traducere Emilia Claudia Oprescu
1. Care este conflictul fundamental în lumea de astăzi ? Conflictul fundamental în lumea de astăzi este conflictul între două principii: Individualismul și Colectivismul. Individualismul susține că omul are drepturi inalienabile ce nu-i pot fi luate de către altă persoană ori de vreun colectiv ori grup de persoane, indiferent de numărul acestora. De altfel, fiecare om există pe baza propriilor drepturi și pentru binele său, nu pentru binele grupului.
Colectivismul susține că omul nu are drepturi; că munca sa, trupul său și personalitatea sa aparțin grupului; susține că grupul poate face ceea ce dorește cu el, în orice manieră dorește, pentru binele a orice ceea ce crede el că înseamnă bunăstare proprie. De altfel, fiecare individ există doar cu permisiunea grupului și pentru binele grupului.
Aceste două principii constituie rădăcinile a două sisteme sociale antitetice. Principala problemă a lumii de azi constă în conflictul dintre aceste două sisteme. 2. Ce este un sistem social? Un sistem social este un cod de legi pe care oamenii îl urmează pentru a putea conviețui. Un astfel de cod trebuie să aibă un principiu de bază, un punct de plecare, altfel nu poate fi întemeiat. Punctul de plecare este întrebarea: puterea societății este limitată sau nelimitată? Răspunsul individualismului: puterea societății este limitată de către drepturile inalienabile și individuale ale omului. Societatea poate face doar acele legi care nu încalcă aceste drepturi. Răspunsul colectivismului: puterea societății este nelimitată. Societatea poate face toate legile pe care le dorește, pentru a le impune apoi cu forța asupra oricui, în orice mod dorește. Exemplu: Într-un sistem individualist, un million de oameni nu poate încălca legea care interzice uciderea unuI individ pentru beneficiu propriu. Dacă ei continuă și îl ucid, atunci încalcă legea – lege care protejează dreptul la viață al acestuia – și sunt pedepsiți. Sub un sistem colectivist, un million de oameni (sau oricine pretinde că-i reprezenintă) poate încalca legea și ucide un individ (ori minoritate) oricând consideră ei că ar putea beneficia de pe urma morții acestuia. Dreptul său la viață nu este recunoscut. Potrivit Individualismului este illegal să ucizi un om și este legal că acesta să se apere. Legea este de partea dreptului. Potrivit colectivismului este legal că majoritatea să ucidă un un individ și este illegal că acesta să se apere. Legea este de partea puterii numerice. În primul caz, legea se bazează pe principii morale. În al doilea caz, legea este reprezentată de ideea potrivit căreia nu există principii morale, și indivizii pot face tot ce doresc, cu condiția ca ei să fie suficient de numeroși. În sistemul individualist oamenii sunt mereu egali în fața legii. Fiecare are aceleași drepturi, indiferent că este singur ori este însoțit de de un million de oameni. În sistemul colectivist, oamenii trebuie să se organizeze în bande și să se opună unii altora, încât cei ce se întâmplă să aibă la un moment banda cea mai mare dat dețin toate drepturile, în timp cel cel ce pierde, fie el individ sau minoritate nu are niciunul. Orice individ poate fi stăpân absolut sau sclav neajutorat- în funcție de mărimea bandei sale. Un exemplu de sistem bazat pe individualism: Statele Unite ale Americii.(Vezi: Declarația De Independență) Un exemplu pentru cel de-al doilea sistem: Rusia Sovietică și Germania Nazistă. Sub conducerea sistemului sovietic, milioane de țărani sau ,,chiaburi” au fost exterminate prin lege, o lege justificată sub pretextul că a fost instituită pentru binele majorității, despre care grupul conducător pretindea că ar fi împotrivă chiaburilor. Sub conducerea sistemului nazist, milioane de evrei au fost exterminate de lege, o lege justificată sub pretextul că a fost pentru binele majorității, despre care grupul conducător pretindea că ar fi antisemită. Legea sovietică și Legea nazistă sunt rezultatul principiilor colectivismului. Pus în practică, acest principiu nu recunoaște nici moralitatea, nici dreptul individual, iar rezultatul nu poate fi altul decât brutalitatea.Adu-ți aminte de acest lucru atunci când încerci să decizi care sistem social este cel adecvat. Trebuie să începi prin a răspunde la prima întrebare. Puterea societății este sau nu este limitată ? Nu poate fi ambele în același timp. 3. Care este principiul de bază al Americii? Principiul de bază al Statelor Unite Ale Americii este individualismul. America este construită pe principiul că omul poseda drepturi inalienabile; - că aceste drepturi aparțin omului ca individ- nu ,,oamenilor’’ ca un grup sau colectiv; - aceste drepturi sunt