traducere de Ionuț Rancea
In anii 1760, un tânăr nobil britanic, Lordul George Gordon, a intrat în Marina Regală ca subofițer. Deși s-a născut cu privilegii, el s-a implicat profund în problema bunăstării marinarilor. A organizat campanii pentru îmbunătățirea condițiilor lor, generând dispreț și neîncredere din partea colegilor săi ofițeri. Și empatia lui s-a extins dincolo de punți: când a navigat spre Jamaica, l-a dezgustat sclavia de acolo și l-a mustrat pe guvernatorul britanic. Pe oriunde mergea, el căuta să îmbunătățească starea celor mai puțin norocoși.
De ce i-a păsat lui Gordon atât de mult de alții? Și de ce unii dintre noi îi ajută pe necunoscuți? La urma urmei, forța motrică a evoluției duce la supraviețuirea celor mai puternici, nu a celor mai prietenoși.
Din fericire, lucrează o altă forță. Creierul nostru se ocupă constant de imitarea experiențelor altor oameni și, în circumstanțele potrivite, acest lucru duce la empatie: trăirea emoțiilor altuia. Empatia contrabalansează dorința puterii, tribalismul și violența. Empatia este cleiul care leagă societatea laolaltă. Dominanța speciei noastre se datorează într-o anumită măsură empatiei noastre, care ne ajută să cooperăm flexibil în grupuri mari.
Dacă povestea s-ar încheia astfel, planeta noastră ar funcționa ca o singură colonie de furnici cooperante. Dar realitatea este și mai complexă. Lordul Gordon a luat poziție pentru marinari și pentru sclavi, dar nu îl motiva altceva decât ura pentru catolici. În 1779, Gordon a format și a condus o alianță anti-catolică numită Asociația Protestantă, care a încercat să abroge drepturile civile acordate romano-catolicilor din Marea Britanie. În iunie 1780, Gordon a condus un grup de 50.000 de oameni turbulenți spre Palatul Parlamentului. Timp de o săptămână întreagă, gloata a distrus bisericile romano-catolice și a jefuit casele catolice, ceea ce a rămas în istorie sub numele de „Revolta lui Gordon”, cea mai distructivă tulburare internă din istoria Londrei. Sute de persoane au fost ucise sau rănite până la restabilirea ordinii.
De ce Lordul Gordon, o persoană atât de capabilă de empatie, ținea în el o asemenea antipatie pentru vecinii săi catolici? Răspunsul scoate la lumină un fapt fundamental al naturii umane: tendința noastră de a forma grupuri interne și grupuri externe - adică grupuri de care ne simțim atașați și altele față de care nu simțim același lucru. Empatia noastră este selectivă: ne pasă cel mai mult de cei cu care avem ceva în comun, cum ar fi orașul natal, o școală sau o religie.
După cel de-al doilea război mondial, psihologii s-au întrebat cum de această diviziune psihologică între grupurile interne și grupurile externe poate duce atât de ușor la violență. În mintea oamenilor era proaspăt fixată propaganda americană de război care îi înfățișa pe japonezi ca fiind subumani și propaganda japoneză care îi portretiza pe americani ca pe niște monștri deformați, fără a mai pomeni ceva despre lăudarea rasei superioare aparținând Germaniei naziste și dezumanizarea poporului evreu.
Pentru a cerceta acestea, în 1954 o echipă de psihologi a reunit un grup de băieți pre-adolescenți într-o tabără de vară din Parcul Național Peștera Robbers din Oklahoma. Au împărțit băieții la întâmplare în două grupuri arbitrare numite Crotalii (Șerpii-cu-clopoței) și Vulturii. În timp ce cercetătorii îi urmăreau, a apărut disprețul între grupuri, manifestându-se inițial printr-o ușoară tachinare și poreclire. Dar spiritul partizan a devenit rapid destul de serios. Vulturii au incendiat steagul Crotalilor, iar a doua zi, Crotalii au vandalizat camera Vulturilor, au răsturnat paturile și au furat haine. Curând, grupurile au devenit atât de ostile încât cercetătorii au fost nevoiți să îi separe fizic. Când li s-a cerut să descrie caracteristicile grupurilor, băieții au folosit termeni măgulitori pentru propriul grup și insulte pentru celălalt. Concluzia: antagonismul poate rezulta din diviziunile arbitrare.
