în spatele lor își doresc mereu să extindă capacitatea de a exporta. Astfel, acești negociatori guvernamentali împreună prietenii lor corporativi sunt de acord să reducă barierele importului din propria lor țară, în schimbul sporirii capacității lor de a vinde pe piețele externe. Totuși, singurul mod în care negociatorii „noștri” pot convinge guvernele străine să reducă barierele la import este acela de a înlătura la randul lor barierele la export pentru acestea.
În timp ce rezultatul unor astfel de negocieri reprezintă cel mai adesea un adevărat pas înainte în direcția liberalizării comerțului, comerțul liber – ori acela și mai liber – nu reprezintă deloc un scop al negociatorilor comerciali. În lumea lor ideală, aceste elite comerciale ar semna oricând acorduri care să le permită producătorilor din țara lor să exporte mai mult, fără a permite însă, în egală măsură, consumatorilor acesteia să importe pe măsură.
Din fericire, interesul personal i-a împins pe oficialii guvernamentali să caute piețe de export din ce în ce mai mari în străinătate, aceptând la schimb, unul fără nicio tragere de inima, lărgirea libertății comerciale inclusiv la ei acasă. Rezultatul a fost o îmbunătățire a status quo-ul. Cu toate acestea, comerciantul liber-schimbist angajat insistă asupra faptului că cea mai bună soluție ar fi că guvernul propriei țări să elimine pur și simplu toate barierele comerciale, indiferent de opțiunile celorlalte guverne. Aici nu este loc de negocieri. Tot ceea ce este necesar pentru că liber-schimbul să domnească este că elitele să elimine pur și simplu tarifele și subvențiile lor oficiale.
În sfârșit, adepții protecționismului cred că au găsit argumentul ultim în contra comerțului liber arătând că discursurile intelectuale în favoarea acestuia sunt produse în general de către elite – în special de către economiști, mulți dintre aceștia deținători ai unor posturi academice de prestigiu.
Totuși, nu e mai puțîn adevărat că printre oamenii care studiază, scriu și vorbesc pentru a-și câștigă existența – „elitele” intelectuale – se numără – într-un număr disproporționat de mare - inclusiv aceia care prin cercetările, scrierile și discursurile lor promovează protecționismul. Principalii susțînători ai protecționismului, nu mai puțîn decât susțînătorii comerțului liber, sunt cu toții intelectuali. Protecționismul, de altfel, are numeroși amici foarte vocali în presă scrisă, în mass-media audio-vizuală, în mediul academic, respectiv în guvern. De fapt, experiența mea cu dezbaterile publice susținute pe temele comerciale in ultimii 40 de ani arată clar că numărul intelectualilor care combat comerțul liber și agreează politicile protecționiste îl depășeste cu mult mult pe acela al nostru, al celor care susținem principiile comerțului liber.
Intelectualii iau în general parte la orice dezbatere cu privire la orice problemă. Totuși, liber-schimbul nu reprezintă nicidecum o cauza nobilă pe care o apară întreagă intelectualitate; ea este sutinuta doar de anumiți intelectuali, tot așa cum este combătută de alții. Anumiți intelectuali au susținut mișcarea anti-sclavie, la fel cum alții s-au opus acestei mișcari. New Deal-ul lui Franklin Roosevelt asemeni statului bunăstării al Marii Societăți a lui Lyndon Johnson au fost amandoua creațiile intelectualilor. O parte a acestora din urmă a susținut cu hotărâre mișcarea pentru drepturile civile, în timp ce o altă s-a opus acesteia. Fiecare război este susținut de numeroși intelectuali și combătut de alții, la rândul lor la fel de numeroși. Nicio cauză - nici măcar protecționismul în sine –, aparate de către protecționiști fie ei de stânga sau de dreapta, nu poate să nu fie susținută de către intelectuali.
Liberul schimbul nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât libertate și echitate. Ideea că el ar reprezenta o politică elitistă este o poveste ridicolă.
traducere și adaptare de Cristinel Trandafir