necondiționate, private, personale, posesia individuală a fiecărui om- nu posesia publică, socială, colectivă a unui grup; - aceste drepturi sunt acordate individului prin faptul că este născut că om- nu printr- un act al societății; - că omul deține aceste drepturi, nu de la colectiv, nici pentru colectiv, ci împotrivă colectivului- ca o bariera de care colectivul nu o poate trece; - aceste drepturi constituie protecția individului față de toți ceilalți indivizi; - în acord cu aceste drepturi, oamenii pot avea o societate bazată pe libertate, justiție, demnitate umană și decență. Constituția Statelor Unite ale Americii nu este un document care limitează drepturile omului- ci un document care limitează puterea societății asupra omului. 4. Ce este un Drept? Un drept este o confirmare a unei acțiuni independente. Dreptul este ceea ce poate fi exercitat fară permisiunea nimănui. Dacă tu exiști doar pentru că societatea îți permite acest lucru- tu nu ai nici un drept asupra propriei tale vieți. O permisiune poate fi oricând revocată. Dacă, înainte de a întreprinde o acțiune, trebuie să obții permisiunea societății- tu nu ești liber, indiferent dacă o astfel de permisiune îți este acordată sau nu. Doar un sclav acționează în baza unei permisiuni. O permisiune nu este un drept. În acest punct, nu face greșeală de a considera că un muncitor este o slugă și că își păstrează locul de muncă doar pentru că are permisiunea angajatorului său. El nu păstrează acest lucru în baza unei permisiuni- ci în baza unui contract, un contract care este un acord voluntar și comun. Un muncitor poate oricând să renunțe la locul sau de muncă. Un sclav nu poate.
5. Care sunt drepturile inalienabile ale omului ? Drepturile inalienabile ale omului sunt: viața, libertatea și căutarea fericirii. Dreptul la viață înseamnă că omul nu poate fi deposedat de viață sa în beneficiul altui om, ori al oricărui al număr de alți oameni. Dreptul la libertate înseamnă dreptul omului la acțiune individuală, alegere individuală, inițiativă individuală și la proprietate individuală. Fară dreptul la proprietate privată nicio acțiune independentă nu este posibilă. Dreptul la căutarea fericirii înseamnă dreptul omului de a trăi pentru el însuși, de a alege ce constituie pentru el fericirea să privată, personală, individuală și să muncească pentru a o obține, atâta timp cât respectă aceleași drepturi ale celorlalți. Asta înseamnă că Omul nu poate fi forțat să-și dedice viață fericirii altui individ ori unui număr de alti indivizi. Colectivul astfel nu poate decide care este scopul existentei unui om ori să-i prestabilească alegerea la fericire. 6. Cum ne recunoaștem unul altuia drepturile? De când omul are drepturi inalienabile și individuale acest lucru înseamnă că aceleași drepturi sunt susținute de fiecare individ, de toți indivizii oricând. Din aceasta cauză drepturile unui individ nu pot și nu trebuie să încalce drepturile unui alt individ. De exemplu: un om are dreptul la viață, dar nu are dreptul de a lua viață altcuiva. El are dreptul să fie liber dar nu are dreptul de a înrobi pe altcineva. El are dreptul să-și aleagă propria fericire, dar nu are dreptul de a decide daca fericirea lui se regăsește în mizeria(ori moartea, ori furtul,ori înrobirea) altcuiva. Dreptul în baza căruia acționează definește același drept pentru un alt om și servește că un ghid care îi spune ce poate și ce nu poate face. Nu face greșeală unui ignorant care crede că un individualist este cel care spune:,, Eu voi face ceea ce doresc pe cheltuiala celorlalți”. Un individualist este acela care recunoaște drepturile inalienabile și individuale ale altor oameni- propriile drepturi și ale celorlalți. Un individualist este un om care spune:,, Eu nu voi dirija viață altcuiva- nici nu voi lasă pe altcineva s- o dirijeze pe a mea. Eu nu voi conduce nici nu voi fi condus. Eu nu voi fi niciun dictator niciun sclav. Eu nu mă voi sacrifica pentru nimeni- nici nu voi sacrifica pe altcineva pentru mine.” Un colectivist este acela care spune:,,Să ne adunam, băieți- apoi orice se poate întâmplă!” 7. Cum ne dam seam că un drept a fost încălcat? Un drept nu poate fi încălcat decât prin forță fizică. Un om nu-l poate deposeda pe altul de viață, nu-l poate înrobi, nu-I poate interzice să-și clădească fericirea decât folosind forța împotrivă sa. De fiecare dată când un om săvârșește un act fară consimțământul sau liber, personal, individual și voluntar- dreptul sau a fost încălcat. De altfel noi putem trasa o delimitare clară între drepturile unui individ și ale altuia. Este o delimitare obiectivă- nu o diferență subiectivă de opinie nici majoritatea care decide nici decretul societății.