În ultimele decenii, neurologii au început să studieze circuitele cerebrale care stau la baza sentimentului de empatie. În 2010, oamenii de știință de la Universitatea din Zurich au recrutat fani ai sportului pentru un studiu de imagistică a creierului. Fanii s-au întâlnit și s-au întrecut în întrebări banale. Au fost apoi supuși unei scanări a creierului, în timp ce îi urmăreau pe ceilalți fani cum primeau șocuri electrice puternice la mâini. Văzând durerea celorlalți li s-au activat zone cerebrale implicate în simțirea propriei dureri. Cu alte cuvinte, spectatorii nu au fost cei supuși senzației, dar au simulat durerea celorlalți. Aceasta este baza neuronală a empatiei.
Cu toate acestea, o aprofundare a informațiilor a scos la iveală faptul că participanții au manifestat mai multă activitate cerebrală în timp ce urmăreau durerea suporterilor aceleiași echipe cu care țineau ei. Aceștia au manifestat mai puțină activitate cerebrală când au urmărit suporterii unei echipe rivale. Creierul lor a răspuns pur și simplu mai mult la grupul lor intern.
Suporterilor li s-a permis să se cunoască unul cu altul - dar, de cele mai multe ori, politicile noastre, organizațiile de caritate și războaiele implică oameni pe care nici măcar nu i-am întâlnit. Oare nu suntem părtinitori din punct de vedere empatic atunci când vine vorba de cei complet străini nouă, pur și simplu pe baza etichetelor pe care noi le punem lor?
Pentru a răspunde la aceasta, am conceput un studiu care să investigheze cantitatea minimă de informații necesare pentru a declanșa o prejudecată în grup. Participanții s-au întins pentru o scanare RMN și au privit șase mâini pe un ecran video. Computerul a selectat o mână la întâmplare, apoi un ac hipodermic a apărut în imagine și a străpuns carnea acelei mâini. În condiții de control, un tampon lung din bumbac a atins mâna persoanei - asemănător cu acul din punct de vedere vizual, dar de data aceasta fără durere. Punând în contrast reacția creierului la ac și la tamponul de bumbac, am putea măsura rețelele cerebrale care au devenit active atunci când asistam la durerea altuia.
Apoi, fiecare mână a fost caracterizată printr-o simplă etichetare: creștin, musulman, evreu, hindus, scientolog sau ateu. Activitatea cerebrală empatică a unui participant ar fi afectată de o etichetare cu un singur cuvânt? Dacă ești creștin, ai avea un răspuns mai empatic în timp ce ai privi acul străpungând mâna creștinului, comparativ, să zicem, cu mâna musulmană?
Într-adevăr, acestea sunt descoperirile noastre. Vizionarea unei mâini străpunse, aparținând unui grup intern, a stârnit mai multă activitate cerebrală empatică; o mână aparținând unui grup extern a provocat mai puțină. Deși mulți participanți au declarat că lor le pasă de toți oamenii în mod egal, imagistica creierului a evidențiat o altă versiune: oamenilor le pasă de unii mai mult decât de alții, iar caracterul lor selectiv subconștient nu se baza decât pe o simplă etichetare cu un singur cuvânt.
De fapt, diferența a fost suficient de mare încât să putem evidenția activitatea cerebrală a unui singur participant pentru a anticipa la întâmplare atașamentul față de grupul său intern, cu o precizie de 72%. În mod surprinzător, ateii au arătat aceeași părtinire la grup ca și participanții religioși, ceea ce sugerează că părtinirea nu se referă atât la religie, cât la gradul de apartenență la un grup. Exclusiv etichetările pot stimula părtinirea.