NICI UN OM NU ARE DREPTUL SĂ INSTIGE LA AGRESIUNE ÎMPOTRIVA ALTUI OM. Regula practică de conducere într-o societate liberă, o societate a Individualismului, este simplă și clară; nu poți aștepta și nu poți cere o acțiune din partea altui individ decât cu acordul sau liber și voluntar. În acest punct nu vă lașați păcăliți de un truc vechi al colectivismului care sună cam așa: Nu există libertate absolută oricum, din moment ce nu ești liber să ucizi; societatea îți limitează libertatea atunci când nu-ți permite să ucizi; de aceea societatea deține dreptul de a-ți îngrădi libertatea în orice manieră găsește potrivită; de altfel lasă iluzia de libertate- libertatea este ceea ce decide societatea că este. Nu societatea, nici vreun drept social sunt cele care îți interzic să ucizi- ci este dreptul individual inalienabil al oricărui om de a trăi. Acesta nu este un ,, compromis” între cele două drepturi- doar o linie de demarcație care păstrează cele două drepturi neatinse. Aceasta demarcație nu este derivată dintr-un edict al societății- ci din propriul tău drept individual și inalienabil la viață. Definirea acestei limite nu este facută în mod arbitrar de societate- ci este continută implicit în definiția propriului tău drept de a trăi. În sfera propriilor tale drepturi, libertatea ta este absolută. 8. Care este modul ideal de funcționare al guvernului? Funcția legitimă a guvernului este aceea de a proteja drepturile individuale al omului; asta înseamnă să protejeze omul împotriva forței brute. Într-un sistem social optim omul nu are nevoie să folosească forța împotrivă altui om; forța poate fi folosită numai că metodă de autoapărare dacă aceasta defensivă este împotriva încălcării drepturilor. Oamenii au delegat guvernului puterea de a folosi forța ca ripostă și numai ca ripostă. Forma legitimă de guvernământ nu instigă la utilizarea forței. Aceasta folosește forța numai ca ripostă impotriva celor care au instigat la folosirea ei. De exemplu: atunci când guvernul arestează un criminal, nu guvernul este cel care încalcă drepturile; criminalul este cel care încalcă dreptul și se plasează pe sine însuși în afara principiilor drepturilor, când oamenii nu pot recurge la altceva împotriva lui, decât la forță. Este important să ne amintim că toate acțiunile întreprinse de un criminal într-o societate liberă implică forța și numai la astfel de acțiuni se răspunde prin forță. Nu fiți înșelați de sloganuri precum ,, Un criminal comite o crima împotriva societății.” Nu este societatea cea pe care criminalul o ucide, ci un om individual. Nu este un drept social acela pe care îl încalcă, ci un drept individual. El nu este pedepsit pentru că a ucis un colectiv- el nu a rănit un întreg colectiv- el a rănit un singur om. Dacă un criminal fură de la zece oameni- în continuare nu este ,,societatea” cea care este furată , ci sunt zece personae individuale. Nu există ,, crime împotriva societății” – toate crimele sunt comise împotriva unui om anume, împotriva individualilor. Și este datoria unui sistem social optim și a unui guvern ideal să protejeze un individ împotriva atacului criminal- împotriva forței. Când totuși guvernul devine cel care instigă la forță – nedreptatea și corupția morală sunt cu adevărat de nedescris. De exemplu: când un guvern colectivist ordonă unui om și-l atașează de un job unde poate fi pedepsit cu moartea sau închisoarea- atunci guvernul este acela care inițiază utilizarea de forță. Omul nu a folosit violenta împotrivă nimănui- dar guvernul folosește violența împotrivă lui. În teorie, nu există o justificare posibilă pentru astfel de procedură. Și în practică, nu există alt rezultat posibil decât sânge și teroare, fapt care poate fi observat în orice țară colectivistă. Perversiunea morală implicată este următoarea: dacă oamenii nu aveau guvern ori vreun sistem social , ei ar nevoiți să recurgă la forță pentru rezolvarea dezacordurilor dintre ei; într-un astfel de stat, un om ar putea avea o șansă reală împotriva altui om; dar nu ar avea nicio șansă împotriva altor zece. Un om nu are nevoie de protecție atât în fața unui individ, cât împotriva unui grup. Totuși, într-un astfel de stat al anarhiei, în vreme ce orice grup majoritar ar avea propria cale, o minoritate poate lupta cu el prin orice mijloace disponibile. Iar grupul nu ar putea să facă regulile pentru mult timp. Colectivismul este cu un pas în urma anarhiei sălbatice; el îi ia omului până și șansa de a se apăra. Colectivismul face violența legală și rezistența ilegală. Acesta aprobă prin legea forța brută organizată a majoritățîi( sau a oricui care pretinde să o reprezinte)- și transformă minoritatea într-un obiect neajutorat, neînarmat menit exterminării. Dacă îți poți imagina o pervertire mai mare a justiției- numește-o. În practică când o societate colectivistă încalcă drepturile unei minorități (sau ale unui singur individ), rezultatul este acela că întreaga majoritate își pierde și drepturile, și se cade în totala stăpânire a unui mic grup care conduce prin forța brută. Daca vrei să înțelegi și să capeți o idee clară privitoare la diferența dintre utilizarea forței că ripostă (așa cum este utilizată de stat într-o societate Individualistă) și utilizarea forței că instrument politic (așa cum este utilizată de stat într-o societate colectivistă) trebuie să știi că este aceeași diferență că cea dintre un criminal și un om care ucide în legitimă apărare. Un stat drept acționează pe principiul legitimei apărări. Un guvern colectivist acționează că un criminal. 9. Poate exista un sistem social ,,mixt” ? Nu poate exista un sistem care să fie o mixtură între Individualism și colectivism. Drepturile individuale fie sunt, fie nu sunt recunoscute în societate. Ele nu pot fi pe jumătate recunoscute. Ceea ce se întâmplă în mod frecvent însă, este că o societate bazată pe Individualism nu are curajul, integritatea și inteligența să-și observe consecvent propriile principii în aplicațiile sale practice. Prin ignoranță, lașitate, o astfel de societate trece peste lege și accepta regulamente care contrazic principiul sau de bază și încalcă drepturile omului. În măsura unei astfel de încălcări, societatea perpetuează nedreptatea, relele și abuzurile. Dacă aceste încălcări nu sunt corectate, societatea intră în colaps și în haosul Colectivismului. Când vezi că o societate recunoaște prin legile sale doar unele drepturi ale omului și pe unele nu- nu o cataloga ca pe un sistem ,,mixt” și nu concluziona că între principiile de bază opuse în teorie este posibil un compromis în practică. O astfel de societate nu funcționează- ea pur și simplu se dezintegrează. Dezintegrarea necesită timp. Nimic nu se dezmembrează imediat- nici corpul uman, nici o societate a oamenilor. 10. Poate exista o societate fără un principiu moral? Astăzi mulți oameni susțin ideea copilărească că societatea poate face orice dorește; că principiile sunt inutile, drepturile sunt doar o iluzie și oportunitatea este ghidul practic al acțiunii. Este adevărat că societatea poate abandona principiile morale și se poate transforma într-o turmă care se desfășoară spre distrugere. La fel cum este adevărat că un om își poate tăia gâtul oricând dorește. Dar un om nu poate face acest lucru dacă dorește să supraviețuiască. Și societatea nu poate abandona principiile morale dacă dorește să existe. Societatea este un număr mare de oameni care locuiesc împreună în aceeași țară și care au a face unii cu alții. Cu excepția cazului în care există un cod moral definit, obiectiv, pe care oamenii îl înțeleg și îl observă, ei nu au nicio baza pentru a se înțelege unii cu alții - din moment ce nimeni nu poate ști la ce să se aștepte de la vecinul său. Omul care nu recunoaște nicio moralitate este un criminal; atunci când ai de-a