Desigur, nu toate creierele au reacționat la fel. Unora chiar le-a păsat de toată lumea într-un mod aproximativ egal, în timp ce alții au fost puternic influențați de etichetări. Un factor care a influențat părtinirea a fost empatia autoevaluată a unei persoane. Dar nu în felul în care v-ați putea aștepta: cu cât mai empatic s-ar declara un participant, cu atât ar fi mai înclinat spre grupul său intern.
De ce? Gândiți-vă un moment la propriul nivel de empatie față de ceilalți. Imaginați-vă că vedeți un bărbat de 60 de ani suferind o entorsă la gleznă și căzând la pământ. Simțiți o durere empatică? Acum imaginați-vă că este la un miting pentru un politician pe care îl detestați. Empatia vă este diferită? Și dacă da, asta vă contestă părerea despre voi înșivă ca persoane empatice? Dacă ați avut răspunsuri inegale în cele două situații, nu sunteți singuri: în general, oamenii își evaluează propria empatie gândindu-se la cei din grupul lor.
Dar, dacă loialitatea grupului este atât de integrată, de ce alianțele sunt flexibile? Luați ca exemplu relația dintre ruși și americani. În 1918, Forța Americană Expediționară formată din 5.000 de bărbați a aterizat în nord-estul Rusiei și a luptat cu Armata Roșie. Cu toate acestea, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au luptat ca aliați împotriva unui inamic comun, au împărțit țigări și s-au bătut reciproc pe spate. Curând după aceea, vânturile reci au suflat și dușmănia s-a întors.
Pentru a înțelege flexibilitatea alianțelor, le-am cerut participanților noștri să citească o propoziție despre un război fictiv, în care trei religii se luptau cu celelalte trei. Narațiunea despre alianțe a fost suficientă pentru a modifica răspunsul empatic al creierului: aliații s-au asemănat membrilor grupului intern.
Desigur, rădăcinile religiei se dezvoltă adânc, așa că experimentul a ridicat o întrebare pentru noi: cât de rapid poate creierul să-și construiască un nou grup intern? Am cerut unui nou grup de participanți să arunce o monedă: cei care au căzut la sorți cu capul de pe monedă au fost repartizați în echipa augustiniană, iar cei cu pajura în echipei justiniană. Am dat fiecărui participant o brățară cu numele echipei sale și am afișat o propoziție în scanerul pentru imagistica creierului: „Augustinienii și justinienii sunt două triburi în război”.
Apoi le-am arătat participanților aceleași filme cu mâna înjunghiată, dar de data aceasta, mâinile au fost etichetate drept Augustinian sau Justinian. În mod remarcabil, chiar dacă participanții știau că au fost repartizați la întâmplare, creierul lor a indicat același model de loialitate față de grupul intern și de nepăsare față de grupul extern. „Noi” versus „ei” nu trebuie să fie predicat în sensul profund: chiar și etichetările aplicate arbitrar creează rapid prejudecăți.
Tendințele tribale ale oamenilor pot incita la crimă și la tortură, de la Inchiziția spaniolă la genocidul din Rwanda. Acestea pot susține atracția viziunilor naționaliste, de la Soluția Finală (a problemei evreiești în Europa) a lui Hitler până la Revoluția Culturală a lui Mao. Având în vedere cât de profund sunt înrădăcinate prejudecățile noastre, oare suntem sortiți să repetăm aceste atrocități la nesfârșit?
Poate că nu. Sugerăm cinci strategii pentru a restrânge diviziunea empatică.
În primul rând, să ne înțelegem propriile predispoziții. Ne putem crește gradul de conștientizare a modelelor noastre de gândire interioară pentru a recunoaște prejudecățile pe măsură ce le experimentăm. De exemplu, în spațiul social cu care rezonăm avem tendința de a accepta logica grupului intern și de a respinge logica grupului extern. De asemenea, suntem predispuși să-i ajutăm pe cei din grupurile noastre mai degrabă decât pe cei puțin mai îndepărtați care ar putea avea nevoie de mai mult ajutor. Înțelegerea prejudecăților din spatele acestor acțiuni poate duce la un comportament mai altruist.