face cu un criminal nu poți face nimic altceva decât să încercați să-i crăpi capul înainte să ți-l crape el pe al tău; nu ai altă limbă ori alte norme de comportament reciproce. A vorbi despre o societate fără principii morale înseamnă a susține că oamenii trăiesc împreună asemeni unor criminali. Observăm, după tradiție, atât de multe precepte morale, încât pierzându-le din vedere, nu realizăm câte acțiuni ale vieții noastre cotidiene au devenit posibile prin respectarea acestor principii morale. De ce este sigur pentru tine să intri într-un magazin aglomerat, să faci cumpărături acolo și apoi să ieși ? Mulțimea din jurul tău ar avea si ea nevoie la randul sau de bunuri; ea ar putea oricând să imobilizeze vanzatoarele, să jefuiască magazinul și să-ți ia marfa și portofelul. De ce nu o face? Nu există nimic care să-i oprească și nimic care să te protejeze - cu excepția principiului moral al dreptului tău individual la viață și proprietate. Nu face greșeala de a crede că mulțimile sunt reținute doar de teama polițiștilor. Nu ar putea exista suficienți polițiști pe lume dacă oamenii ar crede că este potrivit și practic să jefuiască. Și dacă oamenii ar crede asta, de ce nu ar crede și polițiștii? Cine ar fi, deci, polițiștii? De altfel, într-o societate colectivistă datoria polițiștilor nu este de a vă proteja drepturile, ci de a le încălca. Cu siguranță ar fi convenabil că mulțimea să jefuiască magazinele mari - dacă am accepta oportunitatea de moment ca o regulă de acțiune bună și adecvată. Dar câte magazine mari, câte fabrici, ferme sau case am avea și pentru cât timp, sub această regulă ? Dacă renunțăm la morală și o înlocuim cu doctrina colectivistă a domniei nelimitate a majorității , dacă acceptăm ideea că majoritate poate face orice dorește și că orice este făcut de majoritate este drept doar pentru că este făcut de majoritate (aceasta este criteriul binelui și al răului) – cum vor aplica oamenii această regulă în practica vieții lor de toate zilele? Cine constituie majoritatea? în raport cu fiecare om în parte, toți ceilalți oameni sunt membri potențiali ai acelei majorități care îl pot să-l distrugă după bunul ei plac în orice moment. În aceste condiții fiecare om devine dusmanul fiecaruia; fiecare trebuie să se teamă și să-i bănuiască pe toți; fiecare trebuie să încerce să jefuiască și să ucidă primul, înainte de a fi jefuit și ucis. Dacă credeți că aceasta sunt doar o teorie abstractă, aruncați o privire spre Europa pentru o lua de acolo câteva exemple practice. În Rusia sovietică și Germania nazistă, cetățenii privați au făcut cea mai abjectă muncă a G.P.U și a Gestapo-ului, spionându-se unul pe celălalt, livrându-și propriile rude și prieteni poliției secrete și camerelor de tortură. Acesta a fost rezultatul în practică al predicării colectivismului în teorie. Aceasta a fost aplicația concretă a acestui slogan colectivist gol și corupt, care pare atât de nobil la prima vedere: „Binele public este deasupra oricăror drepturi individuale.” Fără drepturi individuale, niciun bun public nu este cu putință. Colectivismul, care plasează grupul deasupra individului și le cere oamenilor să-și jertfească drepturile de dragul aproapelui lor, conduce la o situație în care aceștia nu au altă opțiune decât să se teamă, să se urască și să distrugă unii pe alții. Pacea, securitatea, prosperitatea, cooperarea și bunăvoința dintre oameni, toate aceste lucruri considerate de avantajoase social, sunt posibile numai în cadrul unui sistem de individualismului, în care fiecare om își poate exercita în siguranță drepturile sale individuale, știind că societatea este acolo pentru a-i proteja drepturile, nu pentru a i le distruge. Atunci, fiecare va știi ce poate sau ce nu poate să facă vecinilor săi, iar vecinii săi (unul sau un milion de vecini) să-i facă lui. Atunci este liber să se ocupe cu ei ca un prieten și ca un egal.
Fără un cod moral, nu este posibilă o societate umană adecvată. Fără recunoașterea drepturilor individuale, niciun cod moral nu este posibil. 11. Este "cat mai bine pentru cat mai multi" un principiu moral valid? „Cât mai bine pentru cât mai mulţi" este una dintre cele mai corupte lozinci strecurat! printre oameni. Această lozincă nu are nici o semnificaţie concretă, precisă. Nu există nici o cale pentru o interpreta cu bunăvoinţă; există însă nenumărate căi pentru a o folosi la justificarea celor mi infame acţiuni. Care este definiţia „binelui" din această lozincă? Niciuna, cu excepţia a ceea ce este bine pentru cei mai mulţi. Cine decide, într-o problemă specifică, ce este bine pentru cei mai multi? Soluţia este evidentă: decid cei mai mulţi. Dacă consideraţi că aceasta este moral, va trebui să aprobaţi următoarele exemple, care constituie aplicarea exactă a acestei lozinci în practică: cincizeci şi unu la sută de oameni înrobind pe ceilalţi patruzeci şi nouă; nouă canibali flămânzi mâncându-l pe al zecelea; o gloată omorând un om pe care-1 consideră periculos pentru comunitate. Germania avea şaptezeci de milioane de nemţi şi şase sute de mii de evrei. Cei mai multi (nemţii) sprijineau statul nazist care le-a spus că binele lor cel mai mare s-ar realiza prin exterminarea celor mai puţini (a evreilor) şi prin jefuirea bunurilor lor. Aceasta a fost oroarea: realizată în practică de o lozincă perversă acceptată în teorie. V-aţi putea întreba dacă nu cumva majoritatea din toate aceste exemple a real într-adevăr un bine pentru sine însăşi? Nu, nu a realizat, deoarece „binele" nu se determină prin numărătoare şi nu este realizat prin sacrificarea cuiva in folosul altcuiva. La prima vedere s-ar părea că această lozincă conţine ceva ce pare nobil şi virtuos, că ea spune oamenilor să se sacrifice pentru cei mulţi. Dacă este într-adevăr aşa, ar trebui oare atunci ca majoritatea să dorească să fie virtuoasă şi să se sacrifice de dragul minorităţii, minoritate care să fie suficient de abjectă pentru a o accepta? Nu e bine aşa? Ei bine, ar trebui atunci ca minoritatea să fie virtuoasă şi să se sacrifice majorităţii, care ea să fie abjectă, acceptând sacrificiul ? La prima vedere am putea avea impresia că cei ce pronunţă această lozincă se plasează în mod altruist printre cei puţini care se vor sacrifica pentru cei mulţi. Dar de ce ar face-o? Nu există nimic în această lozincă care i-ar împinge să o facă. E mult mai probabil ca ei să încerce să se alăture celor mulţi şi să înceapă să-i sacrifice pe ceilalţi. Ceea ce lozinca le spune de fapt, este ca nu au de ales decât între a jefui şi a fi jefuiţi, între a strivi şi a fi striviţi. Corupţia acestei lozinci constă în implicaţia că „binele" majorităţii trebuie să fie realizat prin suferinţa unei minorităţi, că beneficiul unuia se bazează pe sacrificiul altuia. Dacă acceptăm doctrina colectivistă că omul există numai de dragul altuia, atunci rezultă că fiecare plăcere a sa (sau fiecare înghiţitură de hrană) este un păcat şi o imoralitate dacă alţi ți-o jinduiesc. Dar în aceste condiţii oamenii nu pot mânca, respira sau iubi (toate astea sunt egoiste), oamenii nu pot trăi deloc împreună și nu pot face nimic altceva decât să se extermine unii pe alții. Numai pe baza drepturilor individuale poate fi definit şi realizat vreun bine, privat sau obştesc. Numai când fiecare om este liber să existe pentru binele său propriu, fără a-i sacrifica pe alţii sieşi şi fără a fi sacrificat pentru alţii, numai atunci fiecare om este liber să muncească pentru binele maxim pe care-l poate realiza pentru sine însuşi prin propria sa alegere şi prin propriul său efort. Iar totalul unor astfel de eforturi individuale este singurul gen posibil al binelui general, social; Să nu credeţi că alternativa la „cât mai bine pentru cât mai mulţi" ar fi „cât mai bine pentru cât mai puţini". Alternativa este: binele maxim pe care şi-l poate realiza fiecare om de pe pământ prin propriul sau efort liber. Dacă sunteţi un