În al doilea rând, să ne formăm o imagine mai bună despre ceilalți. Acest lucru este adesea realizat prin intermediul artei și literaturii, care au dus multă vreme, din spatele scenei, o luptă împotriva dezumanizării. Teatrul și cărțile le permit oamenilor să intre în rolul altora, iar prin intermediul tipografiei, aceste povești se răspândesc pe scară largă. Când Harriet Beecher-Stowe a publicat romanul anti-sclavagist „Coliba unchiului Tom” în 1852, cititorii au intrat într-o cocioabă în care altfel nu ar fi intrat. Odată intrați în poveste, nu mai era atât de ușor să izgonim personajele într-un grup extern.
În al treilea rând, să învățăm să rezistăm tacticii de dezumanizare. O strategie obișnuită este „poluarea morală”, în care un grup este defăimat social prin asocierea cu ceva respingător: paraziți, insecte sau orice le-ar învălui într-o aură emoțională negativă. Odată ce ai o reacție emoțională negativă față de un grup, devine tot mai greu să îi cunoști perspectivele. Când poți recunoaște că o persoană este atacată pentru identitatea sa și nu pentru argumentele sale, te poți apăra de această strategie.
În al patrulea rând, renunțați la prejudecăți. Și anume, creați procedee și forme de organizare pentru a înlătura șansa ca prejudecățile să interfereze cu judecata. De exemplu, multe companii de software din Silicon Valley solicită candidaților la locurile de muncă ca mai degrabă să trimită o parolă decât să se prezinte personal. Anumite orchestre au instituit audiții pe nevăzute, ajungând adesea la mai multe femei muziciene. Multe universități americane au aplicații procesate “pe nevăzute” pentru a separa inteligența de considerentele financiare. În cazul în care prejudecățile se declanșează subconștient, este mai bine să înlăturăm această posibilitate.
În al cincilea rând, ambiguizați calitatea de membru al grupului. Faceți ceva pentru a vă asigura de interconectarea comunităților. Pentru a vedea cum ar putea funcționa practic, luați în considerare cele cinci triburi irocheze ale nativilor americani, care au luptat intens între ele în secolul al XV-lea. Un lider numit Deganawida a realizat pacea prin desemnarea fiecărui membru al tribului ca facând parte din unul dintre cele nouă clanuri diferite: Lup, Urs, Țestoasă, Fluierar, Cerb, Castor, Bâtlan, Vultur sau Țipar. Astfel, membrii fiecărui clan erau reprezentați de toate cele cinci triburi și relațiile conexe uneau astfel comunitatea. Evidențiind suprapunerile duale care se supun - tribului și clanului - Deganawida a complicat noțiunile despre noi și ei, diminuând luptele intertribale.
Astăzi, putem observa progrese împotriva prejudecății prin înmulțirea căsătoriilor inter-rasiale, diminuarea stigmatizării orientării sexuale și desegregarea școlilor. Dar avem nevoie de mai mult progres, mai repede. Peste tot în jurul nostru, facțiuni, state și țări își restrâng viziunea și se cad în partizanat. Acesta este motivul pentru care înțelegerea psihologiei noastre - și ce trebuie să facem în acest sens- contează.
Pe măsură ce navigăm într-o lume fărâmițată de social media, răscolită de partizanat și înconjurată de focoase nucleare, este esențial să recunoaștem și să gestionăm capcanele psihologiei noastre. Neuroștiința ne oferă o viziune neclintită despre cine suntem și cine putem fi. Deși suntem predispuși să avem grupuri externe și să le dezumanizăm, putem urmări un rezultat mai bun pe termen lung, cu strategii care să sară peste tribalismul înnăscut și să adopte solidaritatea față de umanitatea noastră înnăscută.
_____________
David Eagleman este cercetător în neuroștiință la Universitatea Stanford și autorul mai multor cărți despre cogniție și societate. Don Vaughn este cercetător în neuroștiință la Universitatea din California, Los Angeles și transmite în mod regulat știința în mass-media.
acest articol este preluat din https://www.economist.com/open-future/2019/11/04/does-your-brain-care-about-other-people-it-depends
Comments