individualist [...], contribuţia cea mai mare pe care o puteţi aduce este să eliminaţi o dată pentru totdeauna din gândirea voastră, din vorbirea voastră şi din inima voastră lozinca goală „cât mai bine pentru cât mai mulţi". Respingeţi orice argument, împotriviţi-vă oricărei propuneri care are drept singură justificare această lozincă. Aceasta este o cursă. Este un pur precept colectivist. Nu-l puteţi accepta şi în acelaşi timp să vă consideraţi individualist. Alegeţi: este ori una, ori alta. 12. Poate un motiv „bun“ justifica o dictatură? Caracteristica unui om cinstit, în contrast cu cea a unui colectivist, este că el crede ce spune şi ştie ce crede. Când spunem că drepturile individuale le considerăm inalienabile, vrem să spunem chiar asta. Inalienabil înseamnă ceea ce nu putem retrage, suspenda, încălca, restrânge sau viola — niciodată, nicicând, sub absolut nici un motiv. Nu se poate spune că „omul are drepturi inalienabile, exceptând cazul când afară e frig şi în fiecare a doua marţi", tot aşa cum nu se poate spune că „oamenii au drepturi inalienabile cu excepţia unor împrejurări critice", sau „drepturile omului nu pot fi încălcate decât în scopuri inepte". Drepturile omului sunt fie inalienabile, fie nu sunt. Nu poţi vorbi de drepturi semi-inalienabile" şi să crezi că eşti cinstit sau întreg la minte. Când începi să pui condiţii, să formulezi rezerve şi excepţii, admiţi că există ceva sau cineva deasupra drepturilor omului, cineva care le poate încălca la propria-i discreţie. Cine? Bineînţeles, societatea, adică colectivul. Pentru ce motiv? Pentru binele colectivului. Cine decide când trebuiesc violate drepturile? Colectivul.
Dacă asta este ceea ce crezi, du-te acolo unde ţi-e locul şi recunoaşte că eşti un colectivist. Apoi acceptă toate consecinţele pe care le implică colectivismul. Aici nu există jumătăţi de măsură. Nu poţi să ai şi varza unsă, şi slănina în pod. Nu te păcăleşti decât pe tine însuţi. Nu te ascunde în spatele unor capcane lipsite de sens, cum ar fi „calea de mijloc Individualismul şi colectivismul nu sunt părţi ale aceluiaşi drum, având în mijloc o potecă de refugiu. Individualismul şi colectivismul sunt două drumuri care duc în direcţii opuse. Unul duce spre libertate, dreptate şi prosperitate, celălalt spre sclavie, oroare şi distrugere. Alegere trebuie să o faci tu însuţi. Răspândirea crescândă a colectivismului în lume nu e datorată vreunei isteţimi deosebite a colectiviştilor, ci faptului că cei mai mulţi dintre cei ce i se opun cred de fapt ei înşişi în colectivism. Un principiu odată acceptat, nu cel şovăitor, ci cel hotărît, este cel ce va învinge; va învinge nu cel care e mai puţin consecvent în a-l aplica, ci cel care îl aplică cu toată consecvenţa. Dacă te angajezi într-o cursă spunând: „vreau doar să alerg primii zece metri", cel care spune: „voi alerga până la linia de sosire" te va învinge. Dacă spui: „vreau să încalc drepturile omului doar un pic", comunistul sau fascistul care spune: „voi distruge toate drepturile omului" te va înfrânge şi va câştiga. Calea i-ai deschis-o tu însuţi. Permiţându-şi această necinste și evaziune iniţială, oamenii au căzut în problema acceptabilităţii unei dictaturi, în capcana colectivistă. Cei mai mulți iși fac datoria, condamnand în vorbă dictaturile. Dar foarte puţini sunt cei care adoptă o poziţie clară şi identifică dictatura cu ceea ce este ea de fapt, şi anume un rău absolut, în orice formă, de către oricine, pentru oricine, oriunde, oricând şi indiferent pentru ce motiv s-ar exercita. Foarte mulţi se lasă antrenaţi într-o tocmeală obscenă asupra diferenţelor dintre „o dictatură bună“ şi „o dictatură rea“, asupra motivelor, cauzelor sau raţiunilor care ar putea justifica dictatura. Cojectiviștii au înlocuit întrebarea „vreţi o dictatură?" cu „ce fel dc dictaturi vreţi?". Ei îşi pot permite să accepte disputa începând de aici; ei şi-au impus astfel punctul de vedere. Foarte mulţi oameni cred că o dictatură este îngrozitoare dacă este „pentru o cauză rea" dar acceptabilă şi chiar de dorit dacă este „pentru o cauză bună". Cei care înclină către comunisn (aceştia se considerări înşişi drept „umanişti") pretind că lagărele de concentrare şi camerele de tortură sunt un rău dacă sunt folosite “în mod egoist", „în avantajul unei anumite rase", aşa cum a facut-o Hitler, dar destul de onorabile dacă sunt folosite „în mod altruist”. „în avantajul maselor" cum a făcut-o Ştalin. Cei care au o slăbiciune pentru fascism (aceştia se consideră de obicei ei inșiși intransigenţi) pretind că biciurile şi supraveghetorii de sclavi sunt mijloace nepractice când sunt folosite „ineficient" ca în Rusia, dar foarte practice dacă sunt folosit „eficient", ca în Germania. [Ca un simplu exemplu al direcţiei în care un principiu greşit poate conduce în practică: remarcaţi că „umaniştii", care sunt atât de preocupaţi de uşurarea suferinţei maselor, îşi dau girul în cazul Rusiei, unei asemenea stări de mizerie a întregii populaţii, cum nu a existat niciodată nicăieri în istorie. Iar „realiştii" intransigenţi, care se străduiesc atât de serios să fie practici, își dau girul, în Germania, priveliştei unei ţări devastate şi total ruinate, rezultat final al un dictaturi „eficiente".] Când discuţi despre ce este o dictatură „bună" şi ce este una „rea", ai şi acceptat şi girat principiul însuşi al dictaturii. Ai acceptat premisa unui rău absolut — a dreptului tău de a înrobi pe alţii de dragul a ceea ce crezi tu că este bine. De aici încolo singura întrebare este cine conduce Gestapo-ul. Nu vei fi niciodată capabil să ajungi la o înţelegere cu semenii colectivişti cu privire la ce anume constituie o cauză „bună" sau „rea" care să justifice brutalitatea. Definiţia ta preferată ar putea să nu corespundă cu a lor. Vei putea să susţii că e bine să măcelăreşti oameni numai de dragul celor săraci: altcineva ar putea afirmă ca este bine sa măcelăreşti oameni numai pentru cei bogaţi; ai putea afirma că este imoral să măcelăreşti pe oricine, în afara membrilor unei anumite clase; altcineva ar putea să susţină că este imoral măcelăreşti pe oricine în afară de cei care aparţin unei anumite rase. Singurul lucru asupra căruia veți cădea de acord, va fi macelul însuşi. Şi aceasta este tot ce veţi realiza. Din moment ce admiţi principiul dictaturii, îi încurajezi pe toţi ceilalţi oameni să facă la fel. Dacă ei nu doresc varianta ta preferată de dictatură sau nu le place „bunul motiv" pe care-l invoci, ei n-au altă opţiune decât să te răstoarne şi să instaureze varianta lor preferată de dictatură pentru motivul lor „bun“, să te înrobească înainte de a-i înrobi tu pe ei. O „dictatură bună" este o contradicţie. Chestiunea nu este: pentru ce scop ar fi acceptabil să înrobeşti oameni, ci: este sau nu acceptabil să înrobeşti oameni. A spune că o dictatură poate fi justificată prin „motive bune" sau “motive altruiste" constituie o corupţie morală incalificabilă. Toate tendintele brutale și criminale pe care omenirea a învăţat (prin secole dc ascensiune lentă din sălbăticie) să le identifice ca rele şi nepractice, şi-au găsit acum adăpost sub o acoperire „socială". Mulţi cred acum că e un păcat să jefuieşti, să omori şi să torturezi pentru tine însuţi, dar este o virtute să o faci dacă este în folosul altora. Nu poţi sa recurgi la brutalitate pentru propriul tău avantai spun ei, dar da i bătaie dacă e vorba de avantajul altora. Poate cea mai revoltătoare fraza care poate fi auzită vreodată este: „Desigur, Stalin a macelărit milioane, dar asta e justificabil, căci era spre binele maselor". Colectivismul este ultimul refugiu al sălbăticiei în mintea omului. Nu-i consideraţi niciodată pe colectivişti „idealişti sinceri, dar care se autoamăgesc". Propunerea de a înrobi pe unii de dragul altora nu este un ideal; brutalitatea nu este „idealistă", indiferent de scopul pe care îl urmărește. Să nu spui niciodată " că dorinţa de a face bine" prin forţă este un motiv bun. Nici setea de putere, nici prostia nu sunt motive bune.
Commentaires